Category Archives: Mesaje de dragoste

Aici este locul de rostesc declaratiile de dragoste. Va invit sa fiti alaturi de mine. Cu o cana de ceai, o ciocolata calda sau un pahar cu vin rosu.
Eu o sa va spun povestile mele dar o sa acultam si povestile voastre. O sa va ascult cu atentie, in liniste. Avem nevoie sa fim ascultati si intelesi. Trebuie sa invatam sa ascultam. Nu este atat de simplu:)
Important este sa fim impreuna si sa ne lasam gandurile sa zboare, sufletul sa zburde, inima sa doreasca, inima sa iubeasca.
Sa radem, sa plangem, sa ne imbratisam, sa speram, sa iubim. Maddie Ancuta

Mesaje de dragoste

Bunica de Barbu Stefanescu Delavrancea

Published by:

        O văz, ca prin vis.

Poveşti de Barbu Ștefănescu Delavrancea - Bunica        O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.

Cum deschidea poarta, îi săream înainte.

Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

– Ghici…

– Alune!

– Nu.

– Stafide!

– Nu.

– Năut!

– Nu.

– Turtă-dulce!

– Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.

Şi totdeauna sânul ei era plin.

Îi sărutam mâna.

Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.

Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

– Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam; uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spună, şi eu visam înainte.

– A fost odată un împărat mare, mare…

– Cât de mare?

– Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii…

– Bunico, e rău să nu ai copii?

– Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

– Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.

Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam:

– Spune, bunico, spune.

– Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot…

– Cât era de mic?

– Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

– Va să zică, nu era mic, mic de tot…

– Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: “Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

– De ce nu legau rod, bunico?

– Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…

Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

– Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică…

– Ca moşu de mică?

– Da, ca moşu…

– Atunci nu era mică de tot…

– Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: “Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”…

– Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

– A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.

– Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…

– Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

-… ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecaaat…

-… ş-a plecaaat…

– Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…

-… s-a dus, s-a dus…

– Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…

-… întunecoasă…

-… de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagile căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…

Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.

Dar basmul?

Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Mesaje de dragoste

Mama tot mama ramane…

Published by:

radiocatch22E greu sa alegi cele mai potrivite cuvinte prin care sa vorbesti despre o mama, caci gandurile sunt multe si fiecare in parte spun ceva despre portretul pur si unic al unui om deosebit…al persoanei care ti-a dat viata.

Te creste, ca dintr-un mugur sa devii floare, iti indruma pasii, te pazeste de rele si iti este cel mai bun prieten indiferent de situatie, caci mama tot mama ramane…Oricat i-ai gresi ea te iarta, te alinta si iti ofera incredere…Infinit este numarul de sacrificii pe care l-ar face o mama pentru ca pruncului sa nu-i lipseasca nimic din ceea ce inseamna dragoste, caldura unui camin linistit si speranta. Daca unul din aceste lucruri nu i-l poate oferi copilului ea sufera si suspina in tacere cautand zadarnic sau nu o rezolvare…A fost si ea adolescenta, a devenit din mugur floare, stie ce insemana sa fii copil. De acea sa nu ne gandim vreodata ca ea ne doreste raul si dintr-un gest necugetat sa facem ca floarea ce ne-a dat viata sa ofileasca. Sfaturile ei  sunt intotdeauna menite sa ne indrume pe cale cea  buna, caci mama stie ce inseamna durerea iubirii, a trecut prin greutatile vietii si incearca sa ne fereasca pe noi de tot ce ne-ar putea aduce suferinta.

Ea e mama…a mea, a ta sau a celui de langa noi, fiinta ce si-ar da viata pentru copilul sau, sufera cand el are o neplacere si doamna care uita de ea pentru ca noi sa avem orice ne dorim.

  Mama e ingerul viu care ar cauta lumina in intuneric si ar lua stelele de pe cer ca pruncul sa aiba  pasii calauziti de numai bine.

Mama e cea care trece cu vederea orice greseala, ne iubeste, ne protejeaza neconditionat si nu cere in schimb decat un gram de atentie, respect si dragoste  din partea copilului.

autor Alina Ionascu

Mesaje de dragoste

Trecut-au anii..

Published by:

Trecut-au anii..

trecut-au anii  Trecut-au cei mai frumosi ani ai vietii. Au plecat anii copilariei, si-au luat zborul din viata mea cand ma asteptam mai putin. S-au dus…Mi-au furat jocurile, prietenii, vizitele prelungite la bunici, libertatea de a ma exprima in voie si bucuria de a zambi in fiecare clipa. Deruland caseta cu amintiri, ce  nimeni nu mi-o poate fura, imi revine in minte o umbra a bucuriei inocente ce o simteam in acei ani nu demult trecuti…Parca m-as vedea. Eram o mladita firava ce lacrima cand nu-si vedea mama, mereu in centrul atentiei, inconjurata de iubire…Parca ieri am pasit sfioasa pentru prima data pragul scolii. Ce clipe de neuitat! Primul abecedar: dupa prima rasfoire eram convinsa ca nu o sa deslusesc nicicand acele siruri nesfarsite de buchii. Si iata-ma: sunt aici, in fata unei coli albe pe care astern randuri, multe de nedeslusit, dar lipsita de cei ani fascinanti. Asa suntem noi oamenii: ne dam seama de valoarea lucrurilor dupa ce le-am pierdut deja.

Nu stiu cand, unde si cum a plecat scolarita mereu cu parul ravasit…, dar azi a fost inlocuita de o adolescenta  mereu preocupata ca suvitele jucause sa fie bine aranjate. Stiu. M-am schimbat. Primul an de liceu si-a pus amprenta asupra personalitatii mele, cat si a fizicului. Ieri nici nu-mi pasa la ce ora mananc sau de numarul de calorii a unei bomboane, azi insa totul e important.

Am spus: ”Adio”libertate deplina, ”Bun venit” griji si probleme. Am pornit spre noi idealuri si am inceput sa descopar micile bucurii adolescentine. Visez mai mult si incerc sa-mi traiesc visele. Am teluri relativ  greu de atins si de aceea muncesc mai mult. Am inteles ca norocul si-l face omul cu mana lui, ca pentru ajunge la fericire, trebuie sa uzi solul cu ploile gandirii si sa sapi necontenit, caci niciodata nu stii destul. Am invatat ca trebuie sa ma bucur mai mult de anii adolescentei, sa traiesc intens fiecare clipa si sa  ma fac inteleasa fara a spune romanul vietii mele.

editor: Alina Ionascu

fotografie: Maddie Ancuta