“Este adevărat că am spus că puţini se nasc şi rămân oameni. Când am spus asta am avut în vedere , pentru prima parte a zicerii, spusele lui Jean-Jacques Rousseau care afirma că toţi ne naştem egali. Numai că a te naşte om nu presupune că vei parcurge drumul sub acest auspiciu până la finalul vieţii. Educaţia diferenţiată, trăsăturile de caracter diferite, moralitatea oscilantă poate transforma omul de la naştere într-o brută, o fiară, un despot, o stană de piatră. Este foarte greu să-ţi păstrezi până la sfârşitul vieţii verticalitateaşi bunul simţ”. (Viorel Gongu, scriitor)

 Oana Grigore: Cine este Viorel Gongu?

Viorel Gongu:  S-a născut la 02.08.1950, în Bucureşti, cartierul Steaua, în urma iubirii dintre o dansatoare la Teatrul Cărăbuş şi un impegat de mişcare, C.F.R.

După mamă, ce se numea Florica dar i se spunea Lili, era din neam de greci amestecaţi cu români, o străbunică, Caliopi, fiind originară din Pireu.

După tată, ce se numea Răducan dar i se spunea Rică, era un amestec de turci, bulgari, ţigani şi români.

Copil crescut de bunicii paterni, în Bucureşti, a aflat cam târziu că mai area trei surori pe linie maternă şi alte trei surori pe linie paternă.

La şcoală a fost un copil mediocru spre bun, învăţând temeinic numai la materiile care îi plăceau.

A dorit să ajungă inginer agronom şi să practice arhitectura peisageră dar doi aminoacizi l-au deturnat şi în cele din urmă a ajuns ofiţer de logistică.

Idealismul însuşit din nenumăratele romane citite l-a făcut să nu desluşească în mod corect viaţa socială astfel încât s-a deprins cu greu să discearnă nuanţele de gri, din alb sau din negru, astfel încât perversităţile care au tradus culorile în opusul lor l-au purtat uneori în confuzii pline de întrebări.

Şi-a dorit căsnicia ideală în care să se dezvolte armonios copiii dar din prima căsătorie a primit cu greu copilul mult dorit iar din a doua căsătorie nu a avut şansa să mai aibă un copil. Orice amânare în decizii de genul acesta a considerat-o, ulterior, o felie de moarte.

În postura unui potenţial condamnat în cauză penală a reuşit să-şi dovedească nevinovăţia. A fost în postura de a alege de a trăi în altă ţară sau acasă, a avut posibilitatea de a opta în a fi numai consumator de literatură sau şi creator. A fost iubit de mulţi oameni, a fost urât de mulţi oameni sau chiar duşmănit; nu a fost nici frumosul de pică, Delon, nici urâtul fascinant, Belmondo. Tangajul mental şi l-a liniştit de cele mai multe ori raportându-se la zicerea: „numai oamenii proşti sau urâţi nu au duşmani”.

După 42 de ani de muncă, răstimp în care a fost hamal, şef de echipă( unde avea în subordine 12 scriitori; scriitor fiind titulatura în cartea de muncă a celor ce scriau colete), soldat, elev în Şcoala de Ofiţeri, ofiţer, tractorist, şofer, economist de fermă, şef de fermă,viceprimar, contabil şef, inspector de personal, organ de control financiar, miner, artificier, ofiţer din nou, Şef administartiv,şomer, şef de cârciumă,vânzător de arme şi articole sportive, vânzător de articole de pescuit, vânzător de vinuri, grădinar şi acum este pensionar, cu o pensie modestă.

De scris scrie de peste 45 de ani iar debutul l-a făcut, evident , ca orice român, scriind poezie…”că nu e om să nu fi scris vreo poezie, măcar o dată ,doar o dată-n viaţa lui”.

Unii oameni spun că ar fi scriitor, lui, om care a acumulat experienţe de tot felul, dar nu-şi face un titlu de glorie din acest apelatriv fiind mândru că pe pământ, în urma lui, vor rămâne şi pomi plantaţi, şi o casăridicată, şi un copil, şi cel puţin o carte scrisă pe hârtie.

Pentru o mai corectă percepţie am să vă spun, în versuri ce sunt şi ce nu sunt…

 SUNT

Sunt urma ce o lasă un ghiocel pe talpă Când un casap aleargăsă-njunghie un miel,

Sunt baba amărâtă ce cu-o monedăcalpă E pusă să muncească, pe brânci, într-un castel.
Sunt raza astupată cu balegă de vacă, La trecerea prin podul umplut de putregai,

Sunt cel care iubeşte, dar preferând să tacă, Îi iartă pe toţi sporii născuţi pe mucegai.
Sunt pana care cade din zborul de colibri Pe o corolă caldă, scăldată în parfum,

Sunt strigătul de luptă purtat în piept de cimbri În nopţile de veghe, prin flăcări şi prin fum.
Sunt fluturarea albă, batistă înnodată Ce-alungă depărtarea, dar poartă şi un ban,

Sunt crucea care-n aripi se schimbă câteodată Când obosit de viaţă te scurgi din glie-n lan.
Sunt tot ce gându-mi cere în nopţile de veghe Când lumea asta toată o cred şi o ascult,

Sunt verbul poeziei ce nu suportă zeghe Când agonia-i pune, în viaţă, înc-un punct.

NU SUNT

Nu sunt batista Desdemonei, ajunsă spălător de vase,

Nu sunt nici sângerarea ternă a fetei plânse, pe saltea,

Nu sunt nici cărămida arsă zvârlită-n geamul unei case, Sunt pur şisimplu o dilemă între un ciob şi-un colţ de stea.
Nu sunt nici cerşetorul care întinde mâna pe la mese,

Nu sunt hârtia ce suportă cu stoicism, orice stupid,

Nu sunt nici catifeaua care, ca limbă, mângâie la fese, Sunt doar un truditor cu cârca, cam agramat, cam insipid.
Nu sunt un preş şi nici vre-o treaptă pe care să o calce-o cizmă,

Nu sunt setos nici de tiparul ce te aşează intrun raft,

Nu sunt orbit decât de vârstă, dar nu-s orbit de nicio pismă Sunt doar un vers scris cu creionul pe-un petic mucezit, de kraft.
Nu sunt soldatul, din plutonul ce smirnă stă, ca la paradă,

Nu sunt rigola care poartă mizeriile spre canal,

Nu sunt nici mutul ce priveşte la stelele ce stau să cadă, Sunt doar mustangul în galopul ce îl refuză a fi cal.

Oana Grigore: Ce nu ați scris până acum și ați dori sa o faceți?

Viorel Gongu: Până acum nu am scris poezii cu conotaţii profund religioase şi nu cred că aş dori, încă.Simt o oarecare sfială în a-mi arăta credinţa în public am îndoieli asupra unui asemenea gest. Cred că actul acesta trebuie să rămână cu tainele lui cu totul în interiorul nostru, această convingere fiind dată tocmai de cerinţele celor sfinte.

Am abordat aproape toate genurile literare, de la poezia de dragoste, în vers clasic sau modern, trecând prin teatru, proze scurte, poveşti pentru copii, pânăla roman. Am scris până şi poezie în stil japonez dar dintre toate genurile cel mai greu mi s-a părut poezia pentru copii. Discuţia despre atributul unei scrieri de a fi sau a nu fi poezie, indiferent dacă este versificată sau nu, este atât e lungă şi atât de subiectivă pentru că tablele de valori sunt în continuă transformare. Cert este că şi proza poate fi poezie fără drept de apel.

Oana Grigore: Ce va ispiră? De unde vă vin ideile pentru cărți?

Viorel Gongu: Viaţa de fiecare zi este un izvor fărăsfârşit în a te inspira. Scriitorul trebuie să aibă agerimea portretistului, profunzimea caricaturistului, fineţea haiginului şi forţa celor care concep slogane în campanii electorale. Capacitatea de a transmite mesajul, direct sau indirect, accentuând sau temperând unele tuşe, pot da valoare scrierii. Ideile pentru creaţii, indiferent de amplitudinea lor, vin în jocuri de reflexii în oglinzile minţii. În timpul scrierii unui text poate apare acea clipă în care-ţi spui: „ce-ar fi dacă….” şi izbucneşte un fascicul ce ricoşează repetat creând noi şi noi situaţii. Aceastăscânteie, explozie, nu poate apare dacă în urmă nu ai multă,multă lectură şi multă imaginaţie şi sensibilitate.

Oana Grigore: Cât din viața reală, cât din trăirile omului Viorel Gongu, se regăsesc în scrierile dumneavoastră?

Viorel Gongu: În scrierile mele, trăiri personale în formă pură şi obiectivă sunt prezentate foarte rar. De regulă apar proecţii ale unor aspiraţii, ale unor neîmpliniri, ale unor variante existenţiale neexplorate suficient.

Aşa cum marii pictori n-au ezitat, într-o formă sau alta, să-şi plaseze propriul chip sau chipuri ale apropiaţilor, în lucrările proprii, tot aşa scriitorii vor broda unele personaje sau stări având caracteristici alae lui proprii sau trăiri personale. Sunt situaţii în care un personaj sau un altul este prezentat cu atribute ce le are însuşi cel care scrie şi nici scriitorul nu-şi dăseama de acest fapt.

 Oana Grigore: Vă considerați un om împlinit?

Viorel Gongu: Da! Mă consider un om împlinit. Cei care îşi modifică aspiraţiile progresiv sunt condamnaţi la o nefericire perpetuă. Poate că această afirmaţie frizează autosuficienţa sau poate că este generată de echilibru şi modestie, dar pot afirma că m-am bucurat de tot ce am putut din viaţă.

Dragoste, călătorii, muncă, grădinărit, pescuit…sunt lucruri care mi-au umplut viaţa. Nu am căutat dragostea perfectă, nu am dorit călătorii în jurul lumii sau în ţări îndepărtate şi exotice, nu am fost habotnic în muncă dar nici în credinţă, nu am realizat grădinile suspendate ci numai un solar şi 1000 m.p. de grădină cu legume şi flori, nuam publicat zeci de volume ci numai câteva dar mă simtbine.

Cu banii stau mai prost dar…”oficial îmi merge bine…”ca să cităm o melodie la modă.

 Oana Grigore: Vă temeți de bătrânețe? Sau considerați că un scriitor trecut prin viață scrie mai bine decât unul tânăr?

Viorel Gongu: Nu mă tem de bătrâneţe ci de nevolnicie. Devenim cu adevărat bătrâni atunci când începem să o spunem şi să şi credem că suntem bătrâni. Mentalul conduce fizicul.

Noţiunea de a scrie mai bine sau mai puţin bine este dată de diverse sisteme de referinţă şi niciunul nu este imuabil. Vârsta nu este o garanţie de a presta un text mai apreciat sau nu, cel puţin în poezie. În proza clasică, de mai micăsau mai mare întindere, este cu totul altceva. Credeţi că o colegă de breaslăcare are 15-16 ani de toţi, va reuşi să producă un roman bun? Poate vreo fantezie gen Stăpânul Inelelor sau alte poveşti moderne dar un roman cu teme sociale, de dragoste, sau de analiză psihologică, mă îndoiesc că ar reuşi chiar dacă poartă eticheta de scriitor.Oare cum ar reuşi o fetiţă să te aducă în pragul reflexiilor adânci atunci când ar creiona o femeie de 45-50 de ani? Ce experienţăde viaţă şi ce acumulări pot genera crera unui personaj complex?

Privitor la poezie eu unul mai am o părere privitor la tinerii confraţi care au un discurs exclusiv în vers alb şi care nu au acoperire în lecturi temeinice de vers clasic. Ar fi cam diferenţa între un sculptor şi un pietrar…

Pe undeva,-ntr-o margine de lume, Alăturat, în două curţi discrete Trebăluiau, sub tufele cochete, Doi cioplitori în piatră, fără nume.
Unul din ei turna de zor cimentul, Prinzând în el o piatră funerară Cu îngeraşi plângând în prag de seară Şi-n munca lui punea tot sentimentul.
În curtea de alături, albă, mare, Trona, de multă vreme, ca o stâncă, O marmură ce-n adăstare, încă, Îşi căuta cărarea ei spre soare.
Tot apăreau comenzi pentru morminte, Dar piatra albă, încă, n-avea forme. Producătorul funerar rupea la norme Dar ochiul lui, alături, lua aminte.
Cu ochi senini, stăpânul pietrei albe, Cu dalta mângâia eternitatea. Eliminând doar plusul, puritatea El încerca s-o împletească-n salbe.
Sub ploi, pe rouă,-n arşiţăde soare, Cu dalta şi ciocanul, spre lumină, Spre viaţa fărămoarte, o virgină El zămislea cu dragoste de floare.
Când, într-o zi, cu ton vădit de sfadă, Pietrarul de morminte, plin de sine, La gardul dintre curţi cu un “vecine”, Se adresă spre piatra din ogradă:
“Nu ştii să ţii ciocanul şi nici dalta, Te mişti greoi, nu ai eficienţă, Nu ai “profesionala”, nici decenţă Să-nveţi, de pe la mine, una-alta”.
Virgina era gata până-n glezne, Pietrarul perora fără-ncetare, Când piatra albă, plină de mirare, Şopti, timid, spre gard privind:”e lesne
Să ştii să ţii ciocanul, chiar şi dalta, Cioplind la pietre pe la cimitire Dar harul dăruit, e de la fire, Cioplitul e cioplit dar arta-i alta.
De vrei să uiţi o clipă că eşti cioclu, Ia-ţi sculele şi vino, că ai treabă, Mai e de muncă, hai, vino degrabă Şi finisează tu, aici, la soclu!”

Oana Grigore: Cât mai sunt atrași tinerii de literatură? Considerați că vremea cărților a apus?

Viorel Gongu: Atracţia faţă de literatură a tineretului există încă dar uneori se manifestă numai la nivel declarativ. Astfel dacă îi întrebi când au citit ultima dată o carte sau ce au mai citit, încep să se plângă de faptul că nu au timp, invocând stresul vieţii cotidiene. Dacă întrebi când au cumpărat o carte, aceştia răspund că au posibilitatea să citească pe internet atâtea cărţi şi că este mult mai uşor de citit pe monitor, în loc să mai ocupe un loc în casă şi sămai cheltuiască şi bani. Apropos de acest aspect pot remarca faptul că în librărie o carte este scoasă la vânzare cu un preţ prohibitiv de mare . Astfel dacă pe mine, la preţde producţie, o carte mă costă 5-6 lei ea va fi scoasă la vânzare cu circa 20 lei, adaosul comercial din partea distribuitorului fiind indecent de mare.

Încăexistă tineri atraşi de literatură, atât din poziţia de consummatori de carte cât şi din perspectiva creatorului. Acest viciu ar trebui să aibădrept vector educaţia părinţilor. Este puţin probabil ca dintr-o casă în care copilul nu-şi vede părinţii citind să pornească un tânăr iubitor de lectură.Atracţia faţă de literatură nu poate dispare. Fenomenul acesta va avea creşterişi descreşteri dar de fiecare dată , după un reflux, revenirea va fi mai intensă şi mai profundă. Vremea cărţilor de hârtie nu a apus şi nu cred căva apune aşa cum scrisul pe hârtie nu poate dispare.

Actul de lectură consumat asupra unei cărţi de hârtie este asociat cu mirosul lemnului transpus în hârtie, mirosul adezivului dat de legătura cărţii, mirosul cernelii care s-a mai estompat odată cu modernizarea, foşnetul foii pe care o întorci după citire. În plus, cartea de hârtie ca obiect,stimuleazăsimţul proprietăţii prin individualizarea clară. Scrierile transpuse pe CD ne prezintă nişte produse identice, fără personalitate, fără frumuseţe. Aceste CD pot cuprinde orice, de la fotografii de pe Marte până la Biblie, pot fi confundate între ele, şterse, zgâriate. O carte de hârtie are personalitate, viaţă proprie, răbdare. Un virus informatic poate distruge toate cărţile electronice de pe planetă, dar un foc, un cutremur, un cataclism major, nu poate distruge toate cărţile de hârtie, simultan.

Faptul că tot mai mulţi români doresc să plece din ţară nu este chiar o nenorocire şi aş vrea să mă explic. Cu cât mai mulţi tineri vor munci în afarăcu atât mai puternicăva fi amprenta organizării şi funcţionării societăţii vest europene. Relaţiile corete şi oneste în activitatea desfăşurată într-o societate în care aceste relaţii sunt bine sedimentate vor conduce la schimbarea mentalităţii şi odată întorşi acasă vor impune o nouă relaţie. Va existaşi categoria celor care nu se vor mai întoarce, poate, niciodată. Ar fi important să nu-şi nge apartenenţa şi păstreze limba maternă, astfel încât, fiind cetăţeni oneşti în colectivităţile lor să apere prin propriul comportament o părere bună despre români. Dacă dintre cei ce nu se vor mai întoarce vor ajunge oameni influenţi, oameni celebri, oameni importanţi, aceştia să nu uite fibra românească şi să sprijine afirmarea românilor.Nu trebuie să ne temem de vremurile pe care le trăim pentru că ele sunt o perioadă de tranziţie spre obţinerea unei clase politice româneşti de calitate. Ca orice tranziţie aceastăstare aduce a haos dar va trebui să conştientizăm că această trecere este pozitivăchiar dacă ni se pare greoaia. Ceeace se impune este ideia schimbării percepţiei faţăde români, în sensul cătrebuie îmbunătăţită imaginea externă.

Adesea m-am întrebat care ar putea fi cauza pentru care nu au fost acordate premii Nobel românilor, nici pentru problemeştiinţifice nici pentru literatură. Nu aduc în discuţie eventuala discriminare a românilor în exterior cu toate că am avea teme de discutat ci doresc să ating doar atitudinea noastră, în interior, faţă de ai noştri.

Poate pe plan extern faptul că românii nu au dus războaie de cotropireşi implicit nu au avut colonii, a fost un mare handicap, atât economic cât şi artistic sau literar. Ne-am amintit de curând ce înseamnă puterea exercitatădin afară împotriva românilor aşa că va trebui săconştientizăm că aşazisa democraţie europeană este o nouăformă de opresiune. Există o artă a compromisului pe care noi nu o stăpânim şi ne limităm la a ridica la rang de dogmăexpresia „ba pe-al mă-ti!”fără să privim mai departe.

Oana Grigore: Un sfat pentru cititorii dumneavoastră şi pentru tinerii care-şi doresc să ajungă scriitori.

Viorel Gongu: Nu pot da sfaturi cititorilor mei, în cel mai bun caz le pot face sugestii. Una dintre sugestii ar fi îndreptată spre cei care citesc proza mea: nu alergaţi pe text şi citiţi cu răbdare textul , oferindu-vă bucuria trăirii. O altă sugestie aş face-o pentru cei care îmi citesc versurile realizate în stil clasic: citiţi simţind ritmul versului, acordându-vă bătăile inimii pe accentele si8labelor, lăsaţi urechea să perceapămizica iar simţurile să vă fie libere şi descătuşate.

Celor care vor citi poveştile pentru copii, sau versurile în stil modern, le sugerez să devină, pentru o clipă, copii, sau îndrăgostiţi, sau bătrâni, sau animale, sau plante, sau spirit.

Eu nu mi-am propus să ajung scriitor iar dacă în timp ceilalţi au ajuns să mi se adreseze cu acest apelativ, m-am obişnuit cu greuşi abia dacă m-am putut bucura.

Cei care doresc să ajungă scriitori ar trebui să stăpâneascăcu brio toate tainele limbii, să aibă în spate lectura temeinică a lucrărilor tuturor clasicilor români şi cât mai multe lecturi ale clasicilor universali.

După aceste cerinţe minimale, cred eu, că se pot apuca de scris numai dacă simt că au ceva de scris.

Închei aceste rânduri invocând propriul meu crez prin care spun că…dacă ce ai scris a stârnit o emoţie, de orice fel,nu ai scris în van!

redactor Oana Grigore