Radio Catch22 London

Cine l-a ucis pe Abraham Lincoln? Top Secret

Intrigile, manipularile, asasinatele politice, lupta pentru putere,  zvonuri, dezinformare. Istoria este plina de astfel de evenimente  care au schimbat destine ale unor oameni, tari. Inca o data realizam ca politica este perfida si necrutatoare. 

Va prezint o alta asasinare celebra din istoria Americii. O sa regasiti tehnici pe care le intalnim si in istoria moderna.

Un actor ţicnit care pretindea că se numeşte J. Wilkes Booth?

Ce s-a întâmplat cu domnul Booth?

Ni s-a spus că a murit împuşcat de un fanatic reli­gios, identificat drept sergentul Boston Corbett.

Cine sunt conspiratorii care au dus la îndeplinire această faptă laşă? De ce au făcut-o? Au fost oare toţi aduşi în faţa justiţiei? Dacă nu, de ce?

Să ne întoarcem un pic pe firul cronologic al întâm­plărilor.

Impuşcătura ce a răsunat în semiîntunericul din Teatrul Ford, în noaptea de 14 aprilie 1865, a generat mai multe zvonuri si o mai mare dezinformare decât oricare alt interval de timp similar din istoria Americii.

Principalele evenimente s-au produs cât ai clipi: o mulţime de oameni au auzit pocnetul micului Derringer ce a slobozit glonţul fatal şi l-au văzut pe preşedinte prăbuşindu-se brusc în scaunul său. Sute de oameni au zărit un bărbat sărind din loja preşedintelui direct pe scenă, împleticindu-se şi apoi căzând, bolborosind câ­teva cuvinte şi agitând ameninţător un cuţit, traversând scena şchiopătând şi făcându-se în cele din urmă nevăzut.In acest punct încetează să se mai întâmple ceva şi începe fantezia, deoarece, în ciuda mai multor luni de cercetări întreprinse cu tot calmul, în ciuda milioanelor de cuvinte care au constituit mărturiile adevărate sau false, una din cele mai înspăimântătoare crime din analele americane este încă marcată de numeroase semne de întrebare, multe din ele datorându-se chiar acţiunilor secretarului de război al domnului Lincoln, turbulentul şi ahtiatul după putere, Edwin M. Stanton. Rolul jucat de acesta este într-adevăr cât se poate de straniu.

Să ne întoarcem în timp la evenimentele cunoscute ale lunii aprilie 1865 şi să încercăm o reconstituire a faptelor.

Războiul abia luase sfârsit. Naţiunea era sleită, suferind de pe urma inflaţiei, disensiunilor şi a epuizării naţionale, sub toate formele ei. Cabinetul lui Lincoln era divizat datorită opţiunilor privind calea de urmat. Aripa radicală a Partidului Republican, condusă de vice­preşedintele Andrew Johnson, era hotărâtă să aibă grijă ca Sudul să nu mai fie niciodată altceva decât o marionetă a Nordului industrializat. Lincoln se opunea acestui’ punct de vedere. El dorea să sprijine Sudul în redobândirea de către această regiune a uni loc bine­meritat sub soare.

Andrew Johnson vroia să devină preşedinte şi nu era dispus să se dea în lături de la nimic pentru atingerea acestui scop. Ţelul său însă ar fi fost posibil numai dacă Lincoln ar fi murit, întrucât Johnson nu mai avea nici o şansă în cariera sa politică după ce se prezentase beat la depunerea jurământului cu ocazia celei de-a doua inves­tituri a preşedintelui.

Iată însă că soarta pregătise scena unei tragedii.

Impuşcătura din sala obscură a Teatrului Ford l-a propulsat pe Andrew Johnson la preşedinţie, lucru care i-ar fi fost imposibil de obţinut pe altă cale. O altă împuşcătură, cea din şopronul din Garret, lângă Fredricksburg, Virginia, câteva zile mai târziu, a închis pe veci buzele unui om care ar fi putut face lumină în legătură cu prima.

Cu circa o lună înaintea asasinării lui Lincoln, un funcţionar al Departamentului de război, pe nume Louis Weichmann, şi-a informat colegii de muncă despre un grup de complotişti care obişnuiau să se întâlnească la internatul Mary Surratt pentru a pune la cale lichidarea preşedintelui. Şi cum Weichmann locuia el însuşi la acel internat, colegii săi aveau toate motivele să-l creadă, dar povestea lui s-a pierdut în cele din urmă în multi­tudinea de zvonuri alarmante despre comploturi care erau la ordinea zilei. Weichmann era funcţionar al agenţiei conduse de domnul Stanton, dar nu se men­ţionează nicăieri dacă povestea sa alarmantă a ajuns la urechile lui Stanton. Cert este că nu s-a luat nici o măsură pentru interogarea omului care pretindea că se afla în posesia unor informaţii atât de importante. Aşa că Weichmann a continuat să locuiască la Surratt, iar com­plotiştii să urzească planurile lor secrete, nestingheriţi nici măcar de un scurt control de rutină.

Lafayette C. Baker, şef al Serviciului Secret, se lăuda că deţine la Washington 2.000 de informatori. Cu toate acestea nu există nici o dovadă că Baker sau superiorul său Stanton ar fi avut cunoştinţă de complotul la care se referea Weichmann. In aceste împrejurări pare într-adevăr foarte ciudat faptul că nici Baker şi nici Stanton nu au auzit povestea sa, şi, încă şi mai ciudat, dacă cumva au auzit-o, că nu au luat măsurile care se impuneau.

Aceşti Lafayette Baker şi Edwin Stanton alcătuiau o echipă perfectă. Stanton era un jurist inteligent, chiar remarcându-se în unele interventii strălucite la bară. Era în acelaşi timp şi foarte viclean şi nu ezita să mintă pentru a-şi atinge scopurile. Dur, crud chiar, pierzându-şi deseori firea, el şi-a găsit în persoana lui Lafayette Baker o unealtă ideală pentru îndeplinirea planurilor pe care le urzea.

Şeful Serviciului Secret era mai degrabă viclean, în timp ce Stanton se dovedea inteligent. Baker era lipsit de scrupule când era vorba de a atinge un scop. Neagreat de către Lincoln, el şi-a găsit în Stanton un superior care îi oferea sprijinul necesar pentru a coordona câteva operaţiuni foarte suspecte.

Lucraseră împreună încă de pe vremea războiului, aşa cum lucrau şi acum, în aceste ceasuri negre ale zilei de 14 aprilie 1865, dar nu mai erau la fel de apropiaţi ca la început. Răceala instalată între ei se datora probabil unei neîncrederi reciproce din ce în ce mai mari. Pentru orice fleac, Stanton îl trimitea pe Baker la New York City. Şi în momentul în care s-a declanşat marele caz al carierei sale, Baker se afla la 250 de mile depărtare, tot din ordinul secretarului de război.

Contrar opiniei generale, Stanton nu l-a silit pe generalul Grant să stea departe de Teatrul Ford în noaptea aceea de tristă amintire. Generalul Grant a ajuns singur la această hotărâre, ştiind că doamna Lincoln şi soţia sa nu prea se agreau. în după-amiaza respectivă, generalul participase la o şedinţă a cabine­tului, la încheierea căreia i-a mulţumit preşedintelui pentru invitaţia la teatru şi şi-a exprimat regretul că nu-i poate da curs, motivând că îi promisese doamnei Grant că vor pleca în seara aceea în vizită la cei doi copii ai lor din New Jersey.

Când, în aceeaşi după-amiază, preşedintele Lin­coln a intrat în biroul lui Stanton, el l-a anunţat pe acesta că avea nevoie de cineva care să-l însoţească la teatru, rugându-1 să-l ia cu el şi pe maiorul Thomas Eckert, şeful oficiului telegrafic, un bărbat foarte robust, a cărui forţă era bine cunoscută preşedintelui.

Stanton a refuzat cererea pe motiv că maiorul Eckert avea de rezolvat alte treburi foarte importante în noaptea aceea. Şi totuşi la terminarea programului din ziua respectivă el nu a dat nici o sarcină specială maiorului, ceea ce este un aspect ce ridică semne de întrebare în legătură cu comportarea lui Stanton, care nu a putut fi explicat nici până în ziua de azi.

In timp ce domnul Lincoln se prezenta punctual la întâlnirea sa cu destinul, Stanton îl vizita la domiciliu pe secretarul Seward, care, în perioada aceea, se afla în convalescentă în urma rănilor suferite într-un accident de trăsură. Stanton a părăsit reşedinţa lui Seward în jurul orei nouă, ceea ce depăşea ora sa obişnuită de culcare, iar în momentul în care i-a fost adusă ştirea asasinării lui Lincoln, în jurul orei zece, el era încă treaz şi se plimba nervos prin cameră, conform relatărilor unor martori oculari. Cu siguranţă că nu dormea când a aflat vestea, din moment ce soţia sa a declarat ulterior că după ce fusese informat că preşedintele a fost împuşcat el a urcat în hainele de casă şi s-a dus la culcare.

Câteva minute mai târziu, când si alti curieri au venit să-l informeze despre ceea ce deja aflase, Stanton s-a îmbrăcat în grabă şi s-a urcat într-o trăsură care l-a dus la casa preşedintelui muribund.

Pentru un om cu inteligenţa lui Stanton, acţiunile sale ulterioare sunt greu de înţeles. Cei care l-au suspectat de o conştiinţă încărcată de vinovăţie îşi pot explica cu mare uşurinţă capriciile sale. Dar dacă pornim dela premiza de nevinovăţie, vom fi confruntaţi cu spectacolul unui individ strălucitor si dinamic, care deviază brusc de la trăsăturile dominante ale caracterului său, actionând ca un om aflat într-o completă stare de panică.

Când asasinul a sărit din loja preşedintelui pe scenă, multe persoane din public care îl cunoşteau l-au recunoscut în persoana lui John Wilkes Booth. Acest lucru i-a fost raportat şi lui Stanton la sosirea sa la locul faptei după o oră de la producerea evenimentului.

In loc să dea alarma şi să-l identifice cât mai repede pe ucigaş, Stanton a irosit un timp preţios, trimiţând o comisie de anchetă în camera din dosul casei Peterson, unde preşedintele împuşcat gemea în agonie. în timp ce Booth îşi pierdea urma în noapte, Stanton se juca de-a judecătorul.

Cercetările ulterioare au demonstrat că Booth a reuşit să fugă fără dificultate din Washington, traver­sând Potomacul pe podul Navy Yard, singurul pe care circulaţia nu era închisă. De ani de zile circulaţia pe acest pod se întrerupea după ora nouă seara. Numai că în acea noapte Booth îl trecuse fără nici o greutate la ora zece şi jumătate. Să fie o coincidenţă? Dacă este aşa, ea ar trebui coroborată şi cu faptul că ordinul dat trupelor de a patrula pe drumuri şi de a supraveghea întreaga zonă rurală din jurul Washingtonului a omis să includă drumurile din sudul ţinutului Maryland, adică exact acele drumuri folosite de Booth pentru a fugi.

Edwin M. Stanton se instalase într-una din încăpe­rile casei Peterson şi acţiona deja ca un şef al guver­nului. Din acest moment el a început să ia declaraţii, să dea ordine, preluând conducerea acţiunii de căutare a asasinului.

Abia la o oră şi jumătate- de la împuşcarea lui Lin­coln, Stanton a dat pentru prima dată ordinul de cap­turare a persoanei sau persoanelor care comiseseră aten­tatul. Desi în momentul acela identitatea celui urmărit era cunoscută de toată lumea, Stanton nu numai că nu a mentionat numele lui Booth în ordinul dat de el, dar nici nu a întreprins vreo măsură de a localiza şi perche­ziţiona camera în care acesta locuise la Washington.

Imediat după miezul nopţii, pe 15 aprilie, Stanton a convocat în grabă o şedinţă la care au participat şase cadre de conducere de la poliţie şi armată. Cu acest prilej, micuţul şi zbârlitul secretar de război a făcut cunoscut faptul că asasinul era John Wilkes Booth, atenţionându-i însă pe cei de faţă că nu dorea pentru moment o informare a opiniei publice în legătură cu tragicul eveniment. De ce? Stanton nu a dat nici o explicaţie. Este un alt semn de întrebare în legătură cu rolul jucat de el.

Telegrama pe care a expediat-o generalului Grant i-a fost înmânată acestuia din urmă la Baltimore. în finalul ei, Grant era informat că unele evenimente de ultimă oră reclamau întoarcerea sa urgentă la Washington. Gene­ralul a citit-o, a îndesat-o în buzunar, apoi şi-a conti­nuat liniştit drumul spre Burlington, New Jersey, unde se aflau copiii săi.

Au mai fost trimise şi alte telegrame de la biroul lui Stanton, una dintre ele pe adresa şefului Departa­mentului de poliţie din New York, căruia i se solicita să trimită la Washington câţiva detectivi de încredere. Şe­fului Serviciului secret, Lafayette Baker, detectivul de elită al guvernului, nu i s-a dat însă nici un semn de viaţă.

John Wilkes Booth a avut la dispoziţie cinci ore preţioase care i-au permis să-şi croiască nestingherit drumul spre libertate. Dacă nu ar fi fost nefericita păţa­nie în urma căreia şi-a fracturat un mic os al piciorului, ar fi reuşit.

La trei ore după ce Stanton a început să stăpânească situaţia, autorităţile ştiau identitatea a patru persoane implicate în complot: Booth, Herold, Payne şi Atzerodt. Totuşi, în buletinele oficiale date publicităţii de cabinetul lui Stanton nu se făcea nici o referire la aceste persoane. Ziariştii făceau presiuni pentru a obţine detalii despre participarea lui Booth la complot, dar Stanton păstra în continuare tăcerea. Primul comunicat de presă s-a dat la numai câteva minute după ora două a dimineţii zilei de 15, fără însă a conţine vreo referinţă la Booth. Editorii ziarelor de dimineaţă au fost obligaţi să comenteze evenimentul foarte pe scurt, fără să menţioneze infamul nume.

S-a mai scurs o oră. Bărbatul înalt şi slab din dormitorul întunecat al casei Peterson se stingea lent. Andrew Johnson a venit câteva minute la patul lui Lincoln, apoi s-a întors în camera sa pentru a aştepta telefonul care trebuia să sune dintr-o clipă în alta.

La cinci ore de la producerea împuşcăturii, Stanton dădu în vileag numele făptaşului într-o telegramă adresată generalului- maior John A. Dix din New York.

“Cercetările au evidenţiat cu claritate că asasinul preşedintelui este J. Wilkes Booth, preciza mesajul lui Stanton, apoi adăuga: “Au fost luate toate măsurile pentru prinderea sa.”

Cu puţin înainte de ivirea zorilor, secretarul de război a permis, în fine, distribuirea fotografiilor înfă- ţişându-1 pe asasin, în vederea facilitării capturării acestuia. In loc să clarifice lucrurile, această măsură n-a făcut decât să adauge un nou element de confuzie ciudatelor evenimente petrecute în noaptea fatală, deoarece fotografia respectivă nu aparţinea lui John Wilkes Booth, ci fratelui acestuia, faimosul Edwin Booth.

Deşi preşedintele fusese împuşcat la scurtă vreme după ora zece în seara zilei de 14, Stanton nu l-a înştiinţat despre aceasta pe şeful Serviciului secret decât a doua zi la amiază. El i-a transmis lui Baker, care se afla la New York City, următoarea telegramă: “Vino imediat la Washington şi vezi dacă poţi să dai de urma ucigaşului preşedintelui”. Baker s-a suit în primul tren şi a început cel mai dramatic episod al carierei sale.

In momentul în care a sosit la Washington, Booth părăsise deja oraşul de mai bine de 36 de ore. Totul era confuz. Lincoln murise; Johnson devenise preşedinte; rolul de preşedinte în exerciţiu, autoasumat de către Stanton, nu mai era acum atât de mare. Şi, ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, armata (care se afla în subordinea lui Stanton) refuza făţiş să coopereze cu poliţia şi cu Serviciul Secret. Secretarul de stat Seward ordonase ca asasinul să fie prins viu, dar Stanton refuzase să transmită acest ordin trupelor pornite pe urmele lui Booth.

Astfel stăteau lucrurile în momentul când Baker a apărut pe nepregătite pe scenă. Fiind la rândul său un om recunoscut pentru uşurinţa cu care închidea ochii asupra unor probleme, nu este exclus să-si fi dat totuşi seama că treaba aceasta nu mirosea a bine. In orice caz, el s-a hotărât să nu-1 lase cu una cu două pe Stanton, având cu el o discuţie ce a durat mai multe ore. Cu toate acestea, cei doi nu porneau în analiza lor de la un volum egal de informaţii. De exemplu, Stanton cunoştea deja că Booth îşi fracturase piciorul, dar acest amănunt nu a fost adus si la cunostinta lui Baker. Stanton mai stia, de asemenea, că armata reţinuse deja pe unul din conspiratori, lucru pe care Baker nu reuşise să-l afle.

El şi-a petrecut mai tot timpul în biroul său, ciorovăindu-se cu cei de la armată, încercând să evite pe cât posibil presa şi aşteptând să se întâmple ceva. Baker a dat publicităţii câteva fotografii ale unor persoane cău­tate pentru a fi cercetate, inclusiv cea a lui Booth. Ziarele evidenţiaseră deja eroarea în legătură cu fotografiile lui Booth şi publicaseră adevărata imagine a ucigaşului. Baker acţiona ca un tampon pentru Stanton, permi- ţându-i secretarului de război să rămână, cel puţin pentru moment, în umbră.

Lafayette Baker nu făcea decât să aştepte. El nu şi-a pierdut prea mult timp cu valurile de informaţii ce soseau din toate colţurile ţării, unde se pretindea că Booth ar fi fost văzut. Si iată că Baker a obtinut ceea ce aştepta. Vărul său, locotenentul Luther Baker, a sosit şi el la Washington în amiaza zilei de 24 aprilie şi a avut imediat o întrevedere între patru ochi cu şeful Serviciului Secret. Câteva minute mai târziu, Lafayette Baker se îndrepta în grabă spre biroul lui Stanton. Apoi, însoţit de douăzeci şi patru de oameni înarmaţi, pornea călare spre vaporul care avea să-i ducă în Peninsula Maryland. In prezenţa unor martori oculari, şeful Serviciului secret spusese: “Băieţi, vă dâu o misiune importantă. Aceea de a pune mâna pe Booth”.

Secretarul de stat Seward repetase în nenumărate rânduri că asasinul domnului Lincoln trebuia prins şi adus viu. Stanton nu transmisese acest ordin lui Baker, deşi alte grupuri aflate pe urmele ucigaşului fuseseră instruite în cele din urmă în acest sens. Baker fusese cel care dăduse instrucţiuni celor trimişi să-l captureze pe criminal. După unele declaraţii făcute ulterior, locote­nentul Baker ar fi afirmat că Stanton i-a precizat întocmai unde se află cel căutat, fără însă a-i atrage atenţia că acesta trebuia capturat viu. Să i se fi ordonat lui oare să-l elimine pe cel care fugise de la locul crimei? Această întrebare nu li s-a pus şi martorilor.

Să vedem ce s-a întâmplat, de fapt, după ce militarii au înconjurat şopronul în care se ascunsese prada lor. Conform martorilor si arhivelor militare, aceştia au găsit acolo doi bărbaţi. Unul dintre ei, David Herold, a ieşit împleticindu-se şi implorând să fie cruţat, bolbo­rosind că “nu i-au plăcut intotdeauna glumele lui Lin­coln”. Un soldat l-a lovit şi i-a poruncit să tacă, iar alţii i-au legat de un copac.

In interiorul şopronului, foarte vizibil în lumina paielor care ardeau, se mai afla un bărbat care şchiopăta sprijinit în cârje. Acesta a ridicat o carabină în mâna stângă, cu dreapta a scos un revolver, apoi a spus: “Mai bine mi-aţi aduce o targă, băieţi. O pată în plus pe drapelul ţării.” Nici nu apucă să termine aceste cuvinte când se auzi o împuşcătură şi bărbatul din şopron fu lovit ca de trăsnet, apoi se prăbuşi cu capul înainte. Un soldat mai ticnit, un oarecare Boston Corbett, a pretins pe loc că el a fost cel care l-a trimis pe fugar la moarte. Probele indică însă cu totul altceva. Rana mortală se afla în ceafa lui Booth si fusese produsă de un glonţ de revolver de la o distanţă atât de mică încât praful de puşcă provocase arsuri pe piele. Or, Corbett se afla la momentul detunăturii la mai mult de 15 metri de pretinsa sa victimă. Cel care a intrat în şopron imediat după împuşcătură a fost locotenentul Luther Baker.

Ca şi în timpul vieţii, John Wilkes Booth a con­tinuat şi după moarte să constituie subiectul unor con­troverse aprinse. Unii au negat că bărbatul împuşcat mortal în şopronul de lângă Fredricksburg ar fi fost cu adevărat Booth. Ei se bazau în primul rând pe spusele doctorului John Mays, care a afirmat atunci când a fost chemat să identifice cadavrul că a făcut-o fără nici o tragere de inimă întrucât, după părerea sa “Acesta nu semăna deloc cu Booth si nu cred că era Booth”.

Doctorul nu avea însă dreptate.

Lafayette Baker a învelit cadavrul într-o pânză de sac şi l-a rostogolit prin ceaţa groasă până la nava- şcoală Montauk care aştepta pe râu.

Din ordinul lui Stanton, Booth a fost îngropat sub podeaua unei celule dintr-o veche închisoare a Washin­gtonului, celulă a cărei cheie se afla numai la el. La mulţi ani după aceasta, guvernul american s-a înduioşat şi a permis familiei defunctului să identifice cadavrul şi să-l ia de acolo pentru a-1 înhuma într-un mormânt ne­marcat.

Cel care fusese redus pentru totdeauna la tăcere de focul de revolver tras în acel şopron, era omul care îl asasinase pe Abraham Lincoln.

Lafayette Baker declara că, întorcându-se la Stanton după misiunea de capturare, îl anunţase mai întâi doar că îl găsise pe Booth. Auzind această veste, povestea Baker, Stanton s-a lăsat cu toată greutatea pe o canapea şi şi-a acoperit chipul cu ambele mâini, fără să scoată un cuvânt. Când i-a făcut însă şi precizarea că Booth fusese ucis, Stanton şi-a luat mâinile de pe faţă şi, pentru prima oară după atâtea zile, a zâmbit – cel puţin asa afirma Baker.

Jurnalul cu însemnări găsit asupra lui Booth a fost predat şefului Serviciului Secret, care a depus mărturie că, la rândul său, l-a pus la dispoziţia domnului Stanton. La momentul respectiv însemnările lui Booth se întrerupeau la data de 25 aprilie, preziua morţii sale. La început Stanton a negat că ar fi în posesia jurnalului, revenind apoi asupra declaraţiei sale şi prezentându-1 în faţa tribunalului. Douăzeci şi cinci de pagini des­criind perioada de organizare a complotului care a dus la asasinarea lui Lincoln lipseau. Dar Baker declarase curţii că jurnalul fusese complet în momentul în care îl pusese la dispoziţia lui Stanton. La cererea acestuia din urmă, Curtea a hotărât însă că din jurnal nu lipsea nimic.

Asasinul murise împuşcat de o persoană care oficial nu a putut fi identificată. Mary Surratt, George Atzerodt, Lewis Payne şi David Herold au fost cu toţii spânzuraţi într-o zi cu soare strălucitor a lunii iulie. Setea’ de sânge a populaţiei fusese potolită. Justiţia îşi făcuse datoria, iar vinovaţii plătiseră pentru crima lor.

Cel puţin aşa pecepuse opinia publică soluţionarea cazului. Rămâneau însă neelucidate câteva aspecte.

Din motive necunoscute nu s-a luat nici o măsură pentru a clarifica ciudata apariţie a ştirii referitoare la asasinarea lui Abraham Lincoln în cel puţin două ziare apărute cu multe ore înainte ca evenimentul să se fi produs. în St. Joseph, Minnesota şi în Middletown, în New York, ziarele au publicat vestea asasinării preşe­dintelui, precizând că aceasta era preluată “de la surse de încredere” în după-amiaza acelei Vineri Mari, când preşedintele se afla încă în viaţă. Având în vedere eve­nimentele ulterioare care au confirmat aceste anunţuri premature, este cât se poate de ciudat că atotprezentul domn Stanton, recunoscut pentru preocuparea sa pentru detalii, nu a făcut nici un efort pentru a descoperi sursa profeţiilor apărute în ziarele respective.

Inedit este şi faptul că principalii doi martori ai acuzării în procesul care a judecat conspiraţia erau Louis Weichmann şi John Lloyd. Weichmann era funcţionar al Departamentului de război, locuise la internatul doamnei Surratt şi răspândise vestea despre complotul care se urzea acolo, veste care a fost neglijată, cel puţin înainte de crimă.

John Lloyd era un personaj lipsit de importanţă, dar care a dobândit brusc proporţii uriaşe. Proprietarul unei taverne care, indiscutabil, era îmbibat cu alcool în momentul când s-a pretins că doamna Surratt a venit la el să-i dea un binoclu şi să-i amintească să pregătească armele pentru că “Ai noştri vor veni să ne ia în noaptea asta”. în ciuda stării în care se afla la proces (abia se ţinea pe picioare de beat ce era), abilitatea lui John Lloyd de a-şi aminti în timpul procesului fiecare cuvânt cu o claritate surprinzătoare, a ajutat justiţia să aşeze laţul în jurul gâtului doamnei Surratt şi al celorlalţi conspira­tori.

Dar după încheierea procesului şi după ce Stanton a fost destituit în cele din urmă de către preşedintele Johnson, Lloyd şi Weichmann au găsit curajul necesar de a reveni în public asupra declaraţiilor făcute anterior.

Lloyd a afirmat cu insistenţă că fusese ameninţat cu moartea sau cu închisoarea pe termen lung dacă refuza să declare ce a declarat. Poate că încerca doar să se dezvinovăţească; poate spunea adevărul. In orice caz, aceasta a fost versiunea pe care nu a mai schimbat-o niciodată.

Louis Weichmann a părăsit Departamentul de război, mutându-se la Oficiul Poştal. Era, după spusele sale, recompensa pentru că fusese un martor atât de cooperant în procesul conspiratorilor, o recompensă pe care i-o promisese Secretarul Edwin M. Stanton. Weich­mann a devenit un funcţionar care părea că simte că îi este permis să facă tot ce doreşte, din moment ce era susţinut de Stanton. într-o dimineaţă însă primi surpriza vieţii sale, fiind fără prea multe formalităţi destituit din rândul slujbaşilor guvernamentali. Weichmann făcu un scandal violent, dar în zadar. Domnul Stanton nu mai putea să-i dea nici un ajutor; avea şi el necazuri.

Impuşcarea lui Lincoln a fost posibilă şi din cauza absenţei gărzii care, în mod normal, trebuia să se afle la intrarea în loja preşedintelui de la teatrul Ford. John Booth se aflase acolo, John Parker nu.

Mare pişicher acest John F. Parker! Intrase în po­liţia din Washington în 1861, după un stagiu de numai 90 de zile în armată. în toamna lui ’63, Parker reuşise deja să aibă necazuri cu superiorii săi pentru insubordonare, primind mai multe mustrări. Câteva luni mai târziu primise arest pentru că dormise în timpul serviciului, pentru că trăsese cu pistolul din dotare prin fereastra unui bordel (în care locuise câteva săptămâni), fără să fie provocat, şi pentru că acostase o doamnă pe stradă, fiind pe deasupra şi sub influenţa alcoolului în timpul serviciului.

Acesta era John F. Parker, care devenise aghiotantul preşedintelui la 3 aprilie 1863, din ordinul special al doamnei Lincoln. Cum şi de ce a ajuns ea să recomande si să fie de acord ca un astfel de desfrânat să fie numit intr-o funcţie atât de importantă rămâne un alt mister al tragediei lui Lincoln. Dacă Parker fusese implantat la Casa Albă de către Lafayette Baker, şeful Serviciului Secret, ar fi fost o acţiune pe măsura caracterului său. Baker pretindea că are acces la orice oră în Casa Albă, fiind de un mare folos sie însuşi şi superiorului său, Stanton, informându-se permanent în legătură cu tot ce se întâmpla în sediul Executivului. Cunoscut fiind faptul că Lincoln nu avea încredere în Baker, detestându-1 chiar, e foarte posibil ca afirmaţiile lui Baker, potrivit cărora era un confident al doamnei Lincoln, să conţină un sâmbure de adevăr. Poate că asta explică şi modul în care John F. Parker, poliţistul proscris, a reuşit să devi­nă în aprilie 1863 membru al personalului Casei Albe şi un pion al lichidării preşedintelui în aprilie 1865.

Aghiotantul preşedintelui era omul cheie în pla­nurile conspiratorilor deoarece, dacă s-ar fi aflat în pos­tul său la intrarea în lojă, agitaţia, ţipetele sau eventuala încăierare care s-ar fi produs i-ar fi alertat pe cei care stăteau cu preşedintele în lojă sau pe cei din sală. Situaţia ideală din punct de vedere al ucigaşului ar fi fost aceea în care aghiotantul nu s-ar fi aflat în postul său. Or, Parker a făcut acest lucru si încă cu multă bunăvoinţă.

In loc să rămână pe locul său, pentru a-1 proteja pe preşedintele care nu bănuia încă nimic, Parker şi-a respectat înţelegerea făcută şi s-a dus la cârciuma lui Taltuval din apropiere, pentru a-şi stinge nepotolita sete. Acolo, la un păhărel, îl zărise şi Booth, care intra­se în local cu puţin înaintea asasinatului. Parker a rămas la bar. Booth însă a plecat. Observându-1 pe aghiotantul preşedintelui în acel loc, John Wilkes Booth şi-a dat seama că nimic nu-i mai stătea în cale. Să fi fost întâi- nirea celor doi bărbaţi în acel moment şi în acel loc o simplă coincidenţă?

Comportarea confuză a lui Parker din aceea noapte de groază este neobişnuită, dar în acelaşi timp lipsită de relevanţă. El şi-a părăsit postul ce-i fusese încre­dinţat, contribuind prin aceasta la asasinarea unui pre­şedinte iubit de popor. Că a hoinărit toată noaptea prin ploaie, revenind abia spre zori la secţia de poliţie, târând după el o prostituată beată, nu are nici o importanţă. Dar faptul că John F. Parker nu a fost învinuit pentru că nu a reuşit să ofere preşedintelui protecţie este important. Studiul arhivelor demonstrează că pentru neglijenţa sa nu i s-a adus nici o acuzaţie, continuând să activeze în forţele poliţieneşti încă trei ani. Parker s-a retras din serviciu exact în perioada în care Stanton însuşi a fost destituit din guvern. Să fie o coincidenţă? Poate.

Oficial, cazul asasinării lui Lincoln a fost soluţionat prin lichidarea lui Booth şi executarea celor patru cons­piratori. Multe faţete ale sale rămân însă fără răspuns: Cum a reuşit Booth să găsească şi să folosească unicul pod pe care circulaţia nu fusese închisă în noaptea aceea? De ce rămăsese deschis tocmai acel pod? De ce soldaţii nu au fost trimişi să cerceteze tocmai drumurile din sudul ţinutului Maryland, singura regiune în care nu au patrulat în noaptea aceea şi singura prin care fugarul putea scăpa, aşa cum s-a şi-ntâmplat? De ce a ascuns Stanton opiniei publice numele lui Booth timp de cinci ore după comiterea asasinatului? De ce Stanton a difuzat fotografia lui Edwin Booth ca aparţinând criminalului, deşi cei doi fraţi aveau puţine trăsături comune? De ce l-a chemat pe Lafayette Baker la Washington abia după 14 ore? De ce ordinele date de Seward, care insistase ca asasinul să fie prins viu, nu au fost transmise întocmai de către Stanton decât în momentul în care a fost nevoit s-o facă? Soldaţii care fuseseră trimişi să-l captureze pe Booth au primit oare ordinul de a-1 prinde viu? Cine l-a împuşcat de fapt pe Booth? Ce s-a întâmplat cu pagi­nile despre care Baker a afirmat că lipseau din jurnalul lui Booth? De ce a negat la început Stanton că ar fi intrat în posesia jurnalului? De ce John Parker nu a fost trecut în rezervă pentru neglijenţa de a-şi fi părăsit postul?

Asasinarea lui Abraham Lincoln este într-adevăr o poveste foarte ciudată, în care inexplicabilele acţiuni ale lui Edwin M. Stanton rămân cât se poate de suspecte.