Ultima scrisoare

Sfârsitul a venit fãrã de veste.
Esti fericita? Vãd cã porti inel.
Am înteles, voi trage dunga peste
Nãdejdea inutilã. Fã la fel.

Nu, nici un cuvant, nu-mi spune cã-i o formã.
Cunosc însemnãtatea ei deplin.
Stiu, voi aveti în viatã altã normã.
Eu însa-n fata normei nu mã-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodatã,
Mai mult în drumul tãu nu am sã ies.
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovatã
Si n-am sã spun cã nu m-ai înteles.

A fost desigur, numai o gresealã.
Putea sã fie mult – nimic n-a fost.
În vesnicia mea de plictisealã
Tot nu-mi închipui cã puneai vre’un rost.

Si totusi, totusi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns sã-mi deie ameteli.
Vedeam vãzduhul fluturând de îngeri,
Luminã-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiintã-a ta de lut,
Simteam în mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creatii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înaltã
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descaltã
Si-ngenunchiate rânduri, submisiv,
La soclul tãu dumnezeiesc asteaptã
Sã le întinzi cu zâmbet linistit
Spre sãrutare adoratã dreaptã
‘Nainte de-a se ºterge-n infinit.

O, de-am fi stat alãturi doar o ora,
Ai fi rãmas în auriul vis
Ca o eternã, rozã, aurorã
De neînteles, de nedescris.

Ireversibil s-a încheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sã mai citesti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care as vrea sã fii ce nu mai esti.

N-am sã strivesc eu visul sub picioare,
N-am sã pãtez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sã spun: “Esti ca oricare”,
Dar nu vreau în noroaie sã mã bag.

De-ar fi mocirlã-n jurul tãu cât hãul,
Tu vei rãmâne nufãrul de nea
Ce-l oglideste beat de pofte tãul
Ce-l tine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neîntinatã,
Te voi iubi mereu, farã cuvânt,
Si lumea n-o sã stie niciodatã
De ce nu pot mai mult femei sã cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scãldatã-n apa visurilor, linã,
Vei sta, iubitã, ca-ntru-un colt de cer
O stea de searã blândã si seninã.

Iar când viata va fi rea cu tine,
Când or sã te împroaste cu noroi
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amandoi.

Cu lacrimi voi spãla eu orice patã,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadentã legãnatã
Te vei simti ca-n visul tãu dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Sã plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tãu vreodata-o sã mã cheme,
Voi reveni la tine din mormant.

Iar de va fi sã nu se poatã trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor în târna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare