Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: top secret

Top Secret

Teleportare vizitatorul din faptul serii

Published by:

Teleportare vizitatorul din faptul serii 

In 1976, profesorul Michael Grosso, care ţinea un curs de parapsihologie la Jersy City College, s-a întâmplat sa aibă ca elevă pe Elisabetth Sebben, o studenta stralucita in antropoligie. Ea avusese în trecut experienţe paranormale ceea a fost foarte fericită că în sfârşit găsise pe cineva care să vorbească despre acest subiect. Studenta pasionată îndeosebi de călătoriile in afara corpului, calatorii numite „astrale. Michael Grosso a sfatuit-o deci să încerce sa-l „viziteze”.

In sfârşit, experienţa s-a produs în toamna anului 1976.

Michael Grosso locuia într-un apartament de şase camere. Una din ocupatiile lui preferate era cântatul la flaut. Când cânta, îşi aseza general partitura pe un suport care se afla totodeauna lângă aceeaşi bibliotecă. Intr-o dimineaţă, când s-a din somn, s-a mirat găsind suportul în mijlocul incaperii. Era sigur că nu-l lăsase acolo.

Michael Grossonu s-a mai gândit la această ciudăţenie dar, mai tarziu în cursul zilei, a primit un telefon de la Elisabeth. Studenta i-a spus că seara trecută tocmai studia, când simtise brusc că îşi părăsea corpul. Amintindu-şi intenţia de a-l vizita pe Michael Grosso, ea se concentrase asupra lui şi în curand se pomenise în bucătăria profesorului. Il văzuse asezat la masa din bucătărie, cufundat in examinarea unor în timp ce-şi bea ceaşca cu ceai. Incercase să-i atragă atentia dar nu reuşise. Atunci căutase un mijloc de a-şi semnala prezenţa. Se învârtise prin apartament şi remarcase suportul. Se concentrase asupra obiectului şi îşi dăduse seama că reuşea să-l deplaseze în mijlocul camerei prin puterea voinţei. După câteva secunde revenea in corpul ei.

Michael Grosso nu crede că fenomenul poate fi pus pe seama iluziei.

http://www.paraview.com/grosso/index.htm

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta

mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Misterele neexplicate ale lumii

Published by:

Misterele neexplicate ale lumii. Fascinatia pe care o exercita misterul asupra mintii omenesti se afla la originea imbogatirii cunostintelor noastre despre lumea care ne inconjoara si a dezvoltarii stiintei moderne. Dorinta constanta de a rezolva misterele spatiului nostru ne-a impins la explorarea sistemului solar, a stelelor si a planetelor din universul nostru, precum si a altor  universuri care se intind dincolo de acesta.

universIn cursul ultimelor cinci secole aproape ca am epuizat misterele geografice ale lumii. Am cartografiat si am fotografiat cea mai mare parte a suprafetei terestre, iar din anii patruzeci suntem in masura sa inregistram pozitia aproximativa a muntilor, golfurilor, campiilor si prapastiilor solului marin. Vanatorii si zoologii au exterminat sau catalogat majoritatea reprezentantilor regnului animal, totusi adancurile oceanelor s-ar putea sa ne mai rezerve surprize. Am studiat in mod exhaustiv omul modern si omul din trecut. Cu totii am avut ocazia sa facem cunostinta chiar la noi acasa cu populatiile cele mai vechi si cele mai primitive, iar asta datorita televiziunii, care cu un secol in urma ar fi fost considerata produsul unor interventii magice.

Intr-o lume a computerelor, a robotilor, a rachetelor teleghidate, a calatoriilor spatiale, a manipularilor genetice, intr-o lume in care facem primii pasi spre crearea artificiala a vietii, este permis sa ne intrebam daca inca mai exista mistere nerezolvate, sau — tinand cont de peicolele erei atomice si de amploarea razboiului stiintific — daca omenirea va avea timp sa descopere noi secrete inaintea holocaustului final.

Fireste, multe lucruri vor ramane invaluite in mister. Azi, cand expertiza stiintifica se apropie de apogeul ei, suntem inca dezorientati in fata misterelor pe care ni le rezerva spatiul, timpul, coincidentele, manifestarile paranormale si exceptiile de la ceea ce noi consideram a fi legile naturii. Progresand in studierea necunoscutului, conceptele – altadata distincte – de stiinta si de paranormal incep sa se confunde. Am reusit sa recenzam o intreaga serie de potentialitati paranormale.

Puterea mintii omenesti se dovedeste mult mai mare decat ne inchipuiam. Cateva manifestari aproape fizice ale mintii – telepatie, teleportare, telekinezie, aptitudinea de a vedea ceea ce se petrece in alt loc sau in alt timp – fac obiectul unor studii aprofundate.

Fantomele sunt fenomene paranormale care au depasit stadiul de fictiune, ele facand azi obiectul unor studii stiintifice foarte serioase. Ce sunt fantomele? indienii dinAmazonia si bastinasii din Noua Guinee accepta fara nici o  greutate realitatea vizuala a fantomelor cand li se proiecteaza filme in care apar membri ai tribului lor pe care ii stiu decedati. Nu e usor sa le explici ca aparatul de filmat reproduce niste scene trecute. Pentru ei realitatea este mult mai simpla. Aparatul de filmat a capturat spiritul defunctului. Noi in schimb suntem in stare sa intelegem notiunea de film. Dar ce explicatie am putea propune pentru a justifica multimea de locuri ,,bantuite — case, castele, campuri de batalie si vapoare – despre care este atat de des vorba in lumea noastra stiintifica moderna? Sa existe niste resturi de personaliti si de evenimente susceptibile de a fi capturate si reconstruite?

Transmiterea gandurilor prin telepatie este pe punctul de a deveni o teorie acceptata. Se crede ca animalele care traiesc in grupuri recurg la aceasta aptitudine pentru a vana si a preveni eventualele primejdii. Este foarte probabil ca fiintele omenesti sa fi facut si ele uz de aceasta facilitate inainte de a deveni niste fiinte civilizate. Chiar si azi, protejati de spoiala civilizatiei, avem deseori momente neasteptate de previziune care par sa indice faptul ca posedam puteri telepatice. Asta nu inseamna ca aptitudinea de a prevedea evenimentele viitoare nu ramane in continuare un mister, care poate ca este legat de ultimele secrete ale spatiului si timpului.

Oare toate profetiile sa nu fie in realitate decat niste „nimereli norocoase“? Jules Verne, vorbind de rachete care calatoreau spre Luna, cu o suta cincizeci de ani inainte de inceputul cuceririi spatiale, a imaginat si a descris in mod precis forma si lungimea rachetei. Racheta lui fictiva si-a atins obiectivul cu o diferenta de numai patruspezece minute fata de racheta reala.

Prezicerea lui Jules Verne-poate ca nu e decat o nimereala norocoasa, dar ar fi greu sa spunem acelasi lucru despre prezicerile lui Nostradamus. Acesta a prezis cu precizie — in secolul al XVI-lea – durata imperiului britanic (care inca nici nu se nascuse); a dat detalii despre Revolutia francea cu doua sute de ani inainte ca ea sa aiba loc); a evocat  cele doua razboaie mondiale ale timpurilor moderne (mentionand raidurile aeriene, evacuarea unor intregi orase si un fuhrer german pe nume „Hister”); a anuntat cutremurele de pamant de pe coasta de vest a Lumii Noi si unele din evenimentele cele mai recente din istoria Libiei si ale Iranului.

Suntem total incapabili sa explicam precizia unor profetii atat de detaliate, facute intr-un trecut atat de indeparcraniu cristaltat. Timpul, asa cum il percepem noi, este un drum mergand din trecut spre viitor via prezent. Dar poate ca e vorba de o artera pe care circulatia se efectueaza in ambele sensuri — o teorie propusa de unii cercetatori care cred ca timpul, ca si spatiul, ar fi circular.

Cel mai frapant exemplu de profetie ne vine fara indoiala din India antica. O gasim in niste descrieri extrase din Mahabharata si alte povestiri scrise in urma cu mii de ani. Aceste carti descriu niste proiectile care explodeaza emitand o energie si o caldura egala cu cea a „zece mii de sori“, anihiland armata adversa, prinzand elefantii de razboi, carele si oamenii intr-un vartej ucigas, distrugand orasele, otravind alimentele si constrangandu-i chiar si pe soldatii victoriosi sa se spele cu grija, sa-si spele hainele si echipamentul pentru a se proteja de caderile contaminante. Aceste bombe a caror explozie ar provoca nori mari avand forma unei „umbrele“ au fost deseori numite „Tunetul de Foc“.

Este interesant de observat ca daca comparam aceste precizari cu datele modeme, apare clar faptul ca Tunetul de Foc era un proiectil avand aproape aceeasi forma si marime cu bomba atomica aruncata asupra Hirosimei, care a marcat inceputul sfarsitului celui de-al doilea razboi mondial.

Descrierile din Mahabharata au fost considerate niste simple fantasme pana la explozia primei bombe atomice din 1945. Azi, cand privim aceste texte cu toata seriozitatea, ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva corespund mai curand cu niste viziuni ale trecutului decat cu ale viitorului, daca nu cumva relatarile se refera in realitate la incidente razboinice petrecute poate in urma cu peste zece mii de ani, in care s-au infruntat civilizatii azi disparute.

Incidentele cele mai inexplicable si cele mai misterioase la ora actuala se produc noaptea, in spatiul de deasupra pamantului. Numai in Statele Unite se estimeaza la peste douazeci de milioane numarul persoanelor care au vazut obiecte zburatoare neidentificate (OVNI, OZN sau UFO). Jumatate din populatia americana crede in reali­tatea acestor fenomene.

Este adevarat ca avem relatari despre prezenta unor obiecte evoluind in aer inca din Antichitate, acestea fiind interpretate drept niste lectii divine, semne prevestitoare. Totusi aparitia OZN-urilor nu a retinut atentia generala a publicului decat din 1947, cand pilotul Kenneth Arnold a zarit si a urmarit un grup de obiecte neidentificate care se micau deasupra muntilor Cascade din Washington si a declarat ca semanau cu niste „farfurii zburatoare”. Este pe deplin stabilit faptul ca acesti vizitatori neasteptati, inca de la primele lor  manifestari, au fost remarcati deasupra partii de sud-vest a Statelor Unite, in special in Arizona, intr-o perioada in care guvernul ceruse efectuarea unor experiente asupra fortelor elementare ale universului – de parca ocupantii acelor nave spatiale, indiferent ca erau originari de pe pamant sau din alta parte, ar fi fost in mod deosebit interesati de aceste experiente.

Azi OZN-urile captiveaza lumea intreaga si presa le consacra articole ale caror titluri sunt scrise cu litere de-o schioapa. Sunt observate pe tot globul pamantesc si deseori deasupra Triunghiului Bermudelor pe care unii il considera un port cosmic pentru vizitatorii din spatiu, din  anomaliilor sale magnetice si a brustelor aberatii climaterice.

Cunoastem OZNuri de diferite forme, desi cel mai mai adesea sunt rotunde. Au fost vazute si fotografiate din avioane, de pe nave comerciale si nave de razboi. Ele produc interferente  in functionarea aparatelor de la bordul avioanelor si perturba radarele. Par de asemenea sa se deplaseze cu viteze inimaginabile si sa dispara dupa dorinta.

Sa presupunem ca sunt reale. Ce-ar cauta pe cerul nostrum? Vin sa caute materiale noi sau apa? Au intentii de explorare sau de cucerire? Oare n-au venit manati de sentimente altruiste, pentru a ne pune in garda impotriva tendintei noastre de a distruge planeta? Daca aceasta ul­tima eventualitate ar fi si cea adevarata, atunci ar trebui sa admitem ca nu prea gasim deseori sentimente asa de nobile despre invadatorii din rasa noastra ale caror ispravi an ramas in istorie.

Omenirea se apropie de maturitate si se pregateste sa infrunte mistere avand legatura nu numai cu explorarea pamantului, ci si cu descoperirea sistemului solar, a stelelor (si a planetelor?) galaxiei, a universurilor care se

disparitiiintind dincolo de universul nostru si de asemenea cu eventualele entitati pe care s-ar putea sa le intalnim acolo, precum si cu cele care, calatorind in spatiul nostru aerian, par ca ne studiaza.

Marile mistere ale timpului nostru, cele cate ne afecteaza cel mai profund, nu se refera, ca altadata, la regiunile necunoscute ale Pamantului, ci la cosmos, la sistemul nostru planetar, la galaxie si la universul care se intinde dincolo de ea.
Misterele actuale privesc mintea umana, puterile ei de comunicare si chiar puterile ei fizice, de care abia incepem sa fim constienti. In sfarsit, adoptam o atitudine serioasa fata de subiecte precum prezicerea, coincidentele, visele, reincarnarea, amintirile ancestrale, manifestarile fizice si OZN-urile. Vrajitoria de altadata face azi obiectul unor cercetari stiintifice.

Studiem de multa vreme viata si mijloacele de a o prelungi, dar azi elaboram forme functionale de viata inventata (in cadrul roboticii) si poate ca in curand vom fi in masura sa cream viata propriu-zisa – incercare ratata de toti magicienii de altadata. Suntem in stare sa controlam sau sa distrugem vaste regiuni ale Pamantului. Nici macar vechilor magicieni nu le trecuse vreodata prin cap even­tualitatea distrugerii Pamantului de catre om.

Pentru a ne proteja cunostintele dobandite si a ne dezvolta potentialitatile, ne ramane totusi un scut extraordinar: potentialul aproape neexploatat si puterea pozitiva a mintii omenesti, care se straduieste in mod activ sa gaseasca solutia misterelor ce ne inconjoara.

mai multe articole in Top Secret

tehnoredactare Maddie Ancuta

Top Secret

Disparitii misterioase

Published by:

disparitiiAu existat oameni care au disparut pe uscat, pe apa si in vazduh. Armate intregi au fost inghitite de uitare; vapoare uriase au disparut fara urma; aeronave moderne, dotate cu cele mai sofisticate echipamente electronice de orientare, au intrat parca in pamant.
Armate intregi?
In timpul Razboiului de succesiune din Spania (1701-1714), o armata alcatuita din patru mii de barbati instruiti si echipati impecabil a disparut pentru totdeauna in timp ce marsaluia la poalele Pirineilor. In ciuda numeroaselor operatiuni de cautare care au urmat, nu s-a mai putut da de urma lor. Intr-o noapte isi ridicasera tabara langa un mic paraias. A doua zi dimineata si-au strans corturile si si-au continuat marsul spre neant.
In 1858 sase sute cincizeci de soldati francezi au disparut in timpul unui mars catre Saigon, in actuala Indochina. In oras avusesera loc revolte populare, motiv pentru care cinci sute de legionari francezi caliti in lupte, la care se adaugasera o suta cincizeci de spahii bine instruiti, fusesera trimisi intr-acolo pentru a restabili ordinea. Fusesera vazuti marsaluind intr-o zona descoperita, situata la numai 15 mile de Saigon, dar militarii nu uu mai reusit niciodata sa ajunga in oras, nici sa revina la baza. Ca si in cazul spaniolilor, si acestia disparusera pur si simplu.
Armele lor ramasesera pe pozitii, iar in unele cazuri focurile pe care le facusera peste noapte mai mocneau inca, atunci cand la fata locului a ajuns grupul de cercetasi.
Nu exista nici un semn ca acolo s-ar fi dat vreo lupta, iar unicul soldat din postul de garda nu vazuse si nici nu auzise nimic suspect. Daca trupa ar fi dezertat, ea nu ar fi reusit sa treaca la japonezi, intrucat unicul pod peste rau se afla in raza de supraveghere a postului de garda care supravietuise. Toate celelalte trasee pe care ar fi putut dezerta trupa se aflau pe teren descoperit, intr-un tinut practic lipsit de vegetatie; nu ar fi gasit nici un loc in care sa se ascunda, nici macar de proprii lor ofiteri.
Sa se fi predat oare soldatii care disparusera dupa ce fusesera cuprinsi de o panica generala? in arhivele japoneze din perioada acelei campanii nu se mentioneaza nimic in acest sens, iar cel mai semnificativ fapt este poate acela ca din cei 2988 de soldati chinezi disparuti in acele imprejurari nici unul nu a’mai fost vreodata vazut si de nici unul nu s-a mai auzit vreodata ceva.
La 10 decembrie 1939 japonezii au cucerit Nanking-ul. China centrala a intrat in panica. Sistemul ei defensiv fusese zdrobit si peste tot domnea haosul. Inaintarea japonezilor trebuia intarziata cat mai mult posibil, deoarece pentru armatele chineze asediate conta acum fiecare ora.
La poalele inaltimilor din sudul Nanking-ului se afla o fortareata naturala, care putea fi o baza ideala pentru o operatiune disperata de intarziere a dusmanului, cu conditia ca trupele chinezilor sa ocupe acea pozitie inainte de sosirea japonezilor. Au fost date ordinele de rigoare, si 3100 de soldati chinezi au fost trimisi in cea mai mare graba, cu un tren, intr-un punct aflat la circa 16 mile departare de locul jonctiunii pe care urmau sa o supravegheze. Acestia au coborat rapid din vagoane, au demontat cat ai clipi cele sase obuziere si au pornit in mars catre pozitia pe care trebuiau sa o ocupe, ajungand acolo in toiul noptii! Ofiterul aflat la comanda si-a inspectat personal oamenii de-a lungul unui front de doua mile, pentru a se asigura ca acestia se dispersasera in mod corect- (pentru a reduce efectul unui eventual atac aerian) si ca se adapostisera in asa fel incat sa acopere intregul drum de la Nanking cu minimum de pierderi.
Colonelul Li Fu Sien isi terminase inspectia la numai cateva minute dupa ora patru a diminetii. El a revenit in camionul care ii servea drept cartier general, parcat intr-un mic crang, la doua mile in spatele liniei de front. Atipise cand, trei ore mai tarziu, un subaltern il trezi si-1 informa ca punctul de comanda nu mai reusea sa restabileasca legatura radio cu pozitiile din extrema dreapta, asa cum ordonase el. Soldatii nu mai raspundeau semnalelor stabilite. Ce era de facut?
Orice ordin al colonelului ar fi fost insa tardiv, deoarece toti soldatii dispersati pe linia de aparare, cu exceptia unui singur post de garda, disparusera pur si simplu. Armele lor ramasesera pe pozitii, iar in unele cazuri focurile pe care le facusera peste noapte mai mocneau inca, atunci cand la fata locului a ajuns grupul de cercetasi.
Nu exista nici un semn ca acolo s-ar fi dat vreo lupta, iar unicul soldat din postul de garda nu vazuse si nici nu auzise nimic suspect. Daca trupa ar fi dezertat, ea nu ar fi reusit sa treaca la japonezi, intrucat unicul pod peste rau se afla in raza de supraveghere a postului de garda care supravietuise. Toate celelalte trasee pe care ar fi putut dezerta trupa se aflau pe teren descoperit, intr-un tinut practic lipsit de vegetatie; nu ar fi gasit nici un loc in care sa se ascunda, nici macar de proprii lor ofiteri.
Sa se fi predat oare soldatii care disparusera dupa ce fusesera cuprinsi de o panica generala? in arhivele japoneze din perioada acelei campanii nu se mentioneaza nimic in acest sens, iar cel mai semnificativ fapt este poate acela ca din cei 2988 de soldati chinezi disparuti in acele imprejurari nici unul nu a’mai fost vreodata vazut si de nici unul nu s-a mai auzit vreodata ceva.

Intamplarea precedenta prezinta o dubioasa asemanare cu cea a echipajului si pasagerilor de pe nava Iron Mountain, un vas cu aburi prevazut cu roata cu zbaturi la pupa, care in acea zi a lunii iunie 1872, cand tragea in Portul Vicksburg, implinise exact opt ani de cand fusese construita. Era o nava fluviala cu un aspect urat, lunga de 90 de metri si lata de vreo 20 si dotata cu cinci boilere uriase, menite a produce suficienti aburi pentru imen- sele roti cu zbaturi. Fusese incarcata cu bumbac si melasa la New Orleans si avea destinatia Pittsburgh.
Slobozind doua suieraturi puternice pentru a preveni micile ambarcatiu de curs ape care o faceani rada portului care o facea, Iron Mountain incepu sa scoata pe cele doua cosuri ale sale foc si fum, in timp ce tragea nebuneste spre curentul apei un sir de barje.
Ce s-a intamplat cu vaporul noastru dupa acest moment, probabil ca nu vom afla niciodata.
Primul indiciu ca ceva se intamplase venise de la un alt vas cu aburi, Iroquois Chief, care a trebuit sa faca o manevra precipitata pentru a se da la o parte din calea unui sir de barje scapate de sub control, ce se apropia de el vertiginos pe rau in jos. Acest vas a urmarit barjele legate intre ele, reusind sa prinda capatul cablului de cuplare. Dupa o operatiune anevoioasa de tractare, barjele au putut fi oprite din plutire, dar se parea ca nici un vapor nu le reclama lipsa. Ciudat, cablul cu care fusesera legate barjele nu se rupsese; fusese taiat cu un topor! Era o practica folosita in caz de urgenta. Era mai bine sa risti pierderea barjelor, decat sa pui in pericol insusi vaporul.
Ce s-a intamplat insa cu Iron Mountain?
Nu au fost gasite resturi, nici o urma de incendiu sau de explozie si nici un indiciu ca vasul s-ar fi scufundat dintr-un anume motiv. Impreuna cu incarcatura sa si cele cincizeci si cinci de persoane aflate la bord, Iron Mountain a disparut fara nici o urma.
Numeroase sunt navele disparute de-a lungul timpului. Pe vremurile cand oceanele erau adevarate pustietati neumblate, cand pe suprafata lor se aventurau in voia vantului si a valurilor doar micutele ambarcatiuni cu panze, aceste disparitii erau de inteles. Dar in secolul XX, disparitia cu incarcatura si echipaj a unor vase cu aburi moderne este cu totul altceva.
E suficient sa ne intoarcem in timp, la ziua de 26 iulie 1909, cand noul vas de pasageri Waratah pornea din portul Durban, situat in Africa de Sud, incarcat pana la refuz cu carne, faina si fonta de turnatorie si avand la bord 211 persoane. Plecase din Australia cu destinatia India si retur, iar acum, la numai 26 de zile de cand parasise Sidney, nava isi incepuse ultima sa calatorie.
Vasul cu aburi Clan MacIntyre a fost ultimul care a observat-o saltand cu indarjire pe valurile inspumate, de-a lungul coastei spre Capetown. Dupa aceea nimeni nu a mai vazut-o pe Waratah.
Ea a disparut de parca ar fi inghitit-o pamantul. Un vas cu aburi de 16.000 de tone, echipat cu barci de salvare, trasoare si rachete semnalizatoare, a disparut fara nici o urma pe o linie maritima in care opt alte vase ar fi putut zari un eventual semnal luminos de la el, daca ar fi tras vreunul.
Compania Blue Anchor Line, proprietara vaporului, a pus la dispozitie alte doua ambarcatiuni, iar guvernul britanic a trimis trei nave de razboi in zona, pentru a cauta vasul disparut sau pe eventualii supravietuitori. Toate vapoarele care navigau pe aceeasi linie maritima au fost alertate sa depisteze o proba cat de neinsemnata ce ar fi putut conduce la elucidarea misterului. Cautarile au durat mai multe saptamani, dar nu a putut fi gasita nici o scandura, nici un colac de salvare. Waratah, ca si celelalte patru vapoare ce purtasera inaintea lui acelasi nume ghinionist, fusese victima unui adevarat dezastru, numai ca de data aceasta el a luat cu sine secretul in adancuri.
Vasul Cyclops apartinand marinei americane a parasit Barbados la 4 martie 1918, cu destinatia Hampton Roads, Virginia, avand la bord un echipaj alcatuit din 88 de membri, o incarcatura de carbune si se indrepta spre intalnirea cu neantul. Ca si Waratah, el a disparut fara urma intr-o zona foarte circulata. Ca orice vas apartinand marinei americane, Cyclops era inzestrat cu un echipament radio complet, dar in momentul in care a suferit dezastrul el nu a trimis nici un mesaj. In urma sa nu a mai ramas decat o dara de fum deasupra orizontului din nordul Insulei Barbados.
Un eveniment mai recent, dar invaluit de acelasi mister, este cazul vasului-scoala Kobenhoven. Acesta a pornit in larg la 14 decembrie 1928 din Montevideo, dupa ce la bord urcasera cei 50 de cadeti si marinari ai sai. Tinerii viitori marinari luasera parte la o receptie, fara sa-si poata inchipui ca viitorul lor va echivala cu numai cateva ore. Dupa conumarea ceremonie, Kobenhoven s-a desprins de tarm, a trecut printre doua vase de pescuit, apoi a disparut. Orice i s-ar fi intamplat, lucrurile in mod sigur s-au desfasurat aproape instantaneu, intrucat vasele care au sosit in port, doar cateva ore mai tarziu, cand cele doua pescadoare se mai aflau inca in rada, nu observasera in drumul lor nici urma de Kobenhoven.
Lista aviatorilor disparuti o data cu aparatele lor de zbor este lunga. Disparitia baloanelor nu a surprins in mod special, deoarece ele sunt copiii vantului, mingi matasoase facute de mana omului, dar asupra carora acesta isi poate exercita un control prea mic. Inca de la aparitiadisciplinei aeronautice au fost consemnate multe cazuri cind atat omul cat si balonul au devenit, incet, mici pete pe cer si semne de intrebare in analele respectivei stiinte.
Unul dintre aceste semne de intrebare a dainuit timp de 33 de ani.
Salomon August AndreeSalomon August Andree, un explorator suedez, era incredintat ca poate depasi Polul Nord intr-un balon cu zbor liber. La 11 iulie 1897, insotit de alti doi tovarasi de drum, el a parasit I. Spitzbergen in balonul sau si a disparut in neantul alb al nordului. Desi numeroase echipe de cautare au scormonit zona arctica si fiecare indiciu a fost luat in considerare, Andree si tovarasii sai nu au putut fi gasiti decat pe 6 august 1930, cand trupurile lor inghetate au fost localizate in ramasitele zdrentaroase ale unui cort mic, aflat la numai 117 mile distanta de punctul de plecare.
Cazul lui Andree este desigur o exceptie: mai intai, pentru ca in cele din urma a putut fi gasit; in al doilea rand, deoarece painea si carnea conservate pe care le luase in expeditie nu suferisera nici o modificare dupa atatia ani. Painea era la fel de proaspata ca in ziua plecarii in temerara expeditie. Filmele din aparatul sau de fotografiat au fost in cele din urma developate, oferind lumii cateva instantanee dureroase ale ultimelor momente din viata exploratorului.
Este de neinteles cum Andree a trebuit sa se avante spre neant, daca ne gandim la riscul pe care si-1 asuma de a parcurge o zona pustie si necunoscuta fara a avea la indemana mijloace de comunicare la distanta.
Dar cum putem explica disparitia unor aviatori si a aparatelor lor care efectueaza zboruri de mica anvergura, deasupra unor zone foarte populate?
Albert Jewel era posesorul unui aeroplan de mica putere, ca majoritatea celor din vremea sa. La 13 octombrie 1913 el a decolat de pe un mic teren din Hempstead, Long Island, cu intentia de a efectua un zbor de numai cateva minute, avand ca destinatie Staten Island. Era o zi senina. Traseul pe care intentionase sa-1lparcurga includea Jamaica si Insula Coney. Domnul Jewel dorise pur si simplu sa efectueze o scurta calatorie deasupra unora dintre cele mai populate regiuni ale tarii, urmand batuta cale a navelor maritime spre unul dintre cele mai aglomerate porturi din lume.
Aceasta se intampla in 1913. Domnul Jewel nu a mai ajuns niciodata la Staten Island, si nimeni nu 1-a mai vazut si nici nu a mai auzit vreodata de el.
Capitanul Mansell James a decolat la 29 mai 1919 de la Lee, Massachusetts, facandu-si publica intentia de a ateriza la Mitchell Field, Long Island. Dar, la fel ca in cazul domnului Jewel, nu si-a finalizat gandul. Ultima oara a fost vazut zburand deasupra lui Berkshires. Cinci zile mai tarziu, dupa ce numeroasele patrule de cercetare nu reusisera sa gaseasca nimic, armata a trimis in zona avioane care au urmat aceeasi ruta, in speranta de a localiza eventuala epava a aparatului. Nimic. Ziarele X locale au publicat anunturi prin care se ofereau recom¬pense celor ce puteau furniza indicii; companiile de telefoane si-au sunat toti abonatii, instruindu-i sa comunice pe loc orice informatie ce ar fi putut duce la descoperirea pilotului disparut. Cu timpul, agitatia s-a stins. Capitanul James si aparatul sau de zbor disparusera in necunoscut, iar in anii care au venit au urmat multi altii.

Este demn de remarcat (daca nu chiar semnificativ) faptul ca multe din avioanele disparute in ultimii ani au efectuat ultimul lor zbor intr-o arie comparativ restransa a Atlanticului, la nord de Bermude si limitata la vest de Florida si Virginia.
Au fost desigur si avioane care au disparut la nord de aceasta zona. Un astfel de exemplu este disparitia inexplicabila a unui Latecoere 631, un urias avion francez capabil sa efectueze aterizari pe suprafata oceanului, care, la 1 august 1948, a disparut fara nici o urma in Atlanticul de nord, purtand spre neant un numar de 52 de persoane. Tot in aceasta regiune a disparut la 23 martie 1948 avionul american C-124, avand la bord 53 de persoane. Destinatia sa fusese Irlanda. Nu este exclus sa fi existat supravietuitori, intrucat au fost descoperite cateva plute de salvare, dar pasagerii au disparut.
Exact la ora 9 dimineata a zilei de 30 ianuarie 1948 autoritatile din Kindley Field, Bermude, au dat alarma in legatura cu un avion care disparuse inca din noaptea precedents, in jurul orei 10.30. Era vorba de Star Tiger, un avion luxos, cu patru motoare, apartinand companiei British South American Airways, avand la bord 32 de pasageri si un echipaj alcatuit din 6 membri. Pe traseul sau, inceput la Kingston, avionul transmisese urmatorul mesaj radio: “Suntem pe ruta stability la 400 de mile de Bermude, vreme favorabila, nu avem probleme”. Aeronava si oamenii aflati la bord au disparut pur si simplu in noapte. Zece nave ale marinei americane au participat alaturi de treizeci de avioane britanice si americane la operatiunile de cautare, care insa nu s-au soldat cu nici iin rezultat.
Ariel, avionul pe care capitanul J.C.McPhee 1-a inaltat in vazduh in Bermude la ora 7.45 a zilei de 17 ianuarie 1949, era foarte geaman cu ghinionistul Star Tiger care disparuse exact cu un an in urma. Avea la bord un echipaj format din 6 membri, precum si 13 pasageri si urma sa parcurga distanta de 1000 de mile pana la Kingston, Jamaica, in cinci ore si cincisprezece minute. Pentru a fi si mai sigur, capitanul McPhee umpluse rezervoarele cu suficient combustibil unui zbor de 10 ore.
Ultimul semn de viata primit de la Ariel si de la echipajul sau a fost un mesaj radio receptionat la 40 de minute dupa plecarea sa din Bermude, cand capitanul McPhee a anuntat ca totul decurge bine si ca intentio-neaza sa schimbe frecventa radio, cuplandu-se pe cea folosita la Kingston, procedeu obisnuit in astfel de situatii.
A doua zi, dimineata, operatiunile de cautare erau in toi. Pe scena au aparut doua portavioane americane, a-i readuce la baza pe cei din Avenger-uri, daca lucrul acesta mai era cumva posibil. Statia radio de la baza a transmis avioanelor aflate in misiune mesajul ca ajutoarele erau in drum spre ele. Nu a primit insa nici un raspuns. Cinci minute mai tarziu baza a chemat uriasul avion pornit in recunoastere pentru a-i cere coordonatele pozitiei sale. Din nou nici un raspuns.
Alarma s-a raspandit cu repeziciune. Avioanele Garzii de coasta au intrat huruind in actiune, urmand traseul lui Martin Manner spre pozitia presupusa a celor cinci torpiloare disparate. Chiar si dupa venirea noptii zece avioane au continuat sa survoleze zona, urmarind cu incordare o eventuala racheta de semnalizare, dar in zadar. In zori a intrat in scena si portavionul Solomons, ale carui avioane au parcurs fiecare metru de cer intre Florida si Bahamas. In total, la aceasta operatiune au participat 240 de avioane, dar nici unui dintre ele nu a putut da de urma celor sase aparate disparate sau de vreun membru al echipajelor acestora.
triunghiul bermudelorConsiliul Naval de Investigate, care s-a reunit pentru a concluziona in mod oficial cazul, a luat in discutie toate posibilitatile. Cei de pe Avenger ar fi transmis un semnal de alarma daca unui sau mai multe aparate ar fi fost nevoite sa aterizeze fortat din cauza unui accident sau a unei pene de combustibil. O parte a membrilor echipajelor ar fi putut cu siguranta sa-si salveze vietile, folosindu-se de parasute.
In cazul in care avioanele s-ar fi prabusit ar fi fost gasite in cele din urma ramasitele. Aparatele disparusera insa fara nici o urma.
Uriasul Martin Mariner ar fi putut zbura cu usurinta si cu un singur motor. In plus, el ar fi putut ateriza si pe apele oceanului. Chiar daca bateria radioului sau s-ar fi descarcat, ar fi putut transmite mesaje pe sistemul morse cu care era prevazut. Si totusi si acest avion a urmat celelalte Avenger in lumea tacerii.
Concluzia Consiliului Naval de Investigate a fost: “Nu am reusit nici macar sa banuim ce s-a putut intampla”.
La fel de inexplicabil ramane si cazul lui Super- Constellation, un avion de pasageri nou-nout apartinand marinei, care la 31 octombrie 1954 decola de la Patuxent, Maryland, cu destinatia Azore, avand la bord 42 de persoane, majoritatea sotii si copii ai personalului marinei care activa in strainatate. Aparatul era efectiv nou-nout, fiind inzestrat cu doua transmitatoare radio si cu toate materialele de supravietuire necesare pentru eventualitatea in care ar fi fost nevoit sa efectueze o aterizare fortata deasupra marii. Intocmai celor cinci Avenger si la fel ca uriasul Martin, si acest aparat a fost inghitit de misterul acelei zone a Atlanticului mijlociu. Sute de vapoare si avioane au cutreierat ocea- nul mai multe zile la rand, fara insa a gasi vreo urma care sa elucideze enigma avionului disparut si a pasagerilor sai.
Daca insa mi s-ar cere sa prezint cazul care mi s-a parut mie cel mai ciudat dintre toate, m-as opri fara ezitare asupra bimotorului C-46 ,care in ianuarie 1967 s-a zdrobit de la o inaltime de 5.100 m, de ghetarul Tahoma. Deindata ce catastrofa a fost localizati, in regiunea respectiva, au fost trimise imediat echipe de salvare, intrucat la bordul avionului se aflau in momentul prabusirii 32 de persoane, majoritatea militari.
Cautatorii au gasit epava sfaramata a avionului pe unui din povarnisurile ghetarului. Botul insangerat purta urmele clare ale violentului impact. Dar ce se intamplase cu cei 32 de oameni de la bord? Acest lucru doreau sa-1 afle militarii intrucat, desi se acordase recompense de 5000 de dolari pentru descoperirea cadavrelor, nici unul dintre cei care se aflau la bord nu a putut fi gasit. Un alt caz cand nimeni nu s-a mai intors.

documentare Maddie Ancuta

mai multe articole in Top Secret