Un zgomot vibrant se ridica din geanta mea. In cautarea telefonului, degetele mele descopera in labirintul care se casca din geanta, nelipsitul meu stilou. Il ridic, ignorand sunetul insistent al telefonului. Il privesc. “Scriitori adevarati folosesc stiloul cand isi scriu lucrarile”, imi rasuna in minte amintirea vorbelor tale .
Sunetul telefonului s-a oprit. Cu stiloul in mana si geanta pe umar, urc cu pasi grabiti treptele trenului care ma astepta nerabdator catre o noua calatorie.
Compartimentul gol ma face stapana lui deplina.
Ma asez la geam, intotdeauna la geam si cu fata in directia mersului trenului. Vreau sa vad tot. Sa simt tot. Sa ating cu mintea tot.
Degetele mele ating delicatetea stiloului. Este fin, scrie bland. Atingerea lui este catifelata, cuvintele cresc puternice cu fiecare urma pe care o apasa pe imaculata panza. Asa numesc foile pe care scriu. Pentru mine ele sunt panza gandurilor mele. Nu sunt simple foi. Sunt lacasul emotiilor mele care prind viata prin ele.
Privirea mea aluneca de la stilou spre geamul mudar, pe care ploaia il mai spala de amintiri.
Case, pasari, iarba, rasete de copii, indragostiti imbratisati, ganduri, vise, soare, trec cu repeziciune prin fata privirii mele.
Ma las imbratisata de magia momentului asa cum iubitele se lasa seduse de amantii lor.
Capul meu aluneca usor spre geamul rece. Monotonia cantecului trenului ma face sa simt oboseala din ce in ce mai puternic.
“Zbor! Bratele mele incep sa prinda aripi. Ciudat dar bratele nu ma dor. Zbor si zbor, lin si linistit. Sentimentul este coplesitor. Sufletul meu este usor.
Dintr-o data lacrimi imi picura pe chip si aripi. Zborul meu le lasa sa cada pe pamant. Sub atingerea lor pamantul naste flori.
Te simt in fiecare piatra peste care trec in zborul meu.
Te simt in fiecare tresarire a sufletului meu.
Te simt in desertaciunea gandurilor mele.
Te simt in fiecare cuvant nerostit.
Te simt in fiecare lacrima.
Nu stiam ca ma dori atunci cand ma veghezi.
O pala de vant imi poarta aripile spre tine. Te privesc cuminte, o lacrima iti atinge obrazul. Mana ta se duce spre ea, o atinge si o sa saruta.
Tu nu vezi, dar, sarutul meu ti-a lasat noroc pe chip.
Zborul meu ma intoarce in timp, la tine.
Te vad.
Singur in camera, tacut si adanc. Ma iei adesea si ma citesti. Dupa ce dai randurile la o parte asa cum vantul toamnei imprastie frunzele pictate, ramai doar cu sufletul meu.
Continui sa zbor printre amintiri.
De data asta suntem noi doi.
Intr-o zi intrebarea care astepta nerabdatoare in tine s-a asezat pe pantecul meu lin, asemeni unei frunze care danseaza pe apa.
-Ce inseamna trupul meu pentru tine? m-ai intrebat managaindu-mi pielea indragostita de caldura ta.
Sarutandu-ti moliciunea buzelor, ti-am respirat soptit in ureche:
” Trupul tau este lira la care sufletul meu canta impletindu-si gandurile. Sufletul meu prinde culoare in tine”.
Din trupurile noastre impletite s-a nascut un zbor.
Zgomotul trenului m-a trezit din vis.
Imi privesc mainile. Un fulg imi cade pe genunchi.
Privesc gara tacuta.
Tu nu mai esti, ai ramas in mine desi ai plecat de mult.
M-ai invatat sa zbor.
Desi nu te vad, te simt in toate pietrele peste care trec si in toate cuvintele nerostite.
Azi eu zbor.
Sufletul tau ma poarta pe aripi catre Soare.
Tu esti aripile mele.
Tacut si adanc continui sa ma inalti.
Mai multe mesaje de dragoste
Maddie Ancuta
Pingback: Moartea sufletului meu