Ultima scrisoare

(Mihai Beniuc)

Sfârsitul a venit fãrã de veste.
Esti fericita? Vãd cã porti inel.
Am înteles, voi trage dunga peste
Nãdejdea inutilã. Fã la fel.

Nu, nici un cuvant, nu-mi spune cã-i o formã.
Cunosc însemnãtatea ei deplin.
Stiu, voi aveti în viatã altã normã.
Eu însa-n fata normei nu mã-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodatã,
Mai mult în drumul tãu nu am sã ies.
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovatã
Si n-am sã spun cã nu m-ai înteles.

A fost desigur, numai o gresealã.
Putea sã fie mult – nimic n-a fost.
În vesnicia mea de plictisealã
Tot nu-mi închipui cã puneai vre’un rost.

Si totusi, totusi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns sã-mi deie ameteli.
Vedeam vãzduhul fluturând de îngeri,
Luminã-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiintã-a ta de lut,
Simteam în mine murmurul pelagic,
Al sfintelor creatii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înaltã
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descaltã
Si-ngenunchiate rânduri, submisiv,
La soclul tãu dumnezeiesc asteaptã
Sã le întinzi cu zâmbet linistit
Spre sãrutare adoratã dreaptã
‘Nainte de-a se ºterge-n infinit.

O, de-am fi stat alãturi doar o ora,
Ai fi rãmas în auriul vis
Ca o eternã, rozã, aurorã
De neînteles, de nedescris.

Ireversibil s-a încheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sã mai citesti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care as vrea sã fii ce nu mai esti.

N-am sã strivesc eu visul sub picioare,
N-am sã pãtez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sã spun: “Esti ca oricare”,
Dar nu vreau în noroaie sã mã bag.

De-ar fi mocirlã-n jurul tãu cât hãul,
Tu vei rãmâne nufãrul de nea
Ce-l oglideste beat de pofte tãul
Ce-l tine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neîntinatã,
Te voi iubi mereu, farã cuvânt,
Si lumea n-o sã stie niciodatã
De ce nu pot mai mult femei sã cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scãldatã-n apa visurilor, linã,
Vei sta, iubitã, ca-ntru-un colt de cer
O stea de searã blândã si seninã.

Iar când viata va fi rea cu tine,
Când or sã te împroaste cu noroi
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi acolo, singuri, amandoi.

Cu lacrimi voi spãla eu orice patã,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadentã legãnatã
Te vei simti ca-n visul tãu dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Sã plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tãu vreodata-o sã mã cheme,
Voi reveni la tine din mormant.

Iar de va fi sã nu se poatã trece
Pe veci pecetluitele hotare,
M-as zbate-ngrozitor în târna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare

ora 9.00 Londra, ora 11.00 Romania

Dragi copii

bine ati venit si multumim parintilor ca sunt alaturi de noi in lumea minunata copilariei.

Vom aveam povesti frumoase, povesti cu talc pentru parinti, Stiati ca…, povesti trimise de copii, sfaturi pentru parinti si multe alte suprize.

Va lasa sa cititi cateva povesti trimise de copii din Romania! si sa priviti desenele primite.

Felicitari tuturor copiiilor si parintilor ca sunt alaturi de ei si ii sustin!

Nu uitati de concursul nostru de desene cel mai frumos Motan Incaltat! Premiile sunt carti audio si diplome.

vrei sa fi prezentator la emisiunea O lume minunata!? nimic mai simplu, o rogi pe mamica ta sau taticul tau sa te ajute si asteptam un email de la tine [email protected] cu numele Vreau sa fiu prezentator.

Te vom invata sa scrii o stire, sa o prezinti, sa faci munca de cercetare, sa-ti dezvolti curajul si increderea in tine, sa lai imaginatia libera, sa-ti dezvolti vocabularul.
Niciodata nu mi-am imaginat ca bunica fusese la randul ei copil.Crezusem mereu ca asa se nascuse batrana cu parul alb,cu obrazul crestat de timp si sortul acela vechi in care mereu gaseam cate ceva.
INTR-O zi ,curios din fire am intrebat-o pe bunica;
– Bunico tu ai fost copil vreodata?
Aceasta m-a privit duios si s-a asezat pe prispa casei.Apoi a inceput sa-mi spuna cate sunt si nu mai sunt din copilaria ei
Ascultam fascinat traind si eu odata cu povestirea bunici acele intamplari. Parca ma si vedeam alergand odata cu ea prin livada de meri, parca simteam gustul dulceag al strugurilor proaspat culesi sau bataia vantului in par atunci cand mergea cu carul cu boi.
Ma jucam cu bunica in gand de parca timpul se oprise in loc pentru amandoi.
-Hei copile,trezeste-te| Am deschis ochii iar bunica m-a intrebat;
– Ti-a placut sa te joci cu mine?
O priveam mirat nestiind daca totul fusese vis sau realitate.

Alina Ioana- 10 ani Galati
Prima carte pe care am vazut-o a fost Abecedearul. Avam doar 5 ani si nu puteam descifra semnele ciudate ce erau inscrise pe ea. Ma gandeam ca nu voi reusi niciodata sa aflu ce scrie.
I-am spus bunici despre cartea descoperita intr-un sertar vechi din sufragerie. Probabil ca si ea folosise acel abecedar.
Impreuna , am descifrat semnele inscrise pe carte si, dupa cateva zile, am reusit sa citesc cursiv propozitii simple ca : ” Ana are mere ” sau ” O iubesc pe mama “.
Au trecut saptamani intregi pana am reusit sa descopar tainele cititului. Dupa ce am aflat cum se citeste fiecare litera din alfabet, am inceput sa citesc povesti simple ca ” Alba-ca-Zapada” sau “Ursul pacalit de vulpe”.
Cand am implinit 7 ani, am citit prima mea carte adevarata. Era un roman gros intitulat “La rascruse de vanturi ” cam de 300 de pagini. Mi se parea ca nu-l voi termina niciodata. Dar am reusit s-o fac dupa trei saptamani.
Astfel, m-am indragostit pur si simplu de lumea fascinanta a cartilor. Citeam din ce in ce mai multe iar dupa aceea imi insemnam numele personajelor importnate si cateva intamlari intr-un caiet . Dupa ce citeam o carte, ma imaginam pe mine fiind in mijlocul actiunii si vazand daca personajele procedeaza corect sau gresit.
Viteza cititului mi se marea si eu iubeam din ce in ce mai mult cartile.
Astazi, chiar daca nu mai citesc povestirile lui Creanga , si chiar daca acum citesc carti ale caror titluri nu le-ai putea ghici vreodata, cartea a ramas pentru mine prietena mea de suflet.