Te-am indemnat cu zambetul pe buze sa pleci, privindu-te senina in ochi, muscandu-mi buzele ca sa nu izbucnesc in plans. Ma priveai tacut fara sa intelegi nimic. Iti spuneam cu pasiune, ca timpul o sa le rezolve pe toate si ca dragostea mea este independenta de distanta dintre noi. Si stii ceva, chiar este independenta. Este libera si te iubeste.
Iti mai spunem ca, timpul cu inteligenta lui universala le rezolva pe toate. Unghiile mi le infingeam in carne, ca sa ascund durerea lasata de cuvinte. Port si acum urmele semnelor de atunci.
Timpul chiar aranjeaza lucrurile asa cum stie el, desi nu intotdeauna cum speram sa fie.
Cateodata prea tarziu..este exact cum este scris…prea tarziu.
Dragostea mea inca te iubeste cu aceeasi loialitate. Este cuminte, modesta si respectuoasa.
Asa mi-ai spus ca trebuie sa fie o iubire adevarata. Iar eu care te iubeam atat de mult te ascultam fascinata, sorbindu-ti cuvintele. Imi spuneai ca dragostea adevarata iubeste, crede, este loiala, sufera in tacere si nu se manie niciodata.
Ce sa fac eu acum cu dragostea asta?
Ce faci tu acum cu dragostea asta?
Cui sa o dau acum? Tie? Cine o vrea?
Nu pot sa o dau nimanui altcuiva. Iti apartine.
Cum tu nu mai esti, ramane sa o port eu.
Cateodata imi atarna greu pe suflet, asa ca m-am hotarat sa o dau jos.
Am pus-o langa celelalte amintiri.
Am cazut in capcana timpului.
E tarziu.. acel tarziu inutil si iremediabil.
din jurnalul Evei
www.radiocatch22.com