Top Secret

O licarire de viata. Viata este o intamplare?

Published by:

O licarire de viata. Viata este o intamplare?

In urma cu ceva vreme, am avut o discutie foarte interesanta cu un baietel de 9 ani. Ma intreba cum a aparut viata pe pamant, cine a creat animalele, plantele, oamenii. Cine a luat hotararea ca noi sa traim pe planeta Pamant. Cine ne-a facut? De ce suntem atat de diversi, de ce culoare pielii noastrea e diferita? Si cea mai grea intrebare a fost: De ce ? De ce nastem? Nu cine ne-a facut, ci de ce ne-a facut.

Am continuat discutia cu baietelul, care este inca deschisa pentru ca, nici eu nu stiu DE CE?

Dar mi-am amintit de urmatoarea poveste. Care poate da un raspuns.

VECINII LUI ANDREW Crosse îl considerau pe acesta mai degrabă diavol decât fiinţă omenească. Ei nu puteau înţelege scânteile orbitoare ce se vedeau în timpul nopţii prin ferestrele laboratorului, atunci când vecinul lor mânuia rudi­mentara aparatură electrică. Nu numai că-şi căpătase un renume de temut ca “omul care pro- voacă fulgere şi tunete”, dar era acuzat şi de ateism, fiind considerat un profanator şi un Frankenstein care, pentru liniştea comunităţii, ar fi trebuit pus în lanţuri.

Andrew Crosse îşi vedea însă mai departe de trea­ba lui, numai că treaba aceasta era una foarte neobisnuită pentru prima jumătate a secolului al XlX-lea. Una din experienţele sale ieşite din comun a rămas până în zilele noastre o adevărată enigmă.

Moştenind o proprietate sărăcăcioasă şi o mulţi­me de datorii în Quantock Hills, Andrew Crosse ducea o viaţă monotonă şi plicticoasă, fiind nevoit să-şi câştige traiul de pe o zi pe alta, plătindu-şi datoriile moştenite şi petrecându-şi timpul liber făcând pe omul de ştiin­ţă amator. In ceea ce priveşte acest hobby, avea foarte puţine legături cu adevăraţii specialişti ai domeniului. Andrew Crosse îşi desfăşura activitatea sub spectrul unui dublu handicap: acela de a nu-şi înţelege propriile ex­perienţe şi de a nu deţine datele necesare despre realizările celorlalţi. Poate că tocmai această lipsă de cunoştinţe l-a condus spre experienţa care a făcut ca numele său să nu fie dat uitării.

Meşterind fără nici un ţel precis în dărăpănatul său laborator, într-o bună zi el s-a hotărât să facă nişte experienţe privind formarea şi dezvoltarea cristalelor artificiale prin intermediul unei expuneri prelungite la curenţi electrici de mică intensitate. în acest scop, el şi-a procurat o bucată mare de rocă poroasă (oxid de fer din Muntele Vezuviu) şi a ţinut-o sub efectul curentului electric produs de o baterie rudimentară. Prin cufun­darea acestui material pregătit de el într-o soluţie de acid clorhidric şi silicat de potasiu, Andrew Crosse spera să obţină unele cristale artificiale de siliciu. El a conectat firele de la baterie la bulgărele de oxid de fer, apoi a montat întreg echipamentul necesar acestui experiment pe o măsuţă alăturată, pentru a nu-i sta în cale atunci când revenea la obişnuita sa pasiune de a studia descărcările electrice – scânteile luminoase care îi alarmaseră atâta pe vecinii săi.

Să fi fost oare posibil ca în timpul acestei experienţe să se fi produs din întâmplare un fenomen care a transformat inerta materie anorganică în viaţă?

Intr-o scrisoare pe care a expediat-o pe adresa Societătii londoneze de electricitate, în acelaşi an 1837 Andrew Crosse descria astfel rezultatul experienţei sale: în cea de-a paisprezecea zi de la începerea expe­rimentului am observat cu ajutorul unei lupe câteva mici excrescenţe alburii ce se proiectau din partea de mijloc a rocii supuse tensiunii curentului electric. In cea de-a optsprezecea zi, acestea au luat forma unei “insecte perfecte”, stând în picioare şi sprijinindu-se pe câţiva peri care îi alcătuiau coada. Până în această clipă nu mi-am închipuit niciodată că aceste arătări constituiau altceva decât o formaţiune minerală în stare incipientă. In cea de-a douăzeci şi opta zi micile creaturi au î nceput să-şi mişte picioarele. Trebuie să recunosc că nu mică mi-a fost mirarea. După alte câteva zile, ele s-au desprins debulgărele de stâncă şi au început a se deplasa nestin­gherite.

In decurs de numai câteva săptămâni, aproximativ o sută de astfel de insecte şi-au făcut apariţia din aceeaşi rocă. Le-am examinat la microscop şi am constatat că cele mai mici aveau numai şase picioruşe; cele mai mari aveau opt. Se pare că insectele aparţineau genului acarus, deşi opiniile specialiştilor sunt împărţite: unii susţin că ele fac parte dintr-o specie cunoscută, alţii că nu.

Eu nu am îndrăznit să mă pronunţ asupra cauzei naşterii lor şi asta dintr-un motiv cât se poate de întemeiat – nu am putut să-mi formez o opinie proprie în legătură cu acest fenomen. Cea mai simplă explicaţie care îmi stătea la îndemână era aceea că minusculele ceaturi apăruseră din ouă depozitate de insecte aflate în atmosferă, ouă care apoi au fost clocite prin acţiunea curentului electric. Cu toate acestea nu-mi pot imagina că dintr-un astfel de ou pot ieşi filamente sau că aceste filamente se pot transforma în peri şi, mai mult, nu am reuşit să detectez la o examinare şi mai atentă rămăşiţele de coajă. Mi-am închipuit apoi, aşa cum au făcut şi alţii, că vietăţile ar fi putut să se nască din apă şi, în consecinţă, am examinat foarte atent mai multe vase umplute cu acest lichid: în nici unul din ele nu am descoperit vreo urmă de insectă, aşa cum nu am dat peste nimic în nici un alt cotlon al laboratorului”.

Uluitul om de stiintă amator era foarte conştient de faptul că mergea pe o sârmă foarte întinsă. El descria în scrisoarea sa un experiment ce nu concorda cu modelul ştiinţific acceptat; observaţiile sale riscau să fie luate drept ridicole, dacă nu chiar mai rău. Andrew Crosse trebuia să fie foarte prudent.

Pornind de la presupunerea că misterioasele insecte îşi au originea în chiar roca poroasă, el a renunţat definitiv la această idee şi şi-a continuat experienţele folosind borcane de sticlă pe care le-a umplut cu diferiţi acizi: nitrat de cupru, sulfat de cupru şi sulfat de zinc. Si de data aceasta, minusculii săi vizitatori si-au făcut apariţia în soluţiile astfel obţinute. El a descoperit, după cum nota în observaţiile sale, că aceşti acari apăreau mai întâi sub nivelul superior al lichidului, dar odată ieşiţi din mediul acid al genezei lor mureau foarte repede dacă erau împinşi înapoi în soluţie.

– Inşelătorii! au strigat detractorii .

Oamenii învăţaţi au denunţat în cor atât pe Andrew Crosse cât şi insectele sale drept o escrocherie şi nimic mai mult, acestea din urmă fiind, după opinia lor, nişte produse ale sporilor purtaţi de curentul de aer sau ale impurităţilor din fluidele folosite în experienţe.

Andrew Crosse anticipase aceste critici. El începuse deja o nouă serie de experienţe menite să stabilească dacă creaturile pe care le observase cu proprii săi ochi erau sau nu un simplu efect al întrebuinţării curentului electric. De data aceasta, Andrew Crosse a fiert borcanele pe care le întrebuinţa. Unele dintre aparatele folosite le-a introdus chiar în cuptor. El şi-a încărcat recipienţii cu oxigen produs artificial şi a supraîncins soluţiile de silicat. Andrew Crosse şi-a luat toate aceste măsuri de precauţie cu scopul de a asigura sterilizarea materialelor între­buinţate. Cu toate acestea, în cea de-a o sută patruzecea zi de la declanşarea curentului electric, în borcanele sale sigilate şi vidate şi-au făcut din nou apariţia, la fel ca înainte, misterioşii acari. Andrew Crosse a descoperit una din aceste creaturi la scurt timp după ce ea alunecase de pe bec şi căzuse înapoi în soluţia caustică, unde murise imediat. Vina era numai a lui pentru că uitase că o dată ce părăseau mediul acid insectele nu mai puteau rămâne în viaţă dacă reveneau în acest mediu. Mai mult decât atât, el nu se gândise să amenajeze nici un loc în care acestea să poată supravieţui.

Intr-o atmosferă puternic impregnată de clor ucigaş, el a reuşit, după cum afirma, să producă şi mai multe creaturi perfect dezvoltate, dar lipsite de viaţă. Acestea au continuat să plutească în lichidul ucigător timp de încă doi ani, până când, în cele din urmă, Andrew Crosse a hotărât să demonteze echipamentul.

Şi alţi specialişti au repetat această experienţă, obţinând rezultate identice. Totuşi exista un aspect stra­niu, demn de luat în considerare în legătură cu desco­peririle lor: atunci când întrebuinţau echipament sterilizat si conectau fluidele folosite la curentul electric, misterioasele “insecte” îsi făceau întotdeauna apariţia. Cu cât intensitatea curentului era mai mică, cu atât mai îndelungată era perioada necesară apariţiei aşa-numiţilor “acari”. Cu acelaşi prilej, ei au mai des­coperit că folosind soluţii identice, dar fără a mai aplica efectul curentului, nu mai apărea nici un acar. Mărind cantitatea de carbon în fluide, numărul de “insecte” creştea direct proporţional.

Desigur, suspectele realizări ale laboratorului lui Andrew Crosse au stârnit vâlvă în cercurile oamenilor de ştiinţă ai vremii. Singur şi anonim în faţa valului de calomnii, lui Andrew Crosse nu-i mai rămăsese decât să repete cu stăruinţă că spusese adevărul, cum, de altfel, şi-ar fi dat seama cu uşurinţă si unii dintre detractorii săi, dacă ar fi făcut aceste experienţe. Dar iată că, brusc, atacurile la care era supus au început să scadă în intensitate, pentru că pe scenă apăruse un campion pe care nimeni nu îndrăznea să-l conteste. Marele Michael Faraday a in­format Institutul Regal că şi el fusese martor al apariţiei micilor creaturi în timpul unora din experienţele sale.  Michael Faraday nu era încă sigur dacă acestea puteau fi considerate un produs al soluţiilor respective sau al acţiunii curentului electric.

Andrew Crosse nu a pretins niciodată că ar fi creat ceva nou si neobişnuit. El a încercat numai să aducă la cunostinţa contemporanilor săi ceea ce observase şi condiţiile în care s-au produs aceste fenomene, notând cu multă migală asemănarea frapantă dintre cristalele minerale lipsite de viată si asa-zisii “acari” si felul în care aceştia apăreau la început în soluţiile acide – ca nişte bobite minuscule de culoare albă. El scria: “Fiecare grăunte mineral începuse să crească în volum şi să se lungească pe verticală: aşa se întâmplă în cazul lui acarus. Apoi din el se dezvoltă nişte filamente albicioase. Până în acest moment este greu de observat vreo diferenţă între mineralul incipient şi animalul de mai târziu; dar, pe măsură ce fiecare dintre aceste filamente capătă un contur mai clar, ele se transformă, la nivelul mineralului, în prisme cu şase faţete, transparente, strălucitoare şi rigide; la nivel animalier, ele devin filamente moi şi unduitoare care, în cele din urmă, sunt înzestrate cu viată si mişcare“.

Andrew Crossea mai trăit mulţi ani după remar­cabila sa descoperire din 1837. A fost un om fericit, continuându-şi experienţele în laboratorul său din Quantock, căutând adevărul şi trăind după placul inimii, până când moartea l-a răpit la 6 iulie 1855, în aceeaşi cameră în care văzuse lumina zilei.

Deşi şi-a petrecut viaţa încercând să descopere nişte adevăruri ştiinţifice, singura contribuţie pentru care Andrew Crosse mai este încă amintit, este controversata problemă a “acarilor” săi – nedorită pe vremea aceea şi rămasă fără explicaţie până în ziua de azi.

http://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_Crosse

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta

 

 

Top Secret

Puterea ascunsa a marelui CHEIRO

Published by:

celebrul Cheiro

Puterea ascunsa a marelui CHEIRO

CADAVRUL unui barbat în vârstă zăcea pe jos în faţa căminului. încăperea, ca şi cadavrul, era destul de rece. Celor de la Scotland Yard le era foarte limpede că victima fusese ucisă prin aplicarea mai multor lovituri cu grătarul pentru lemne al căminului. Şi totuşi în ceea ce priveşte persoana făptaşului aceştia se aflau încă într-o beznă totală.

Tâlhăria nu putea fi exclusă ca posibil motiv, deşi foarte puţin din eleganţa prăfuită a apartamentului indica vreun semn de bogăţie. Victima nu avea renumele unui certăreţ, neavând nici duşman; cunoscuţi.

Detectivii de la Scotland Yard se aflau într-un mare impas.

Chiar în momentul în care se pregăteau să pără­sească locul crimei, la uşa locuinţei s-a prezentat un tânăr îmbrăcat foarte elegant. Ar putea să le fie de vreun folos? Mă rog, în astfel de cazuri nu poţi şti niciodată şi e bine să nu ignori nici o posibilitate. în timp ce cadavrul era scos din casă, detectivii l-au condus în camera unde se produsese oribila crimă. Acesta s-a uitat nepăsător în jur, cerând apoi permisiunea de a examina mai de aproape una din numeroasele urme de sânge ce se aflau pe pereţi.

Cu capul în mâini, el a privit o clipă una din amprente.

Ucigaşul este un tânăr gentleman. Este un om înstărit şi poartă un mic ceas de aur în buzunarul stâng al pantalonului său… în plus, este rudă apropiată a dom­nului care a fost scos adineauri din această încăpere“.

Băieţii de la Scotland Yard au simţit nevoia să-i dea un şut undeva acestui filozof înfumurat drept “răsplată” pentru timpul pe care li-1 irosise cu prostii de genul ăsta. Dar prin preajmă se mai aflau şi doi corespondenţi ai unor ziare londoneze, care au mirosit un caz spectaculos. Cine era oare tipul acesta îmbrăcat ca de carnaval, care pretindea că dedusese atâtea lucruri dintr-o singură amprentă de sânge aflată pe un perete soios?

Cheiro, Marele Cheiro!” le-a răspuns el, întin- zându-le o carte de vizită.

Toate ziarele de luni relatară această întâmplare. A doua zi, numele extraordinarului chiromant apărea din nou în titlurile de-o şchioapă,-deoarece poliţia îl des­coperise pe făptaş. Acesta nu numai că se dovedise a fi într-adevăr tânăr şi înstărit, posesor al unui mic ceas de aur pe care îl purta în buzunarul stâng al pantalonilor, dar era şi fiul victimei – ruda apropiată de care vorbise Cheiro.

In numai câteva săptămâni, Cheiro deveni vedeta Londrei. Adulaţia publicului îi încălzea sufletul, şi în­cepu să depună regulat la bancă sume considerabile – onorariu pe care îl încasa de la clienţi pentru prezicerea viitorului.

In 1893 Cheiro a părăsit Anglia cu destinaţia New York, unde şi-a amenajat mai multe birouri luxoase în Park Avenue. Si aici s-a bucurat de acelaşi succes. Pe măsură ce o adevărată avere se acumula în contul fabulosului ghicitor al destinelor, presa a devenit în mod inevitabil interesată de protagonist şi de metodele acestuiae. O tânără ziaristă de la New York World l-a sunat într-o bună zi si s-a interesat dacă ar dori să se supună unei serii de teste la care se gândise redacţia ziarului.

Cheiro a acceptat provocarea fără nici o clipă de ezitare.

Ziarul a mediatizat pe larg evenimentul. Fantasticul subiect urma să fie confruntat cu treisprezece amprente aparţinând unor cetăţeni ai New York-ului. Amprentele nu aveau să fie însoţite de nici un semn de identitate, Cheiro urmând să spună câte ceva despre fiecare – dacă era într-adevăr capabil de aşa ceva.

Dacă ziarul şi-a propus să-l discrediteze pe Cheiro, atunci nu şi-a găsit omul potrivit. La ora stabilită, un comitet alcătuit din cetăteni de vază ai oraşului se afla  în sală pentru a acţiona ca juriu.

Cheiro nu şi-a pierdut prea multă vreme cu prima amprentă. S-a uitat la ea o secundă sau două, apoi a aruncat-o la loc pe masă.

–     Domnilor, a spus el, aceasta este amprenta unui irlandez. Odinioară el a muncit din greu, dar acum este bogat şi foarte influent.

Cuvintele lui Cheiro au provocat rumoare în rândul membrilor juriului. Amprenta la care se referea el aparţinea lui Richard Croker, imigrantul irlandez care îşi începuse cariera cărând targa cu moloz şi ajunsese în cele din urmă şef al organizaţiei Tammany Hali ( Tammany Hali: organizaţie centrală a partidului democrat cu sediul în New York (n.t.).”

Dar Cheiro nu terminase cu această amprentă.

–    Mai mult decât atât, domnilor, irlandezul în cauză a fost cândva un luptător. După părerea mea este un bun orator, având mari veleităţi pentru politică.

Unu la zero pentru chiromant.

Apoi Cheiroa extras o nouă amprentă, s-a uitat la ea, după care a aruncat-o pe masă lângă prima.

–    Tipul acesta este un artist genial, deşi nu este de fapt un geniu. El merită mai multe onoruri decât cele ce-i vor fi acordate în timpul vieţii.

Cea de-a doua amprentă aparţinea lui Reginald De Koven, compozitorul operetei Robin Hood – lucrare pe care nu a mai reuşit să o egaleze ulterior.

Fără ezitare, Cheiro a extras la rând amprentele pe care comitetul i le alesese pentru testare. Fără nici o eroare, el a reuşit să identifice fiecare probă, inclusiv pe aceea a unei femei, pe care a descris-o ca pe un copil al zeiţei Fortuna, dotat cu mult talent si ambiţie, dar si cu un suflet marcat de o profundă nefericire. Era amprenta lui Lillian Russel.

La mai puţin de zece minute după începerea expe­rimentului, Cheiro comentase corect toate amprentele, în afară de una, pe care o extrase de mai multe ori şi pe care de fiecare dată o pusese la loc pe masă, încruntându-se şi fără să spună nimic.

Acum nu mai rămăsese decât această amprentă. De ce oare până atunci nu reuşise să spună nimic despre ea? Oare nu putea s-o facă? Să fi fost oare tocmai proba care avea să-l pună în încurcătură în faţa publicului, demonstrând că nu era capabil să ghicească viitorul şi trecutul după orice fel de amprentă, aşa cum pretin- sese? Membrii comitetului abia se mai ţineau pe scaunele lor. Atmosfera devenise foarte tensionată când Cheiro se întorsese cu spatele la masă şi-şi tamponase sprânceana cu o batistă. Avea de gând să renunţe la interpretarea acestei ultime probe? De ce?

Aveai impresia că acest ciudat bărbat se joacă de-a şoarecele şi pisica cu cei care îl torturau.

Ridică ultima amprentă şi, fără să o privească, o aşeză cu faţa în jos pe masă.

–      Imi pare rău, domnilor, dar refuz să identific această amprentă.

Apoi tăcu, şi în timpul acesta se auzi din nou un murmur pornit din rândul membrilor comitetului şi al ziariştilor. Dar Cheiro îşi ridică mâna pentru a face linişte.

–    Vă rog să mă lăsaţi să termin ce am de spus! Refuz să identific această amprentă oricui în afara celuia căruia îi aparţine… pentru că e vorba de un criminal. El se va preda autorităţilor din proprie convingere, după care va muri în închisoare, pradă suferinţei sale sufleteşti.

Cheiro răspunsese sută la sută corect pe tot parcursul testului. Ultima amprentă la care se referise într-o manieră atât de dramatică aparţinea doctorului Henry Meyer, care, în momentul acela, se afla la închisoarea Tombs, unde ispăşea o pedeapsă pentru omor. Acesta fusese condamnat, apoi fusese declarat alienat mintal, murind după câteva luni într-o instituţie de îngrijire a criminalilor cu suferinţe psihice.

Ziarele fură cât se poate de generoase în a face publicitate uluitoarelor preziceri ale lui Cheiro. Oameni din toate colturile lumii au venit să-l consulte, în schimbul unor onorarii substanţiale. Nu se poate spune care era procentul de eroare în toate aceste cazuri, întrucât acestea aveau un caracter strict confidenţial, nici unul din rezultatele lor ne fiind date publicităţii.

Au existat însă unele situaţii când profeţiile lui au redevenit publice, ca aceea în care excentricul Oscar Wilde, aflat pe atunci la apogeul gloriei sale, l-a provocat pe Cheiro să-i prezică şi lui viitorul. Cheiro l-a informat pe vestitul scriitor că în mai puţin de cinci ani va fi dezonorat în public, fiind nevoit să se autoexileze. Wilde i-a râs în faţă. Şi totuşi timpul a fost de partea magi­cianului: notorietatea procesului pe care l-a avut Wilde i-a distrus cariera, care a început să alunece încet spre dezonoarea pe care Cheiro i-o prezisese scriitorului.

Deducerile făcute pe baza amprentelor digitale constituiau numai o parte a programului lui Cheiro, el folosindu-se, de asemenea, şi de aşa-zisele “numere magice”. Sistemul se baza pe data naşterii subiectului şi pe cifra pe care magicianul o alegea, pe care el o numea “numărul fatal”.

Indiferent de procesul care a generat această metodă, ea părea a da rezultate. Cheiro a prezis luna şi anul morţii regelui Edward VII cu unsprezece ani înainte de producerea evenimentului. Regele a păstrat această proorocire, încuiată în sertârul mesei sale de lucru. în iunie 1902 regele fusese aclamat cu prilejul proclamării, dar nu fusese încă încoronat. Brusc, el s-a îmbolnăvit, şi starea sa a devenit atât de critică, încât a trimis de urgenţă după Cheiro, pentru a afla ce-1 aştepta. Chiromantul i-a spus să nu-şi facă griji, pentru că va fi încoronat la 9 august, după care va mai trăi încă nouă ani. încă o dată prezicerile sale au fost din plin confir­mate de evenimentele ulterioare.

Faima bărbatului ieşit din comun s-a răspândit în toată Europa, iarCheiro s-a trezit în scurt timp foarte solicitat, în special de către casele regale. în cursul uneia dintre călătoriile sale, pe când se afla la Moscova, i s-a cerut să interpreteze nişte amprente, iar el a prezis: bărbatul căruia îi aparţin aceste amprente va fi nefericit şi bântuit, toată viaţa sa de teama războiului. In jurul anului 1917 va pierde totul, inclusiv viaţa.

Prezicerea a fost făcută în 1897, cu exact 20 de ani înainte ca cel căruia îi aparţinuseră amprentele, ţarul Nicolae II, să-şi piardă atât coroana, cât şi viaţa în timpul Revoluţiei din 1917.

Uluitoarea capacitate a lui Cheiro a permis prevestirea viitorului a mii de persoane. Nu însă şi a propriei sorţi. în toamna lui 1906, Cheiro s-a trezit brusc că nu mai poate citi atât de uşor amprentele. Nu mai era sigur pe sine, iar procentul de eroare a început să crească. Poate că avea nevoie de un moment de repaus, s-a gândit el, aşa că şi-a închis luxoasele birouri, şi-a anulat numeroasele programări şi a dispărut pentru câteva săptămâni în Bermude.

Totul a fost însă în zadar. Harul îl părăsise. în 1907 a anunţat că se retrage. De ce nu? Muncise din greu atâţia ani, dobândind o avere considerabilă de pe urma intros- pecţiunii în viitorul altora. Revista, ziarul şi banca particulară pe care le înfiinţase păreau suficiente pentru a-i ocupa timpul şi a-i menţine prosperitatea.

Pentru o vreme, lucrurile au decurs bine. Clienţii, înstăriţi care îl plătiseră pentru a le îndruma afacerile se înghesuiau acum să-şi depună banii în instituţia lui financiară. Dar în iarna lui 1909 doi dintre investitori l-au acuzat că a dispărut, luând cu el acţiuni în valoare de o jumătate de milion de dolari pe care le cumpărase pentru ei. Cheiro a reapărut în viaţa publică pentru a se apăra şi pentru a pune capăt acestui caz. Câteva luni mai târziu a fost tinta unei alte acuzaţii de acelaşi fel.

Juriul l-a declarat vinovat şi l-a pedepsit cu 13 luni de închisoare.

Sfătuitorul regilor şi al oamenilor de rând şi-a pierdut puterea, iar lumea din jur l-a dat uitării în scurt timp. într-o dimineaţă a anului 1936, poliţia din Hollywood l-a descoperit zăcând pe trotuar şi bolbo­rosind ceva ca pentru sine. Când au ajuns cu el la spital, murise deja.

Biografia acestui bărbat care se numise singur Cheironu este secretă, dar talentul său, trucurile prin care şi-a dobândit faima rămân un mare mister. El precizase mereu că nu ştiuse cum putea face uluitoarele preziceri, şi este posibil să fi spus adevărul din moment ce, în cele din urmă, Marele Cheiro a ajuns un neajutorat, un magician care şi-a pierdut puterea de vrajă.

http://en.wikipedia.org/wiki/Cheiro

Mai multe in Top Secret

 

Diverse

Talk show

Published by:

Subiectele din aceasta seara:

Adrian Năstase la DNA1)Fostul premier PSD Adrian Năstase a fost condamnat astăzi la doi ani de închisoare cu executare în dosarul „Trofeul Calităţii”.  Daca hotararea ramane definitiva, Adrian Nastase nu mai poate candida la o functie publica cel putin doi ani. În acelaşi dosar, Irina Jianu, inspector general de stat în cadrul Inspectoratului de Stat în Construcţii (ISC), a fost condamnată la şase de închisoare, Diana Gasparovici, fost inspector general de stat adjunct la ISC, Mihail Cristian Vasile, director general al SC Eurografica SRL şi soţii Marian-Ioana şi Bogdan Popovici au primit fiecare câte şase ani de detenţie la care s-a aplicat un spor de un an, astfel că pedeapsa finală care ar urma să fie executată este de şapte ani.

Minuta din acest dosar poate fi accesată pe site-ul scj.ro

2) Preşedintele şi marea manipulare

Preşedintele Traian Băsescu şi-a început discursul din 25 ianuarie 2012 cu referiri la “scandările din stradă şi mesajele de pe internet, facebook şi mediile electronice”. După acest moment s-a întâmplat un fenomen foarte interesant pe internet, fenomen care are atributele unei manipulări.

Locotenentul Alexandru Gheorghe va fi adus în faţa Consiliului de judecată al unităţii din care face parte  3)Locotenentul Alexandru Gheorghe va fi adus în faţa Consiliului de judecată al unităţii din care face parte.

Locotenentul  Alexandru Gheorghe (27 de ani), de la Flotila 71 Câmpia Turzii, a solicitat ca el să deţină 50% din puterea de decizie a unui Consiliu Militar care să conducă ţara. Psihiatrii spun că are probleme grave.

Gestul de a ieşi în stradă, îmbrăcat în uniforma Armatei, şi de a li se alătura protestatarilor, dar şi propunerile sale în ceea ce priveşte soluţia pentru ca ţara să iasă din criză îl încadrează pe Alexandru Gheorghe în  categoria persoanelor care au nevoie de ajutorul psihiatrilor.

4. Sprijin pentru afacerile românilor din Diaspora

Autorităţile de la Bucureşti au iniţiat un program prin care românii stabiliţi în străinătate îşi pot deschide afaceri.

Românii din afara graniţelor ţării vor fi sprijiniţi să-şi deschidă mici afaceri în ţările de adopţie, prin intermediul cărora să promoveze produsele româneşti.

5 Stiri diverse.