Tag Archives: ozn

Lavinia Tatomir jumatate om si jumatate extraterestru

Ieri citeam un articol despre o fetita de 11 ani din Vietnam care are niste puteri “speciale“, adica de a incendia lucrurile. Am citit articolul evident ca si ceilalti din pura curiozitate. In fotografie era imaginea unei fetite care seamana terbil de mult cu Drew Barrymore . Nu contest veridicitatea articolului. Posibil sa fie adevarat posibil nu.

“Este un caz ciudat nu numai pentru Vietnam, ci pentru întreaga lume”, a declarat profesorul Nguyen Manh Hung, director al universităţii. Acesta a mai spus că va fi organizată o conferinţă în care specialiştii vor încerca să explice ce anume se întâmplă cu fetiţa şi se va încerca o modalitate de protecţie a copilei.

O tomografie realizată recent a descoperit o linie neobişnuită localizată în partea dreaptă a creierului” citat din ziarul respectiv, care nu vine cu fotografii ale fetitei.

Asa mi-am reamintit de fetita noastra celebra Lavinia Tatomir. Calin N. Turcu a scris in cartea “OZN- Ultima ora” un amplu si documentat capitol despre Lavinia Tatomir. Am avut onoarea sa il cunosc pe dl Calin N. Turcu.  Cercetător pasionat al paleoastronauticii, parapsihologiei, exobiologiei, ufologiei, a publicat mai multe articole în România și străinătate și a susținut mai multe prelegeri pe teme din domeniile enumerate.

Un om deosebit si sunt fericita ca am avut posibilitatea datorita emisiunilor pe care le faceam sa-l cunosc.

Sa vedem totusi cine este Lavinia Tatomir care este azi medic la spitalul de Urgenta Craiova. Nu o sa vorbim despre relatia ei de dragoste cu regretatul actor Adrian Pintea.

Suntem într-o relaţie magică cu uni­versul, dar am uitat.

„(…) De mică a fost un copil precoce, interesând-o tot ceea ce se afla în natură, exasperându-ne cu tot felul de întrebări, care mai de care mai ciudate. Folosea şi foloseşte un limbaj destul de elevat pentru vârsta ei şi tot ce ieşea din mânuţele ei atingea perfecţiunea. Dintotdeauna a fost un copil mati­nal, jucându-se toată ziua, iar dacă n-am obliga-o să doar­mă, nu cred c-ar simţi această nevoie. Ingrijorându-ne atâta energie, ne-am prezentat cu ea la domnul doctor Bistriceanu Marian, endocrinolog, somitate în materie din Craiova. A examinat-o cu atenţie, a stat îndelung de vorbă cu ea şi ne-a spus că este uşor hipertiroidiană, dar să lăsăm copilul în pace, că de obicei din rândul lor apar geniile. I-am urmai sfatul, dar la un moment dat am observat că la şcoală i se spune vrăjitoarea. Am întrebat-o de ce şi mi-a spus că în mânuţa stângă le ridică colegilor tot felul de obiecte, penare, cărţi, caiete, pixuri, stilouri, bani, chei etc. Le spunea cole­gilor ce note vor lua, le anunţa dinainte starea de spirit a profesorilor cu care avea ore. Profesorul ei de fizică deja se interesa’şi avea discuţii lungi cu ea pe seama însuşirilor ei paranormale. A început să ne facă şi nouă acasă tot felul dc demonstraţii care ne-au uimit. Ne-am prezentat din nou cu ea la doctorul Bistriceanu, căruia i-a arătat ce poate ea să facă. Domnul doctor a rămas mult timp pe gânduri şi i-a spus că ceea ce are ea este aur curat şi s-ar putea să ajute la vindecarea multor boli.

Soţul meu este medic generalist (…) şi în joacă a început n-o testeze pe tot felul de boli. Rezultatele au fost uimitoare. Vorba a zburat şi fiica noastră a ajuns o mică celebritate invidiată de colegi. In ziarul local Cuvântul Libertăţii au apărut două articole despre ea, a fost invitată la Conferinţa bioenergeticienilor, unde domnul doctor Bistriceanu a pre­zentat cazul ei şi a apărut şi la televizor. I-am rugat pe profe­sorii ei şi pe cei din mass-media să nu ne dea adresa, pentru că Lavinia Tatomir este un copil care trebuie să-şi urmeze drumul fi­resc, ceea ce au şi făcut, dar s-a specificat faptul că este elevă la (..:) şi cei bolnavi, disperaţi, tot ne-au găsit. Ne-au trecut pragul oameni din Mehedinţi, Deva, Bucureşti, Timi­şoara, nu mai vorbesc de cei din Dolj, care ne implorau s-o lăsăm să-i atingă cu mânuţa stângă, să-i vindece. îşi tratează colegii şi profesorii. Bineînţeles că o dată cu descoperirea acestor însuşiri, i s-au pus tot felul de întrebări: de unde simte ca-i vine energia, dacă o ajută cineva de undeva, dacă are anumite percepţii, dacă trăieşte fenomene ciudate.

Ne-a explicat foarte clar şi precis că ea vine de pe Lună, nu Luna pe care o vedem noi, ci cu totul alta, scăldată într-o lumină albastră nepământeană; că noi oamenii credem c-am fost pe Lună, dar nu este adevărat; că ea vede acea Lună şi de acolo îşi primeşte puterea şi anumite informaţii legate de bolnavii ei; că există o forţă care o protejează şi ştie că nu i se poate întâmpla nimic rău. A trăit de câteva ori fenomenul decorporalizării şi explică cu lux de amănunte trăirile ei din «cele momente. Spune că este jumătate om, jumătate extra­terestru şi a fost vizitată noaptea de extraterestrii ei. La una din vizite am fost si eu martoră.

E ra în noaptea de 25 spre 26 mai. De când i se întâmplă  tot de fenomene ciudate doarme împreună cu mine, Imi că zice că ea de câteva ori s-a luptat cu forţe malefice care voiau să-i facă rău, dar le-a învins. Deci, în noapte de 25 spre 26 mai (1994), după ce dormisem o bună parte din noapte, la un moment dat, m-a trezit o lumină puternică, albastră, care a apărut în dreptul ferestrei dormitorului ce sc află la etaj. Era o lumină nefirească, ce-mi atrăgea privirile ca un magnet. Toată camera era albastră, Luna era imensă şi nefirească, dar ea nu lumina în felul acela. Fasciculul de lumină s-a îndreptat spre patul nostru, oprindu-se asupra chipului fiicei mele. A insistat un timp, apoi s-a retras. Lavinia s-a trezit brusc şi fără un cuvânt s-a îndreptat spre fereastră încercând s-o deschidă şi aveam impresia că vrea să-şi isi ia zborul. Disperată, am alergat după ea şi am strigat-o. «Mami — mi-a spus — ei mă cheamă, mă aşteaptă, trebuie să mă duc. Tu vezi lumina, mami, o vezi?». Era agitată, voia nea părat să vorbească cu «ei». Am luat-o cu forţa şi am culcat-o, i-am mângâiat fruntea până când a adormit din nou Dimineaţa şi-a găsit pisicuţa, pe care o iubea la nebunie, moartă. Mi-a spus că din momentul când s-a trezit a ştiut că Roiţa este moartă, de fapt, de seara a ştiut că dimineaţa va fi moartă şi n-a făcut nimic să împiedice asta. Mi-a reproşat că trebuia s-o las să vorbească eu «ei».

In perioada de la înălţarea Domnului până la coborârea Lui pe Pământ, s-a întâmplat să-i apară pe corp un fel de in toxicaţie, care n-a cedat la nici un tratament. Mi-a spus să nu-mi fac probleme fiindcă la sfârşitul lui iunie vor veni extraterestrii ei şi-o vor vindeca. Pe 25 spre 26 iunie feno­menul s-a repetat, a ieşit la fereastră, a stat nemişcată ca o statuie, a privit un joc de lumini ciudat, s-a culcat şi dinii neaţa mi-a spus că se va concentra aşa cum face cu pacienţii ei şi se va vindeca, ceea ce s-a şi întâmplat.

In iulie a avut o pacientă operată de un cancer de col uterin pe care a îndrăgit-o foarte mult şi şi-a dorit din tot sufletul s-o vindece. A luat legătura mental cu extraterestrii ei şi i-a rugat să-i dea informaţii despre ea. Acest lucru s-a întâmplat la sfârşitul lui iulie. într-una din nopţi am aţipit în prima parte, iar în partea a doua m-am trezit şi mi-a fost imposibil să mai închid ochii. Lavinia respira liniştit lângă mine. Percep un zgomot afară, ca un fâlfâit de aripi. Aştept să latre câinele. Nimic. Aud o trosnitură puternică, zăngănit de geamuri. Câinele nu latră. Lampa de veghe se stinge. Lavinia începe să se foiască. Camera se întunecă până simt că mi se face frică. Lavinia începe să vorbească tare într-o lim­bă rusă perfectă. (…) Face o pauză şi începe să vorbească o limbă ungro-finică, un dialect al acestei limbi, vorbeşte apă­sat, pronunţă cuvintele foarte clar, este dură, se ceartă cu ci­neva. Mi se face frică, sar şi aprind veioza… Lavinia, cu ochii mari, îmi spune că au venit extraterestrii, dar erau fe­mei, s-a certat cu ele, crede că pentru pacienta ei.

(…) Ar fi foarte multe de povestit, lucruri foarte intere­sante de discutat cu Lavinia (…) sunt atâtea lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere, fenomene ce nu se pot explica, încât merită sacrificii pentru desluşirea lor (…)“

Scrisoarea din care am reprodus aceste câteva fragmente, sosită la începutul toamnei lui 1994, a fost una dintre cele mai interesante pe care le-am primit vreodată. Nu peste mult timp, Calin Turcu se duce la Craiova, s-o cunoasca pe Lavinia şi să se convinga de realitatea spuselor mamei ei, Mariana Tatomir. Mai mult, a aflat lucruri noi şi surprinzătoare.

Pentru cei ce sunt familiarizaţi cu astfel de fenomene, ceea ce scrie mama Laviniei în scrisoarea de mai sus nu consti­tuie chiar o noutate. Straniile entităţi nocturne şi manifestă­rile lor insolite, au fost semnalate în nenumărate rânduri până acum — şi nu numai în întreaga lume, ci chiar şi la noi in ţară — şi nu-i putem acuza pe toţi cei ce traversează aceste evenimente că sunt bolnavi psihic sau că au avut vedenii.

Lavinia s-a născut într-un alt început de toamnă, la 2 sep­tembrie 1980. Am aflat că acest eveniment a fost precedat dc o serie de întâmplări stranii, care la prima vedere nu au nici o explicaţie logică. Iată în continuare una dintre ele, redata asa cum a fost povestită de soţii Mariana şi Vasile Tatomir.

Atunci când Mariana era însărcinată în luna a şaptea, s-a întâmplat un lucru ciudat căruia, la vremea respectivă, cu doi părinţi nu i-au acordat prea mare importanţă.

In vara anului 1980 au plecat împreună, cu şareta dispen­sarului, pe care o foloseau frecvent, undeva în afara Cra io­vei, la o stână. Ca de obicei, Doru, căluţul blând pe care il cunoşteau de atâta vreme, se lăsa mânat alene de vizitiu tot aşa cum, de nenumărate ori înainte, se lăsase mângâiat de medic şi de soţia lui, primindu-le bucuros din palma bucăţelele de zahăr. Au ajuns la destinaţie, l-au deshămat si l-au lăsat să pască liniştit pe câmpul scăldat de iarbă şi iii flori. Era o zi senină şi luminoasă din miez de vară…

Vasile, împreună cu vizitiul, au plecat pe jos înainte, dar Mariana venea agale în urma lor. Nu avea de ce să se grabească. De când era însărcinată, avusese câteva probleme cu sănătatea. De pildă, când se afla în patru luni şi jumătate, s a îmbolnăvit destul de grav de un hipertiroidism acut pe partea stângă. A fost sub atenta observaţie şi îngrijire a aceluiaşi medic endocrinolog Marian Bistriceanu din Craiova. Se vindecase cu greu şi amândoi părinţii erau destul de îngrijoraţi pentru fiinţa ce urma să se nască.

Dar în ziua aceea senină si calmă de vară, în liniştea a proape nefirească a câmpului înflorit, toate necazurile vietii cotidiene rămăseseră undeva departe, în urmă.

Deodată, fară nici un motiv aparent, Doru s-a oprit din păscut, fixându-şi privirea neliniştită asupra femeii însărci nate. Avea ochii măriţi de o spaimă lăuntrică, neştiută si inexplicabilă. S-a ridicat pe două picioare bătând aerul cu copitele din faţă, nechezând îngrozit. Ceva aflat dincolo de înţelegerea lui îl speriase de moarte. S-a repezit la Mariana Aceasta a luat-o la fugă ţipând, cu animalul după ea. Inter­venţia soţului şi a vizitului a fost promptă şi salvatoare, dar l-au potolit cu greu pe Doru, căluţul cel bun şi blând…

Ce s-ar fi întâmplat dacă cei doi bărbaţi n-ar fi fost în apropiere? Femeia însărcinată ar fi fost zdrobită sub copitele calului îngrozit, iar copilul nu s-ar mai fi născut nici­odată? I s-a transmis animalului, de dincolo de înţelegerea lui ori a noastră, „mesajul” secret că acel copil nu trebuia sau nu voia să se nască? Iar dacă totuşi s-ar fi născut, în luna a şaptea, evenimentele ulterioare ar fi avut un cu totul alt curs, iar Lavinia nu ar mai fi fost ceea ce este? Ce fel de ,,semn“ a fost acesta? Cine ar mai putea şti acum? Cine ar mai putea astăzi să răspundă la aceste întrebări? Pătrundem nici în domeniul fascinant al paranormalului, pe tărâmul extrem de instabil al întrebărilor rămase încă fără răspunsuri rezonabile…

Cei doi şi-au terminat cât mai repede treaba pe care o aveau la stână. Mariana se speriase, avea contracţii şi se simţea rău. Au plecat în grabă spre dispensar. Pe drum, cerul s-a întunecat brusc, fulgere înfricoşătoare brăzdau cerul si o ploaie puternică de vară s-a pornit la fel de brusc. Ploua cu găleata, dar celor doi nu le păsa prea mult în momentele acelea. Nu se gândeau decât la copilul lor care nu se născuse încă. în trupul mamei, acesta nu mai mişca şi nu mai dădea semne de viată. Probabil că si acesta a fost un alt semn al mesajului că nu dorea să se nască, să vină pe lumea aceasta!

Când au ajuns la dispensar, aveau să constate încă un lucru extrem de ciudat. Nu erau uzi. Străbătuseră sub şiroaiele de apă o bună bucată de drum, dar pe ei ploaia nu-i atinse­se. Aveau să realizeze acest fapt mai târziu, când greul mo­mentului trecuse. într-o discuţie pe care am avut-o cu el, Vasile îmi mărturisea că în cursul acelui an 1980, li se în­tâmplase de mai multe ori aceeaşi ciudăţenie, dar nu-i dădusera prea mare importanţă. Ploaia îi prinsese în câteva rân­duri, dar niciodată nu-i atinsese!

La dispensar, medicul şi-a reintrat în atribuţiile lui. Şi-a acoperit soţia cu pături călduroase, i-a oferit un calmant uşor şi a înconjurat-o cu toată grija… încetul cu încetul, Mariana s-a relaxat şi a simţit copilul revenindu-şi şi agitându-se uşor. Puteau, în sfârşii, să răsufle uşuraţi.

Episodul acesta nu avea să se şteargă din memoria celor doi. Spaima pe care o trăiseră în vara anului 1980 le va ră­mâne în minte bine întipărită şi aveau să o retrăiască cu aceeaşi intensitate peste ani şi ani, de fiecare dată când o po­vesteau celor apropiaţi.

Să mai reţinem de aici şi rolul ploii care i-a ocolit şi a re­fuzat să-i ude pe cei doi părinţi. De fapt, aceasta, ploaia, avea să joace un anume rol în viaţa copilului Lavinia. Atunci când s-a născut, cât şi când a fost botezată, a plouat aproa­pe din senin, brusc şi puternic, fapt care i-a mirat pe toţi cei care au fost de faţă la aceste evenimente. Mai târziu, ea însăşi avea să afirme că îi place să se plimbe prin ploaie şi că o iubeşte pentru că simte că îşi „reîncarcă bateriile“.

Iată un fragment, de astă dată dintr-o scrisoare pe care mi-o trimitea Lavinia şi era datată Craiova, 7 noiembrie 1994

„(…) Mă aflam într-un spaţiu pe care nu-l pot defini si deodată, am simţit că mi se face o frică îngrozitoare, simţeam că cineva invizibil încearcă să-mi facă rău şi nu ştiam ce trebuia să fac ca să mă apăr. Lângă mine a apărut o făp­tură ciudată, un om înalt de peste doi metri, îmbrăcat într-un costum gri-sidefiu şi cu capul mic în comparaţie cu restul trupului. Am rupt-o la fugă, ca orice om normal şi sănătos. Oriunde mă îndreptam, acesta apărea mereu în calea mea si m-a rugat să mă opresc pentru că avea să-mi comunice ceva. Nu s-a exprimat în cuvinte, mă privea şi-mi transmitea tele­patie această rugăminte. Am simţit o linişte interioară de­săvârşită şi m-am oprit locului. Mi-a spus că vin de pe o planetă asemănătoare cu Luna, dar că această planetă este un loc cu totul şi cu totul diferit de Lună (până atunci eu o numeam «a doua Lună»), că de acolo îmi primesc puterea, sa nu mă tem de forţele malefice, ci să le înfrunt, deoarece le voi învinge întotdeauna. Mi-a spus că mâna în care am forţa (mâna stângă), poate fi orice, adică, poate să facă şi bine si rău, în aceeaşi măsură, că va trebui să intru în posesia une i cărţi galbene (pe care mi-a arătat-o) veche de peste 200.00 de ani. De atunci, ei vin mereu şi facem dese călătorii în spaţiu şi pe planeta de unde vin.

Acolo, totul e scăldat într-o lumină albastră, nepămân­teană, pământul e de un roşu întunecat, reavăn tot timpul, iarba de un verde crud, apele sunt verzui-sidefii, totul e liniş­te şi nemişcare şi simţi liniştea şi pacea sufletească, ca pe ceva mirific. Ştiu că trăiesc printre oameni, gândesc ca oame­nii, cu toate că de multe ori am senzaţia că mă situez undeva, deasupra lucrurilor şi a oamenilor. Dacă intru într-o multime de oameni, eu ştiu că nu sunt ca toţi ceilalţi, aş putea să spun ce gândeşte fiecare în acel moment. Majoritatea oa­menilor sunt preocupaţi de lucruri mărunte, de grija zilei de mâine, le e frică de boală, de sărăcie, nici unul, sau foar­te rar întâlnesc câte un om care priveşte şi gândeşte şi la eeca ce se află deasupra capului său. (…) Daca mi-aş dori, sunt sigură că aş putea zbura. In general, am un organism bine organizat, echilibrat şi sănătos, dar, când s-a întâmplat sa mă îmbolnăvesc, boala se manifestă numai pe partea dreaptă a corpului. Pe dreapta, în gât, am făcut un flegmon amigdalian, pe dreapta m-a durut rinichiul, pe piciorul şi pe mâna dreaptă mi-a apărut intoxicaţia, pe partea dreaptă răcesc, fără ca pe partea stângă să am vreun simptom. De aici si concluzia firească, că sunt jumătate om, jumătate extrate­restră.”

„(…) Am dorit foarte tare să ştiu cum arată cu adevărat o farfurie zburătoare. Am luat legătura mental cu extraterestrii mei şi m-au purtat în spaţiu, arătându-mi mai muţte farfurii zburătoare (…)“

Această dorinţă a Laviniei i-a fost îndeplinită câteva zile mai târziu, la 20 noiembrie 1994, a doua zi după teribilul incendiu care a distrus total Sala Polivalentă din Craiova.

E greu de prins în simple şi neajutorate cuvinte tot ce s-ar putea scrie despre Lavinia Tatomir. Pe măsură ce a crescut, sic iudăţeniile s-au înmulţit. A fost un copil serios, uneori cu o privire distantă şi rece. Avea o curiozitate nativă şi voia să ştie cât mai multe, punând tuturor din jurul ei numeroase întrebări, în special legate de cer, de planete, de cosmos…

Când mama ei a întrebat-o odată de ce s-a născut aşa de supărată şi de încruntată, ea i-a răspuns: „Nu voiam să mă nasc! Ştiam că am o misiune foarte grea în viaţa aceasta şi nu doream să vin printre voi oamenii!“

Prin vara anului 1991, când împlinea 11ani, Lavinia se afla undeva la ţară cu doi verişori de-ai ei. !ntr-o fotografie în care ea ţinea în mână o rachetă de tenis, partea ovală a ra­cordatului acesteia joacă rolul unei lentile, sau al unei lupe, care măreşte în mod inexplicabil tot ce se află în spatele ei…

Spicuiesc acum câteva din aprecierile pe care le făcea despre ea profesorul Dumitru Răducan, directorul Liceului Elena Cuza din Craiova, liceu la care Lavinia învaţă înec pând cu toamna anului 1995:

„(…) Am sesizat că este o fiinţă deosebită: echilibrata, matură şi totuşi sensibilă. Cunoscând-o mai bine, m-a uimit faptul că îşi depăşeşte generaţia cu cel puţin 3-4 ani ca maturitate şi poate să fie atât de generoasă cu semenii săi. Are o personalitate foarte complexă: pictează cu mult talent, ascultă muzică, citeşte multă literatură şi mai are grijă şi de cei în suferinţă. în ceea ce priveşte calităţile paranormale, acestea sunt evidente şi îi urez succes, având o mare încredere în ea.“

Iar o altă personalitate a Craiovei, redactoarea de televiziune Camelia Radulian — cea care a numit-o pe Lavinia Tatomir într-un film făcut despre ea „o fată nu ca oricare alta“ — de scrie astfel prima ei întâlnire pe care a avut-o cu acest copil extrem de dotat:

„(…) Ceasul vechi al oraşului batea ora 12:00, exact ora stabilită pentru întâlnirea cu Lavinia şi mă gândeam eu teamă că, pe o astfel de caniculă, o mică celebritate ca ea ai putea uşor să nu vină. Dar ea era acolo, în faţa universităţii (…), conform înţelegerii din ziua precedentă.

In timp ce mă apropiam tot mai mult (…), simţeam cum fiecare pas îmi este descompus de privirea Laviniei. Eram stânjenită, ceea ce mi se întâmpla foarte rar, şi, ajunsă lângă ca, m-am simţit tot mai mult captiva acelor ochi mari, a «celei priviri pătrunzătoare, imposibil de descris.

Orice primă întâlnire pecetluieşte un sentiment ascuns de acceptare sau neacceptare, de compatibilitate sau respin­gere faţă de-cealaltă persoană. Imi doream în gând să pot simţi şi descifra momentul în care Lavinia, conform acestei legi, mă va accepta, dintr-o pornire naturală, sau mă va ac­cepta disimulat, din politeţea impusă de nescrisele reguli ale ci mvieţuirii şi relaţiilor interumane.

Când mi-a întins mâna, în semn de salut, m-a surprins stân­gace, rigidă şi nenaturală. Pierdută cu totul în privirea ei, izvorâtă din nopţile limpezi, simţeam cum fiecare gest îmi este analizat, cântărit. Am avut atunci revelaţia că această fată, ireal de palidă în mijloc de vară, mă citeşte ca pe o car­te.”

Anca Obrocea — artista de un deosebit talent din capita­la Băniei, îndrăgostită de şi cunoscătoare profundă a stră­vechii civilizaţii egiptene, cea care o iniţiază pe Lavinia în tainele picturii — afirma următoarele:

„(…) De unde vine ea? Cine este ea? Pe mine m-au cucerit puritatea şi frumuseţea ei sufletească. Sinceritatea şi dorinţa de a face bine — altruismul. M-a cucerit «copilul» L avinia, care n-a fugit de copilărie, chiar dacă la uşă bate adolescenţa. (…) M-a cucerit copilul conştiincios, cu grija cartii, cum puţini copii găseşti, de o modestie incurabilă şi 0  nobleţe sufletească rar întâlnite. Cu ce har dumnezeiesc si-a înzestrat Natura acest copil?

(…) Stătea adeseori la geam şi privea afară. Vedea plu­tind în aer, căzând din cer, milioane de particule foarte fine, linele sclipitoare, altele asemănătoare unui praf. «Sunt foarte multe, infinit de multe, o puzderie, dar voi nu le vedeţi. Aşa arată aerul nostru, mă crezi?»

Sau: «Ştii că mai există o Lună albastră în spatele Lunii? Eu văd şi ştiu că de acolo vin eu şi puterea mea. Ştiu că am venit printre voi să fac bine, aceasta este misiunea mea».

Sau: «Uite, merg pe stradă şi fară să vreau văd aura tutu­ror trecătorilor. De cele mai multe ori nici nu mă gândesc la asta. Dar văd pur şi simplu: la unii galbenă, la alţii albă, la alţii cenuşie — aceştia sunt bolnavi — la alţii spre roşu — aceştia sunt nebunii. Doamne, ce s-ar întâmpla, mă gândesc, dacă aş opri pe vreunul dintre ei şi i-aş spune: Domnule, ştii că dumneata ar trebui să te cam cauţi, eşti cam sonat!» — şi râdea Lavinia cu poftă, povestindu-mi şi gândind cum ar re­acţiona fiecare dintre ei, auzindu-şi un diagnostic, aşa tam- nisam.

Sau, altă dată: «Veneam de la şcoală. Era într-o după-a- miază cu soare, fără nici o umbră de nor pe cer. Am intrat în curte şi un glob luminos venit de nicăieri şi apărut lângă mi ne, puţin deasupra mea, m-a atins… M-am speriat puţin, nu înţelegeam: ce era acea mică sferă luminoasă, de unde ve­nea?»

Intr-o seară, când a plecat de la mine, i-am dăruit un roza­riu cu fosfor. Era întuneric. La poartă a deschis palma stângă unde-l ţinea, şi mărgelele lui luminau alb-albăstrui, de parcă până atunci l-ar fi ţinut la o sursă de lumină. Cu ce energie alimentase ea mărgelele?

Apoi, uneori, când venea de la şcoală nervoasă, nemul­ţumită, agitată, o întrebam ce s-a întâmplat. Nu era mulţumită de colegi. Făceau glume prosteşi, prea copilăreşti pentru ea. «N-au nici un pic de minte — îmi spunea — cum pot uni i oameni să fie atât de reduşi?»

Pe Lavinia o preocupă tot soiul de fenomene, de ciudăţenii şi pare că nu caută prea mult explicaţia lor — fiindă pentru ea e simplu: dejâ-vu. Când o frământa câte ceva la care caulă răspuns, deodată faţa i se destinde şi spune simplu: «ştiu».

Deocamdată, reflectând puţin asupra celor scrise aici, ca şi asupra destinului uman în general, îmi pun, vrând-nevrând, o serie de întrebări: