Top Secret

Disparitii misterioase

Published by:

disparitiiAu existat oameni care au disparut pe uscat, pe apa si in vazduh. Armate intregi au fost inghitite de uitare; vapoare uriase au disparut fara urma; aeronave moderne, dotate cu cele mai sofisticate echipamente electronice de orientare, au intrat parca in pamant.
Armate intregi?
In timpul Razboiului de succesiune din Spania (1701-1714), o armata alcatuita din patru mii de barbati instruiti si echipati impecabil a disparut pentru totdeauna in timp ce marsaluia la poalele Pirineilor. In ciuda numeroaselor operatiuni de cautare care au urmat, nu s-a mai putut da de urma lor. Intr-o noapte isi ridicasera tabara langa un mic paraias. A doua zi dimineata si-au strans corturile si si-au continuat marsul spre neant.
In 1858 sase sute cincizeci de soldati francezi au disparut in timpul unui mars catre Saigon, in actuala Indochina. In oras avusesera loc revolte populare, motiv pentru care cinci sute de legionari francezi caliti in lupte, la care se adaugasera o suta cincizeci de spahii bine instruiti, fusesera trimisi intr-acolo pentru a restabili ordinea. Fusesera vazuti marsaluind intr-o zona descoperita, situata la numai 15 mile de Saigon, dar militarii nu uu mai reusit niciodata sa ajunga in oras, nici sa revina la baza. Ca si in cazul spaniolilor, si acestia disparusera pur si simplu.
Armele lor ramasesera pe pozitii, iar in unele cazuri focurile pe care le facusera peste noapte mai mocneau inca, atunci cand la fata locului a ajuns grupul de cercetasi.
Nu exista nici un semn ca acolo s-ar fi dat vreo lupta, iar unicul soldat din postul de garda nu vazuse si nici nu auzise nimic suspect. Daca trupa ar fi dezertat, ea nu ar fi reusit sa treaca la japonezi, intrucat unicul pod peste rau se afla in raza de supraveghere a postului de garda care supravietuise. Toate celelalte trasee pe care ar fi putut dezerta trupa se aflau pe teren descoperit, intr-un tinut practic lipsit de vegetatie; nu ar fi gasit nici un loc in care sa se ascunda, nici macar de proprii lor ofiteri.
Sa se fi predat oare soldatii care disparusera dupa ce fusesera cuprinsi de o panica generala? in arhivele japoneze din perioada acelei campanii nu se mentioneaza nimic in acest sens, iar cel mai semnificativ fapt este poate acela ca din cei 2988 de soldati chinezi disparuti in acele imprejurari nici unul nu a’mai fost vreodata vazut si de nici unul nu s-a mai auzit vreodata ceva.
La 10 decembrie 1939 japonezii au cucerit Nanking-ul. China centrala a intrat in panica. Sistemul ei defensiv fusese zdrobit si peste tot domnea haosul. Inaintarea japonezilor trebuia intarziata cat mai mult posibil, deoarece pentru armatele chineze asediate conta acum fiecare ora.
La poalele inaltimilor din sudul Nanking-ului se afla o fortareata naturala, care putea fi o baza ideala pentru o operatiune disperata de intarziere a dusmanului, cu conditia ca trupele chinezilor sa ocupe acea pozitie inainte de sosirea japonezilor. Au fost date ordinele de rigoare, si 3100 de soldati chinezi au fost trimisi in cea mai mare graba, cu un tren, intr-un punct aflat la circa 16 mile departare de locul jonctiunii pe care urmau sa o supravegheze. Acestia au coborat rapid din vagoane, au demontat cat ai clipi cele sase obuziere si au pornit in mars catre pozitia pe care trebuiau sa o ocupe, ajungand acolo in toiul noptii! Ofiterul aflat la comanda si-a inspectat personal oamenii de-a lungul unui front de doua mile, pentru a se asigura ca acestia se dispersasera in mod corect- (pentru a reduce efectul unui eventual atac aerian) si ca se adapostisera in asa fel incat sa acopere intregul drum de la Nanking cu minimum de pierderi.
Colonelul Li Fu Sien isi terminase inspectia la numai cateva minute dupa ora patru a diminetii. El a revenit in camionul care ii servea drept cartier general, parcat intr-un mic crang, la doua mile in spatele liniei de front. Atipise cand, trei ore mai tarziu, un subaltern il trezi si-1 informa ca punctul de comanda nu mai reusea sa restabileasca legatura radio cu pozitiile din extrema dreapta, asa cum ordonase el. Soldatii nu mai raspundeau semnalelor stabilite. Ce era de facut?
Orice ordin al colonelului ar fi fost insa tardiv, deoarece toti soldatii dispersati pe linia de aparare, cu exceptia unui singur post de garda, disparusera pur si simplu. Armele lor ramasesera pe pozitii, iar in unele cazuri focurile pe care le facusera peste noapte mai mocneau inca, atunci cand la fata locului a ajuns grupul de cercetasi.
Nu exista nici un semn ca acolo s-ar fi dat vreo lupta, iar unicul soldat din postul de garda nu vazuse si nici nu auzise nimic suspect. Daca trupa ar fi dezertat, ea nu ar fi reusit sa treaca la japonezi, intrucat unicul pod peste rau se afla in raza de supraveghere a postului de garda care supravietuise. Toate celelalte trasee pe care ar fi putut dezerta trupa se aflau pe teren descoperit, intr-un tinut practic lipsit de vegetatie; nu ar fi gasit nici un loc in care sa se ascunda, nici macar de proprii lor ofiteri.
Sa se fi predat oare soldatii care disparusera dupa ce fusesera cuprinsi de o panica generala? in arhivele japoneze din perioada acelei campanii nu se mentioneaza nimic in acest sens, iar cel mai semnificativ fapt este poate acela ca din cei 2988 de soldati chinezi disparuti in acele imprejurari nici unul nu a’mai fost vreodata vazut si de nici unul nu s-a mai auzit vreodata ceva.

Intamplarea precedenta prezinta o dubioasa asemanare cu cea a echipajului si pasagerilor de pe nava Iron Mountain, un vas cu aburi prevazut cu roata cu zbaturi la pupa, care in acea zi a lunii iunie 1872, cand tragea in Portul Vicksburg, implinise exact opt ani de cand fusese construita. Era o nava fluviala cu un aspect urat, lunga de 90 de metri si lata de vreo 20 si dotata cu cinci boilere uriase, menite a produce suficienti aburi pentru imen- sele roti cu zbaturi. Fusese incarcata cu bumbac si melasa la New Orleans si avea destinatia Pittsburgh.
Slobozind doua suieraturi puternice pentru a preveni micile ambarcatiu de curs ape care o faceani rada portului care o facea, Iron Mountain incepu sa scoata pe cele doua cosuri ale sale foc si fum, in timp ce tragea nebuneste spre curentul apei un sir de barje.
Ce s-a intamplat cu vaporul noastru dupa acest moment, probabil ca nu vom afla niciodata.
Primul indiciu ca ceva se intamplase venise de la un alt vas cu aburi, Iroquois Chief, care a trebuit sa faca o manevra precipitata pentru a se da la o parte din calea unui sir de barje scapate de sub control, ce se apropia de el vertiginos pe rau in jos. Acest vas a urmarit barjele legate intre ele, reusind sa prinda capatul cablului de cuplare. Dupa o operatiune anevoioasa de tractare, barjele au putut fi oprite din plutire, dar se parea ca nici un vapor nu le reclama lipsa. Ciudat, cablul cu care fusesera legate barjele nu se rupsese; fusese taiat cu un topor! Era o practica folosita in caz de urgenta. Era mai bine sa risti pierderea barjelor, decat sa pui in pericol insusi vaporul.
Ce s-a intamplat insa cu Iron Mountain?
Nu au fost gasite resturi, nici o urma de incendiu sau de explozie si nici un indiciu ca vasul s-ar fi scufundat dintr-un anume motiv. Impreuna cu incarcatura sa si cele cincizeci si cinci de persoane aflate la bord, Iron Mountain a disparut fara nici o urma.
Numeroase sunt navele disparute de-a lungul timpului. Pe vremurile cand oceanele erau adevarate pustietati neumblate, cand pe suprafata lor se aventurau in voia vantului si a valurilor doar micutele ambarcatiuni cu panze, aceste disparitii erau de inteles. Dar in secolul XX, disparitia cu incarcatura si echipaj a unor vase cu aburi moderne este cu totul altceva.
E suficient sa ne intoarcem in timp, la ziua de 26 iulie 1909, cand noul vas de pasageri Waratah pornea din portul Durban, situat in Africa de Sud, incarcat pana la refuz cu carne, faina si fonta de turnatorie si avand la bord 211 persoane. Plecase din Australia cu destinatia India si retur, iar acum, la numai 26 de zile de cand parasise Sidney, nava isi incepuse ultima sa calatorie.
Vasul cu aburi Clan MacIntyre a fost ultimul care a observat-o saltand cu indarjire pe valurile inspumate, de-a lungul coastei spre Capetown. Dupa aceea nimeni nu a mai vazut-o pe Waratah.
Ea a disparut de parca ar fi inghitit-o pamantul. Un vas cu aburi de 16.000 de tone, echipat cu barci de salvare, trasoare si rachete semnalizatoare, a disparut fara nici o urma pe o linie maritima in care opt alte vase ar fi putut zari un eventual semnal luminos de la el, daca ar fi tras vreunul.
Compania Blue Anchor Line, proprietara vaporului, a pus la dispozitie alte doua ambarcatiuni, iar guvernul britanic a trimis trei nave de razboi in zona, pentru a cauta vasul disparut sau pe eventualii supravietuitori. Toate vapoarele care navigau pe aceeasi linie maritima au fost alertate sa depisteze o proba cat de neinsemnata ce ar fi putut conduce la elucidarea misterului. Cautarile au durat mai multe saptamani, dar nu a putut fi gasita nici o scandura, nici un colac de salvare. Waratah, ca si celelalte patru vapoare ce purtasera inaintea lui acelasi nume ghinionist, fusese victima unui adevarat dezastru, numai ca de data aceasta el a luat cu sine secretul in adancuri.
Vasul Cyclops apartinand marinei americane a parasit Barbados la 4 martie 1918, cu destinatia Hampton Roads, Virginia, avand la bord un echipaj alcatuit din 88 de membri, o incarcatura de carbune si se indrepta spre intalnirea cu neantul. Ca si Waratah, el a disparut fara urma intr-o zona foarte circulata. Ca orice vas apartinand marinei americane, Cyclops era inzestrat cu un echipament radio complet, dar in momentul in care a suferit dezastrul el nu a trimis nici un mesaj. In urma sa nu a mai ramas decat o dara de fum deasupra orizontului din nordul Insulei Barbados.
Un eveniment mai recent, dar invaluit de acelasi mister, este cazul vasului-scoala Kobenhoven. Acesta a pornit in larg la 14 decembrie 1928 din Montevideo, dupa ce la bord urcasera cei 50 de cadeti si marinari ai sai. Tinerii viitori marinari luasera parte la o receptie, fara sa-si poata inchipui ca viitorul lor va echivala cu numai cateva ore. Dupa conumarea ceremonie, Kobenhoven s-a desprins de tarm, a trecut printre doua vase de pescuit, apoi a disparut. Orice i s-ar fi intamplat, lucrurile in mod sigur s-au desfasurat aproape instantaneu, intrucat vasele care au sosit in port, doar cateva ore mai tarziu, cand cele doua pescadoare se mai aflau inca in rada, nu observasera in drumul lor nici urma de Kobenhoven.
Lista aviatorilor disparuti o data cu aparatele lor de zbor este lunga. Disparitia baloanelor nu a surprins in mod special, deoarece ele sunt copiii vantului, mingi matasoase facute de mana omului, dar asupra carora acesta isi poate exercita un control prea mic. Inca de la aparitiadisciplinei aeronautice au fost consemnate multe cazuri cind atat omul cat si balonul au devenit, incet, mici pete pe cer si semne de intrebare in analele respectivei stiinte.
Unul dintre aceste semne de intrebare a dainuit timp de 33 de ani.
Salomon August AndreeSalomon August Andree, un explorator suedez, era incredintat ca poate depasi Polul Nord intr-un balon cu zbor liber. La 11 iulie 1897, insotit de alti doi tovarasi de drum, el a parasit I. Spitzbergen in balonul sau si a disparut in neantul alb al nordului. Desi numeroase echipe de cautare au scormonit zona arctica si fiecare indiciu a fost luat in considerare, Andree si tovarasii sai nu au putut fi gasiti decat pe 6 august 1930, cand trupurile lor inghetate au fost localizate in ramasitele zdrentaroase ale unui cort mic, aflat la numai 117 mile distanta de punctul de plecare.
Cazul lui Andree este desigur o exceptie: mai intai, pentru ca in cele din urma a putut fi gasit; in al doilea rand, deoarece painea si carnea conservate pe care le luase in expeditie nu suferisera nici o modificare dupa atatia ani. Painea era la fel de proaspata ca in ziua plecarii in temerara expeditie. Filmele din aparatul sau de fotografiat au fost in cele din urma developate, oferind lumii cateva instantanee dureroase ale ultimelor momente din viata exploratorului.
Este de neinteles cum Andree a trebuit sa se avante spre neant, daca ne gandim la riscul pe care si-1 asuma de a parcurge o zona pustie si necunoscuta fara a avea la indemana mijloace de comunicare la distanta.
Dar cum putem explica disparitia unor aviatori si a aparatelor lor care efectueaza zboruri de mica anvergura, deasupra unor zone foarte populate?
Albert Jewel era posesorul unui aeroplan de mica putere, ca majoritatea celor din vremea sa. La 13 octombrie 1913 el a decolat de pe un mic teren din Hempstead, Long Island, cu intentia de a efectua un zbor de numai cateva minute, avand ca destinatie Staten Island. Era o zi senina. Traseul pe care intentionase sa-1lparcurga includea Jamaica si Insula Coney. Domnul Jewel dorise pur si simplu sa efectueze o scurta calatorie deasupra unora dintre cele mai populate regiuni ale tarii, urmand batuta cale a navelor maritime spre unul dintre cele mai aglomerate porturi din lume.
Aceasta se intampla in 1913. Domnul Jewel nu a mai ajuns niciodata la Staten Island, si nimeni nu 1-a mai vazut si nici nu a mai auzit vreodata de el.
Capitanul Mansell James a decolat la 29 mai 1919 de la Lee, Massachusetts, facandu-si publica intentia de a ateriza la Mitchell Field, Long Island. Dar, la fel ca in cazul domnului Jewel, nu si-a finalizat gandul. Ultima oara a fost vazut zburand deasupra lui Berkshires. Cinci zile mai tarziu, dupa ce numeroasele patrule de cercetare nu reusisera sa gaseasca nimic, armata a trimis in zona avioane care au urmat aceeasi ruta, in speranta de a localiza eventuala epava a aparatului. Nimic. Ziarele X locale au publicat anunturi prin care se ofereau recom¬pense celor ce puteau furniza indicii; companiile de telefoane si-au sunat toti abonatii, instruindu-i sa comunice pe loc orice informatie ce ar fi putut duce la descoperirea pilotului disparut. Cu timpul, agitatia s-a stins. Capitanul James si aparatul sau de zbor disparusera in necunoscut, iar in anii care au venit au urmat multi altii.

Este demn de remarcat (daca nu chiar semnificativ) faptul ca multe din avioanele disparute in ultimii ani au efectuat ultimul lor zbor intr-o arie comparativ restransa a Atlanticului, la nord de Bermude si limitata la vest de Florida si Virginia.
Au fost desigur si avioane care au disparut la nord de aceasta zona. Un astfel de exemplu este disparitia inexplicabila a unui Latecoere 631, un urias avion francez capabil sa efectueze aterizari pe suprafata oceanului, care, la 1 august 1948, a disparut fara nici o urma in Atlanticul de nord, purtand spre neant un numar de 52 de persoane. Tot in aceasta regiune a disparut la 23 martie 1948 avionul american C-124, avand la bord 53 de persoane. Destinatia sa fusese Irlanda. Nu este exclus sa fi existat supravietuitori, intrucat au fost descoperite cateva plute de salvare, dar pasagerii au disparut.
Exact la ora 9 dimineata a zilei de 30 ianuarie 1948 autoritatile din Kindley Field, Bermude, au dat alarma in legatura cu un avion care disparuse inca din noaptea precedents, in jurul orei 10.30. Era vorba de Star Tiger, un avion luxos, cu patru motoare, apartinand companiei British South American Airways, avand la bord 32 de pasageri si un echipaj alcatuit din 6 membri. Pe traseul sau, inceput la Kingston, avionul transmisese urmatorul mesaj radio: “Suntem pe ruta stability la 400 de mile de Bermude, vreme favorabila, nu avem probleme”. Aeronava si oamenii aflati la bord au disparut pur si simplu in noapte. Zece nave ale marinei americane au participat alaturi de treizeci de avioane britanice si americane la operatiunile de cautare, care insa nu s-au soldat cu nici iin rezultat.
Ariel, avionul pe care capitanul J.C.McPhee 1-a inaltat in vazduh in Bermude la ora 7.45 a zilei de 17 ianuarie 1949, era foarte geaman cu ghinionistul Star Tiger care disparuse exact cu un an in urma. Avea la bord un echipaj format din 6 membri, precum si 13 pasageri si urma sa parcurga distanta de 1000 de mile pana la Kingston, Jamaica, in cinci ore si cincisprezece minute. Pentru a fi si mai sigur, capitanul McPhee umpluse rezervoarele cu suficient combustibil unui zbor de 10 ore.
Ultimul semn de viata primit de la Ariel si de la echipajul sau a fost un mesaj radio receptionat la 40 de minute dupa plecarea sa din Bermude, cand capitanul McPhee a anuntat ca totul decurge bine si ca intentio-neaza sa schimbe frecventa radio, cuplandu-se pe cea folosita la Kingston, procedeu obisnuit in astfel de situatii.
A doua zi, dimineata, operatiunile de cautare erau in toi. Pe scena au aparut doua portavioane americane, a-i readuce la baza pe cei din Avenger-uri, daca lucrul acesta mai era cumva posibil. Statia radio de la baza a transmis avioanelor aflate in misiune mesajul ca ajutoarele erau in drum spre ele. Nu a primit insa nici un raspuns. Cinci minute mai tarziu baza a chemat uriasul avion pornit in recunoastere pentru a-i cere coordonatele pozitiei sale. Din nou nici un raspuns.
Alarma s-a raspandit cu repeziciune. Avioanele Garzii de coasta au intrat huruind in actiune, urmand traseul lui Martin Manner spre pozitia presupusa a celor cinci torpiloare disparate. Chiar si dupa venirea noptii zece avioane au continuat sa survoleze zona, urmarind cu incordare o eventuala racheta de semnalizare, dar in zadar. In zori a intrat in scena si portavionul Solomons, ale carui avioane au parcurs fiecare metru de cer intre Florida si Bahamas. In total, la aceasta operatiune au participat 240 de avioane, dar nici unui dintre ele nu a putut da de urma celor sase aparate disparate sau de vreun membru al echipajelor acestora.
triunghiul bermudelorConsiliul Naval de Investigate, care s-a reunit pentru a concluziona in mod oficial cazul, a luat in discutie toate posibilitatile. Cei de pe Avenger ar fi transmis un semnal de alarma daca unui sau mai multe aparate ar fi fost nevoite sa aterizeze fortat din cauza unui accident sau a unei pene de combustibil. O parte a membrilor echipajelor ar fi putut cu siguranta sa-si salveze vietile, folosindu-se de parasute.
In cazul in care avioanele s-ar fi prabusit ar fi fost gasite in cele din urma ramasitele. Aparatele disparusera insa fara nici o urma.
Uriasul Martin Mariner ar fi putut zbura cu usurinta si cu un singur motor. In plus, el ar fi putut ateriza si pe apele oceanului. Chiar daca bateria radioului sau s-ar fi descarcat, ar fi putut transmite mesaje pe sistemul morse cu care era prevazut. Si totusi si acest avion a urmat celelalte Avenger in lumea tacerii.
Concluzia Consiliului Naval de Investigate a fost: “Nu am reusit nici macar sa banuim ce s-a putut intampla”.
La fel de inexplicabil ramane si cazul lui Super- Constellation, un avion de pasageri nou-nout apartinand marinei, care la 31 octombrie 1954 decola de la Patuxent, Maryland, cu destinatia Azore, avand la bord 42 de persoane, majoritatea sotii si copii ai personalului marinei care activa in strainatate. Aparatul era efectiv nou-nout, fiind inzestrat cu doua transmitatoare radio si cu toate materialele de supravietuire necesare pentru eventualitatea in care ar fi fost nevoit sa efectueze o aterizare fortata deasupra marii. Intocmai celor cinci Avenger si la fel ca uriasul Martin, si acest aparat a fost inghitit de misterul acelei zone a Atlanticului mijlociu. Sute de vapoare si avioane au cutreierat ocea- nul mai multe zile la rand, fara insa a gasi vreo urma care sa elucideze enigma avionului disparut si a pasagerilor sai.
Daca insa mi s-ar cere sa prezint cazul care mi s-a parut mie cel mai ciudat dintre toate, m-as opri fara ezitare asupra bimotorului C-46 ,care in ianuarie 1967 s-a zdrobit de la o inaltime de 5.100 m, de ghetarul Tahoma. Deindata ce catastrofa a fost localizati, in regiunea respectiva, au fost trimise imediat echipe de salvare, intrucat la bordul avionului se aflau in momentul prabusirii 32 de persoane, majoritatea militari.
Cautatorii au gasit epava sfaramata a avionului pe unui din povarnisurile ghetarului. Botul insangerat purta urmele clare ale violentului impact. Dar ce se intamplase cu cei 32 de oameni de la bord? Acest lucru doreau sa-1 afle militarii intrucat, desi se acordase recompense de 5000 de dolari pentru descoperirea cadavrelor, nici unul dintre cei care se aflau la bord nu a putut fi gasit. Un alt caz cand nimeni nu s-a mai intors.

documentare Maddie Ancuta

mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Robert Gifford aventuri paranormale

Published by:

pictor

Robert Gifford aventuri paranormale

La inceputul secolului XX,  2 locuitori din Massachutes aveau obiceiul sa exploreze imprejurimile in cursul unor lungi plimbari. Unul era un artizan fara talent si pictor pe nume Frederic Thompson, celalalt fiind un pictor de renume mondial, Robert Gifford. Lui Thompson ii placea sa vaneze de-al lungul coastei, in timp ce Robert Gifford venea deseori acolo in cautarea de modele ptr studiile lui de peisaje. Cei doi barbati nu se cunoasteau decat foarte putin din vedere. Aventurile paranormale ale lui Frederic Thomposn au inceput in cursul verii 1905 cand a simtit o dorinta puternica de a picta si a desena. Nu reusea sa-si elibereze mintea de pesiajele care il oboseau si pana la urma a capatat convingerea ca intre el si Robert Gifford exista o legatura privilegiata. In perioada aceea nu stia ca Robert Gifford murise, lucru pe care l-a aflat abia mai tarziu, la New York, unde se dusese pentru o anumita treaba. Intr-o dupa amiaza pe cand se plimba pe strada, Thompson a ramas cu gura cascata in fata galeriei de arta care expunea tablourile executate de Robert Gifford dupa moartea sa. Socul a dost atat de puternic incat a lesinat. Inainte de a cadea in inconstienta, Thompson a auzit o voce spunandu-i „Vezi ce am facut. Acum continua” Dupa cateva luni, personalitatea lui Thompson a inceput sa se distruga, in asa masura incat a trebuit sa-si paraseasca slujba. Nevoia irezistibila de a picta si a desena nu-l parasise si productiile lui semanau deseori pana la identitate cu cele ale lui Gifford, cel putin in privinta stilului. Pana la urma Thompson s-a hotarat sa se adreseze profesorului James Hyslop, care reprezenta American Society for Psychical Research New York. Hysplo nu a fost impresionat peste masura de spusele lui Thompson. Si-a zis ca are de a face cel mult cu un surmenat in pragul presiunii. Dar a hotarat, ca sa fie impacat, sa-l supuna la o mica incercare. Dupa vizita lui Thompson avea intalnire cu un medium, asa ca au mers impreuna la el. Initiativa lui Hysplop s-a dovedit fructuoasa. Acel medium, imediat ce s-a aflat in prezenta lui Thompson a simtit ca are de a face cu un artist si chiar a resusit sa descrie peisajele care il obsedau. In iulie 1907, misterul a devenit si mai de nepatruns cand Frederic Thompson i-a adus lui Hyslop o serie de desene care toate aveau ca subiect unul sau altul din urmatoarele doua peisaje: un grup de cinci copaci singuratici si doi stejari nodurosi langa un mal pustiu. Thompson a incercat si el sa inteleaga ce anume se intampla. S-a dus deci la vaduva lui Robert Gifford, la Nonquit, un orasel din Masachusetts. Acolo a bagat de seama ca unul din desene care reprezenta cei cinci copaci corespunde exact cu o panza neterminata aflata in posesia doamnei Gifford. Sotul ei lucra la ea in momentul mortii. In octombrie urmator Thompson a descoperit din intamplare, pe coasta, langa New Bedford, locul care servise drept model desenelor care reprezentatu stejarii la malul apei. James Hyslop a descris cazul in revista institutiei la care lucra in 1909. Frederic Thompson avea sa aiba mai tarziu o cariera aritistica stralucita. In urmatoarele decenii, lucrarile lui au fost expuse in cele mai mari galerii dinNew York.

http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Swain_Gifford

Mai multe articole in Top Secret

Romani in lume

Prima zi…voluntar London

Published by:

ca si voluntar intr-o scoala englezeasca. Drumul a fost greu dar, pana la urma am ajuns acolo unde am dorit. Hmmm… cat poate fi de greu sa lucrezi ca si voluntar? in UK sa faci munca voluntara, este destul de greu indiferent in ce zona vrei sa te duci: copii, scoli, batrani, sport, arta, informatica etc. Iti trebuie cazier, dar nu e suficient. Referinte foarte bune, maniere, incredere in tine pe care sa o transmiti celui care te intervieveaza, sa fi persoana responsabila.

Dupa o asteptare de cateva luni, in sfarsit ziua cea mare a sosit. Tinand cont ca vorbim de scoala, unde masurile de securitate si siguranta sunt foarte ridicate, ma prezint vineri sa fiu instruita. Mi se explica ce urmeaza sa se intample, mi se inmaneaza instructiunile detaliate. Ne zambim si plec. Acasa citesc tot ce am primit. Reguli, reguli care trebuiau respectate. Mi se pare corect. Este vorba de siguranta copiilor, posibile situatii neprevazute, incidente care pot aparea pe traseu, la bazinul de innot. Am citit usor amuzata, dar apreciind valoare informatiei. Ce facem daca din senin incepe o furtuna sau vantul este prea puternic si ingreuneaza deplasarea. In acelasi timp ma gandeam la dezinteresul din Romania, legat de orice. Nu numai de siguranta copiilor in scoala, ci in general.

Azi asteptam cuminte in sala de asteptare sa fiu preluata. Copiii urmau sa se duca la ora de swimming. Profesorul vine, imi explica unde trebuie sa stau. Ma uit la cei mici, year 5, in Romania ar fi cls a IV-a. Toti purtau veste reflectorizante, stiam ca sunt foarte bine instruiti (legat de mersul in siguranta pe strada. Tot ce tine de fapt de regulile de circulatie).Copiii sunt numarati la iesirea din scoala. Si gata, pornim la drum. Se face inca o data numaratoarea la iesirea din curtea scolii. Ne pregatim sa traversam prima strada. Incep sa-i numar si eu pe copii din pura curiozitate. 29 si suntem 5 adulti. Profesorul se opreste, le explica celor mici si noua cum trebuie sa traversam. Din grupul nostru se desprinde un cadru didactic care purta de asemenea vesta reflectorizanta ( care a fost “agentul nostru de circulatie”) se aseaza in mijlocul strazii si noi trecem prin spatele ei. Profesorul leader se intoarce in permanenta spre grup, verificand tot timpul daca toata lumea este bine.In drumul nostru spre scoala care are bazin de innot, trecem prin curtea bibliotecii centrale. Opreste grupul, reamintindu-le elevilor ca trebuie sa respecte linistea si sa demonstreze ce elevi minunati sunt. “Agentul nostru de circulatie”, la fiecare trecere semaforizata sau nu, are grija ca acestia sa traverseze in siguranta. Ajunsi la scoala respectiva, profesorul le spune copiilor ca ei sunt in vizita in aceasta scoala si trebuie sa respecte linistea celor care sunt la ore in acel moment. “Agentul” face loc copiilor sa treaca prin poarta pe care ea o tine deschisa. Toti copiii trec pe langa ea, multumindu-i. Ea le zambeste inapoi si le spune : ” cu placere”.

Ca orice alta scoala pe care am vizitat-o pana acum, ma uit la parcurile imense care servesc ca loc de studiu, joaca sau recreere. Totul este verde curat si frumos insotit de multa liniste.

Copiii ajung la bazin, se schimba si ora de innot incepe. Ma apuc sa citesc toate informatiile care sunt pe panouri. Ce trebuie sa facem in caz ca cineva lesina, unde trebuie sa sunam, care sunt primele masuri de ajutor pe care le putem da.

De fapt, peste tot unde te duci ( scoala, gradinita, primarie, gara, medic de familie, spital, statie de autobuz, stalpi, biserica, job center, servicii de consiliere etc) si citesti sunt mii de informatii despre orice Toate sunt insotite de numere de telefon. Cineva are intotdeauna un raspuns pentru tine indiferent de problema pe care o ai.

Incepand cu anul 4, toti elevii au in cadrul orelor de scoala ora de innot in mod obligatoriu. Orele de sport sunt frumoase, in nici un caz plictisitoare. Sunt invatati diferite sporturi: football, basket, ping pong, alergari, volei, rugby, innot etc.

In curtea scolii observ cativa muncitori echipati corespunzator care, se ocupa de reabilitarea unor spatii.

Ne pregatim de plecare, se face din nou prezenta, profesorul ii pune pe elevi sa verifice dc si-au luat absolut tot: ochelarii de innot, sacul , haine etc. Profesorul il informeaza pe seful siteului ca ne pregatim de plecare, acesta deschide poarta si copii trec pe langa el zambind si multumindu-i.

Foarte frumos, nu-i asa? Oare cati elevi din scolile romanesti multumesc profesorului care le tine usa sau muncitorului pe langa care trece?

In tot acest timp, nimeni nu a tipat, nu a ridicat tonul, nu s-a certat, nu s-a zbierat. Copiii s-au distrat la bazin. Profesorii au zambit tot timpul, elevii au fost in siguranta si s-au simtit in siguranta.

Ajungem la scoala, copii si profesorii imi multumesc pentru faptul ca i-am ajutat.

Eu ma duc in scoala si le spun ca vreau sa sa fac mai mult: adica sa ajut la lectiile de citire, scriere, matematica, computere.

Voluntariatul este un pas extrem de important. In felul acesta dobandesti practica de care ai nevoie, castigi increderea celor din jurul tau, te confrunti cu situatii concrete, ai posibilitatea sa te faci remarcat, cunosti oameni, socializezi. Iti dai seama daca ce vrei sa transformi in profesiune este pentru tine sau nu.

Din pacate in Romania, munca voluntar nu este deloc apreciata. Toata lumea se gandeste: ” Cum sa muncesti fara sa fi platit?” Si au dreptate intr-un fel. Din cauza saraciei. Ar fi o bun strategie daca firmele romanesti ar adopta aceasta practica.

Sunt foarte multe firme in Londra si nu numai, care scot posturi unde mii de studenti sau absolventii concureaza ptr a munci si a invata in acelasi timp, avand sansa ca dupa o perioada de 3 luni sau 6 luni sa fie angajati permant. E adevarat ca firmele platesc doar pentru transport si masa de pranz neoferind salariu pentru munca depusa. Dar asa cum am spus cei care reusesc sa ajunga sa lucreze intr-un astfel de job castiga sigur experienta, jobul sau cel putin o recomandare pentru un alt job asemanator etc.

Astept cu nerabdare ora de IT, sa lucrez cu elevii romani care se afla in scoala Manor Park Primary Sutton Surrey si momentul in care voi trece de la voluntariat la urmatorul pas .

Maddie Ancuta