Dezastrul Titanic premonitii

Dezastrul Titanic premonitii, carti scrise cu 20 de ani inainte de scufundarea Titanicului. Coincidente ciudate

Timp de mai mulţi ani am examinat nenumărate referinţe despre diferitele aspecte ale acestui dezastru, inclusiv numărul extraordinar de mare de premoniţii raportate, la care voi face referire în cel ce urmează. Totuşi, recomand, pentru cine doreşte să examineze premoniţiile legate de cazul Titanic, lectura excelentei analize a lui George Behe intitulată Titanic — Avertismente psihice ale unei tragedii, care cataloghează 135 de rapoarte în mai multe categorii, respectiv coincidenţe ciudate, rapoarte eronate sau tentative de înşelăciune, şi fenomene psihice posibile sau probabile. Este o carte care pare scrisă de un om nici credincios, nici sceptic, deşi aş pune sub semnul întrebării una sau două din clasificările lui, este evident cea mai bună analiză care există la dispoziţie în acest moment.

Poate cea mai ciudată formă a ceea ce s-a numit ,,precunoaşterea“ dezastrul lui Titanic au fost lucrările de ficţiune literară apărute înaintea evenimentului. In 1888, ziaristul englez W.T. Stead a scris o nuvelă despre scufundarea unui vas transoceanic, cu multe pierderi de vieţi datorate dotării insuficiente cu bărci de salvare. In 1892, acelaşi autor a scris lucrarea intitulată De la Lumea Veche la Lumea Nouă, în care era vorba de un vas care se scufunda, lovit de un aisberg, în Atlanticul de nord. Intr-o coincidenţă şi mai ciudată, Majestic. Vasul care venea să dea ajutor navei avariate era comandat de un personaj numit E.J. Smith, acelaşi nume cu cel pe care avea să-l poarte, douăzeci de ani mai târziu, adevăratul comandant al vasului Titanic.

Peste toate acestea, să mai menţionăm că autorul celor două lucrări, W.T. Stead, a murit şi el în naufragiul lui Titanic al cărui pasager era.

Cea mai celebră ,,premoniţie scrisă” a catastrofei lui Titanic este, probabil, romanul „Fără speranţă“, scris de Morgan Robertson în 1898. Trebuie spus că similarităţilc dintre vasul din carte şi Titanic au fost mult accentuate, în timp ce unele diferenţe semnificative au fost ignorate (de exemplu, vasul din carte avea şi pânze, iar Titanic nu). Cu toate acestea, simularităţile merită o examinare mai aprofundată. Vasul din cartea lui Robertson se numea Titan, era cel mai mare existent în acel moment (ca şi Titanic), avea cea mai modernă tehnologie (la fel şi Titanic), nu avea suficiente bărci de salvare (cum nu avea nici Titanic) şi era considerat imposibil de scufundat (la fel cum considerase presa şi în cazul lui Titanic). în carte, Titan naviga cu toată viteza (aşa cum, se pare, făcea şi Titanic în momentul catastrofei), luna călătoriei era aprilie (la fel cu Titanic). Titan, ca şi Titanic, a lovit un aisberg. Intr-adevăr, dimensiunile, deplasamentul, capacitatea de pasageri şi aspectul celor două nave, cea din carte şi cea reală, sunt extraordinar de asemănătoare. S-a sugerat, nu fără motiv, că vasul din carte fusese imaginat prin extrapolare a ceea ce exista în domeniul construcţiilor navale la acel moment şi deci, poate că asemenea între vasul din carte şi cel ce avea să naufragieze nu era chiar atât de surprinzătoare. Eu unul consider că această explicaţie este la fel de extremă ca şi acceptarea fără scepticism a tuturor variantelor; fapt este că nici un fel de extrapolare a tehnologiei nu poate motiva coincidenţa că ambele vase au lovit un aisberg in timpul unei călătorii din aprilie. Măcar aici apare o coincidenţă extraordinară. Pentru a da încă o asemenea temă de gândire, vom adăuga că, în carte, Titan a lovit un vas mai mic .şi nu i-a luat pe supravieţuitori, care l-au blestemat ; la 10 aprilie, pe când Titanic ieşea din port, aproape ,s-a ciocnit cu un alt vas de pasageri, New York, ceea ce mulţi au considerat de râu augur pentru un vas care abia pleca în cursă.

Coincidenţele dintre carte şi naufragiu nu se opresc aici. La 13 aprilie 1935, aproape la 23 de ani după scufundarea lui Titanic, William Reeves se afla lo bordul unui alt vapor, Titanian, care traversa Atlanticul. Era de cart, la 11 noaptea. In cabină avea cartea „Fără speran ţă“ pe care tocmai o citea, iar el făcea o comparaţie între povestea lui Titan, soarta lui Titanic şi faptul că el se afla în nordul Oceanului Atlantic, la bordul unui vas speriat atât de tare încât, deşi nu vedea nici un pericol iminent, iar la ora 11.35 noaptea şi-a dat seama că era aceeaşi oră cu cea la care Titanic lovise aisbergul. S-a speriat atât de tare încât, deşi nu vedea nici un pericol real. Si-a anunţat ofiţerul de cart : ,,Opriţi motoarele. Aisberg !“ La, aparent, acelaşi moment cu impactul dintre Titanic şi aisberg , Titanian s-a oprit exact în calea unui aisberg uriaş. Vasul a suferit avarii la motoare, dar nu foarte serioase, şi a fost remorcat până în portul St. John din Newfoundland, peste o săptămână. Acest caz face ca împrejurările evenimentului să apară ca deosebit, de complexe : fie că s-a petrecut o extraordinară serie de premoniţii sau cel puţin, de coincidenţe la fel de extraordinare. In ambele ipoteze, chiar dacă e vorba de coincidenţe, la un astfel de nivel, după cum se va arăta într-un capitol ulterior, coincidenţele trebuie acceptate ca fiind ele înseşi un fenomen paranormal.

In 1887, un volum al Cellei Thaxter intitulat „Carte de poezii” cuprindea şi o poezie numită ,,O Tristă“, similară în conţinut cu accidentul lui Titanic, iar în timp ce vasul îşi făcea pregătirile de călătorie, Mary Clew Garnett scrisese deja o nuvelă intitulată „Fantoma albă a dezastrului“, în care era vorba de un vas de 250 metri care lovea un aisberg, multe vieţi fiind pierdute din lipsa bărcilor de salvare. Deşi povestrea nu a apărut în Popular Magazine decât în luna mai 1912, după naufragiul lui Titanic, ea fusese scrisă şi se afla sub tipar în momentul plecării vasului. Se poale ca nuvela să fi fost inspirată de cazul vasului Qlympic, sau chiar al lui Titanic, însă calitatea precognitivă’ a istoriei este evidentă.

Aceste povestiri scrise, pot reprezenta sau nu aspecte precognitive însă cert este că ele au apărut cu mult înainte ca vasul Titanic să se fi aflat măcar în şantier.

Inainte de a examina alte mărturii concrete privind premoniţii referitoare la accident, vom examina rezumatul general, elaborat de George Behe, al premoniţiilor legate de Titanic. Behe se referă în lucarea sa şi la aşa numitul „Club al celor care-au ratat Titanicul” ; aproape 7.000 de oameni, de două ori capacitatea lui Titanic, care au declarat că au ratat călătoria cu puţin înainte de plecare, prin anularea rezervărilor. Dintre aceste declaraţii, 899 au ca motiv presimţirea unui dezastru. Acest raport este preluat din Miwaukee Journal, apărut la puţin timp după naufragiu, însă el cuprinde şi un număr de cazuri ale unor persoane care, deşi practic nici n-ar fi putut ajunge la bordul lui Titanic, asocierea cu vasul a avut o anumită atracţie romantică. Mai realist, Behe listează 135 de cazuri, dintr-o varietate de surse, dintre care doar o mică parte intră în categoria „fenomene psihice probabile“. Fapt este că tragedia lui Titanic a afectat milioane de oameni, şi aceasta timp de mai multe decenii după producerea ei. Deşi pe mare s-au mai petrecut tragedii, unele cu pierderi de vieţi, foarte importante, unele chiar recente, nici un accident naval n-a stârnit atâtea emoţii cum a fost naufragiul lui Titanic Nu este deci surprinzător că au apărut mai multe tentative clare de înşelăciune legate de acest eveniment, din partea unor oameni care se autoiluzionau, a unor oameni care nu aveau decât o coincidenţă interesantă or’i o iluzie de care au fost convins că era.mai semnificativă decât a fost cazul în realitate. Vom examina o parte dintre el într-o astfel de ordine încât să facă mai uşor de înţeles diferenţa calitativă dintre premoniţiilo raportate ; vom examina, de asemenea, unele premoniţii extraordinar de corecte, care au apărut ca altare încă înainte de eveniment.

Cazul 1. L-am menţionat deja pe W. T. Stead, care a murit în naufragiu. Acesta era deosebit de interesat de ceea ce numim acum fenomene PSI ori paranormale şi primise mai multe avertismente privind propria lui moarte. în general, totuşi, aceste semnale erau contradictorii, vagi sau nerelevante, chiar dacă asociaţia dintre Stead şi naufragiul lui Titanic este menţionată în toate cărţile pe această temă. Un clarvăzător, contele Lous Hammon, i-a spus lui Stead că moartea lui „va veni pe apă“, subliniind, de asemenea, că aprilie era una din cele patru luni în care Stead era cel mai vulnerabil. Stead l-a mai consultat şi pe prezicătorul W. De Ker’lor, care i-a spus ; „nu pot vedea altceva decât imaginea uriaşă, neagră, a unui vapor, din spate. în locul unde ar trebui să fie numele văd o jerbă de imortele… pot vedea doar jumătate din vapor.“ S-a sugerat că aceasta ar putea fi o descriere aproape corectă a vasului Titanic în clipa în care prova i se scufunda în valuri. Se pare că însuşi Stead n-a fost prea îngrijorat de soarta lui Titanic, deoarece la un moment dat, fiind pe vapor, a scris un articol în publicaţia de pe bord în care menţiona : ,,vasul e solid ca o stâncă, iar marea e asemenea unui iaz. Dacă vom continua aşa, voi putea lucra mai bine ca acasă, căci aici nu sunt telefoane care să mă deranjeze.“

Alţii au fost mai norocoşi, se pare, în ce priveşte prezicerile despre Stead. Domnişoara May de Witt Hop kins, pentru care senzaţia unui puternic miros de trandafiri era un semn că un cunoscut a murit, a văzut că Stead era pasager pe Titanic şi n-a mai avut nici o îndoială că el n-avea să se numere printre supravieţuitori. A avut o viziune în care Stead era „palid, îmbrăcat în negru, fără pălărie, şiroind de apă.“

De Kerlor, pe care l-am menţionat anterior, a participat, se pare, în iunie 1912, la o şedinţă de spiritism unde Stead, prin intermediul femeii-medium, -i-a spus ; ” Dragul meu domn De Kerlor, iartă-mă că n-am ţinut seama de prezicerile şi avertismentele dumitale.“ La acea şedinţă au fost prezenţi Edith Harper, mama ei, W. B. Yeates, doamna Anker şi încă şase persoane. Cu toţi au fost foarte impresionaţi de glas, de autenticitatea acestuia. S-a subliniat că reproducerea de către o femeie a glasului lui Stead era un lucru atât de ieşit din comun încât reducea la maxium, dacă nu chiar elimina cu totul posibilitatea unei escrocherii. Chiar De Kerlor a fost convins : „Reproducerea a fost atât de veridică, glasul exact cu cel din viaţă… realitatea personalităţii lui era aproape tangibilă… aproape că te întrebai dacă nu era cumva prezent fizic. “

Cazul 2. Impresarul de teatru H. B. Hatrris trebuia să plece cu Titanic şi a dat o telegramă în America să-şi anunţe familia şi prietenii că vine. Unul dintre prieteni, William Klein, a fost, se pare, atât de speriat de mesajul lui Harris încât i-a trimis o telegramă rugându-l să nu se îmbarce pe acel vas. Harris i-a răspuns, din câte se cunoaşte, că nu-şi mai putea schimba planurile. Klein era atât de îngrozit încât a apelat la un alt prieten comun, numit Steuer, pe care l-a rugat să-l avertizeze şi el pe Harris. Nu se ştie dacă Steuer a dat curs acelei rugăminţi, dar presimţirea lui Klein este evidentă. Harris a pierit în naufragiu.

Cazul 3. Chiar înainte de a se îmbarca pe Titanic, stewardul W. Ward a fost avertizat de fiul lui, Jackie. care i-a spus că-i e frică de acea călătorie, fiindcă ,,vaporul o să se răstoarne“. Ward a plecat totuşi la lucru.

Vizionarismul lui Jackie nu s-a oprit însă aici ; în timp ce mama lui, zdrobită de durere, încerca disperată să afle dacă soţul ei a supravieţuit sau nu, Jackie era convins că tatăl lui trăieşte, căci visase de trei ori la rând că erau din nou împreună. La 19 aprilie 1912, Jackie a dat buzna în redacţia ziarului local cu o cablo- gramă în mână : „E salvat !‘

Exceptând amănuntul că, în mod normal, un vapor nu „se răstoarnă“, acesta este totuşi un caz impresionant.

Cazul 4. Plecând din Southampton, Titanic a trecut, către Atlantic, pe lângă insula Wight. O mulţime de oameni s-a adunat să privească, între care Blanche Marshall, care i-a strigat soţului ei : „Vasul ăsta, o să se scufunde; înainte de a ajunge în America !“ Asta l-a supărat, căci agitaţia ei atrăgea atenţia. Ea însă a continuat : „Fă ceva ! Sunteţi nebuni, ce faceţi ? Văd sute de oameni luptându-se cu apa îngheţată. Sunteţi orbi, de ce-i lăsaţi să se înece ?“ Este un caz concret de premoniţie, în care s-a specificat vasul, voiajul si modul în care se va petrece accidentul.

Mai mult, trei ani mai târziu, doamna Marshall şi soţul ei urmau să plece cu vasul Lusitana. Ea a insistat să schimbe rezervarea, căci acel vas urma să se scufunde, torpilat ele germani. In mod incredibil, singura alternativă ce le-a fost propusă era tot Lusitana, dar o cursă ce pleca mai devreme. Aceasta n-a mai tulburat-o pe doamna Marshall, care erai convinsă că vasul se va scufunda la cursa următoare. Premoniţia ei a fost corectă ; cei dor au făcut cu bine călătoria, iar Lusitani a s-a scufundat la cursa următoare, cea pe care avuseseră prima rezervare. Este o dovadă clară de premoniţie, căci, dacă i-ar fi fost teamă doar de eventualitatea ca Lusitania să fie torpilată, ar fi refuzat să plece cu acel vapor, indiferent de cursă. In schimb, chiar cunoscând prin premoniţie despre scufunda reia vasului, ea n-a avut nimic împotrivă să plece mai devreme, ceea ce constituie un argument în plus ai acestei „precunoaşteri“ concrete şi corecte.

Cazul 5. Eva Hart avea 7 ani când a avut loc naufragiul. Ea şi maică-sa au supravieţuit, în principal ca urmare a convingerii mamei ei că pe vas se va întâmpla ceva pe timp de noapte. Maică-sa dormea ziua şi stătea noaptea trează, şi astfel a reuşit, împreună cu fata, să scape. Din nefericire, tatăl a murit înecat.

Acum în vârstă de peste 80 de ani, Eva Hart s-a numărat printre persoanele cele mai active pentru păstrarea în memorie a morţilor de pe Titanic. In martie 1992 după o licitaţie la casa „Christîe“ a unor obiecte de pe Titanic, ea a declarat „a fost o crimă ; au murit 1516 oameni fiindcă nu erau suficiente bărci de salvare. Unul din ei era tatăl meu.“ ^

Cazul 6. George Pragnell, membru al echipajului, era încântat să lucreze pe Titanic. După scufundarea vasului, soţia lui s-a numărat printre numeroşii: cetăţeni din Southampton care aşteptau veşti. După câteva zile, femeia care avea grijă de copil i-a spus bărbatului ei că a avut o viziune în care soţul doamnei Pragnell plutea pe mare, agăţat de o barcă de salvare. Era convinsă că omul mai trăieşte.

Pragneir a supravieţuit, într-adevăr, şi i-a povestit ulterior soţiei lui despre naufragiu. Când Titanic a început să se scufunde, a, sărit în apă şi s-a agăţat de barcă, de care s-a legat cu bretelele, rămânând în apa îngheţată până a fost salvat.

Având în vedere că majoritatea celor implicaţi fie au murit pe Titanic fie au supravieţuit în bărcile de salvare, probabilitatea de a-l găsi pe unul dintre cei foarte puţini care s-au agăţat în exteriorul unei bărci este extrem de redusă şi indică în mod clar că o femeie respectivă a avut o viziune veritabilă.

Cazul 7. Acest caz este poate cel mai trist, căci precunoaşterea a provenit din ultimele cuvinte ale unei fetiţe pe moarte. In seara zilei de 14 aprilie, W. Sowden, căpitan în Armata Salvării, a fost chemat la căpătâiul unei fete numită Jessie. Sowden a crezut că fata delira când i-a spus : „Te rog, ia-mă de mână, mi-e frică. Nu vezi vaporul ăla mare cum se scufundă ?“ Sowden a asigurat-o pe fată că nu-i decât un vis urât. „Ba nu, chiar se scufundă“, i-a răspuns fata, „uite cum se îneacă oamenii ! Uite, un om pe care-l cheamă Wally, cântă la vioară şi vine spre tine“. In clipa morţii, fata şi-a deschis ochii şi a spus că mama ei a venit s-o ia în ceruri. Au existat şi semne ale unui fenomen de tip „fantomă”, căci clanţa de la usa camerei s-a mişcat, deşi nu era nimeni acolo, iar Sowden a concluzionat că, într-adevăr, „mama a plecat cu copilul ei“. Desigur, acum ştim că una din scenele intrate în legenda scufundării Iui Titanic este cea a orchestrei care a rămas pe loc, continuând să cânte pentru a-i alina pe cei în agonie. Toţi membrii orchestrei au murit, inclusiv dirijorul, Wally Hartley. Mai ciudat, Sowden îl cunoştea pe Wally Hartley, dar nu ştia ca el să se fi angajat pe vreun vas, cu atât mai mult pe Titanic, deci ar putea exista şi ipoteza unei tele patii. Conform raportului, visul lui Jessie ar fi avut loc cu vreo trei ore şi jumătate de lovirea aisbergului. Cazul ar putea include deci precunoaştere, posibil telepatie, relaţionat cu un fenomen de „fantomă”.

Disputele pro- şi contra premoniţiei nu pot fi soluţionate prin aceste istorii ; aceasta rămâne un fenomen ce trebuie cunoscut prin experienţă, până când ştiinţa va găsi o modalitate die a-1 cerceta ori de a-l testa. Faptul că până acum nu s-a găsit o astfel de modalitate nu pune în discuţie existenţa fenomenului ci doar a mijloacelor ştiinţifice necesare pentru a-l aborda. In momentul actual, modul în care sunt receptate astfel de lucruri pare să fie o problemă de opţiune personală, cum a fost şi în cazul căpitanului Sowden prezentat mai sus. întrebat despre viziunea lui Jennte, el a declarat : „Ceea ce am crezut că era o halucinaţie a fost de fapt o viziune care mi s-a întipărit definitiv în minte şi mi-a schimbat întreaga abordare spirituală.“

Pentru cei care consideră că au avut o premoniţie şi vor s-o înregistreze ca atare, există, în Anglia, un Birou al Premoniţiilor, iar în Statele Unite, Arhiva Centrală a Premoniţiilor. Acestea au fost înfiinţat’e de teleastul Peter Falirley, împreună cu Robert Nelson şi Stanley Krippner, ca urmare a numeroaselor declaraţii în legătură cu dezastrul de la Aberfan. De atunci, ei au avut câteva succese ce relevă existenţa unui fenomen real. Fairley a făcut unele observaţii extrem de pertinente, ce se pot aplica la toate, sau măcar la marea majoritate a fenomenelor paranormale, care devin „timide“ când se încearcă repetarea lor în laborator. El a declarat : „Cu fiecare persoană ce părea a fi un caz interesant s-a întâmplat acelalşi lucru — când au început să se gândească că de pricep, au pierdut darul. Se poate face o paralelă cu frecvenţele alfa din creier. în principiu, frecvenţele alfa apar doar atunci când persoana examinată nu face şi nu gândeşte practic nimic. Frecvenţa dispare în clipa când omul începe să facă ceva ori să depună un efort mental. Dacă există premoniţie, cred că aceasta ar putea fi într-un fel în legătură cu aceste frecvenţe alfa ale creierului.“

Eu aş extinde această remarcă la întreg domeniul paranormalului ; s-ar putea ca această zonă a creierului să, fie chiar zona „sensibilă“ care se ,,acordă“ pe frecvenţa energiilor pe care activitatea conştientă le blochează ; dezvoltate corect, aceste frecvenţe ar putea da la iveală abilităţi care în preztent apar şi sunt descoperite doar din întâmplare.

documentare si tehnoredactare: Maddie Ancuta