Şi spaţiile oceanice ne prezintă surprize. Rapa Iti Insula Piramidă. Misterele oceanului
Rapa Iti este o insulă singuratică din Mările Sudului, terra ignota până în 1791, când a fost semnalată pentru prima oară de faimosul căpitan Georges Vancouver. Insula se decupează la orizont prin înălţimile; sale ce sugerează castele din poveşti. Recifurile periculoase ce-i străjuiesc ţărmurile nu-i prea îmbie pe navigatori să pătnundă în lagunele formate prin prăbuşirea unor cratere vulcanice. O înălţime domină insula: Morongo Uta, formaţie bazaltică cu povârnişuri vertiginoase şi ziduri abrupte, itaiate parcă de o lamă gigantică.
Când navele se aprropie de Rapa Iti, Morongo Uta proiectează pe albastrul limpede al cerului sudic un spectacol fascinant: ea apare ca o imensă piramidă în trepte, năpădită de verdele viu al unei vegetaţii copleşitoare. O structură geometrică sugerând desenul splendidelor tteocali maya, un templu-miraj ce pare a pluti pe valurile înspuimate ale Pacificului.
Această masă stâncoasă a fost transformată de indigeni, cândva, departe în timp, într-o adevărată fortăreaţă. Piscul a fost înconjurat de terase tăiate direct în roca vie. Nu mai puţin de optzeci de asemenea platforme au fost alcătuite din blocuri de piatră roşietică. Piatra necioplită, dar îmbinată cu deosebită pricepere, a fost atât de bine potrivită încât, după secole, mari părţi din antica alcătuire au rămas neştirbite. Din loc în loc, zidurile verticale ce sprijină platformele cuprind, bine ancorate, înguste pietre lunguieţe care ies în afară: ele slujeau ca trepte, asigurând legătura între terasele supraetajate, ce surplombau în unele locuri prăpăstii ameţitoare. Terasele descresc treptat, urmând geometria trunchiului de piramidă al colinei-suport. Privite în ansamblu, construcţiile de la Morongo Uta măsoară în înălţime cincizeci de metri; baza primei platforme a insolitului edificiu piramidal se desfăşoară în plan orizontal de-a lungul a patru sute cincizeci de metri… Pe aceste platforme s-au aflat cândva 
statornicite locuinţele aborigenilor, colibe ovale de bambus acoperite cu frunziş. Din piatră îşi întocmeau doar vetrele de fontă pătrată, piua în care-şi măcinau taro-ul şi uneltele: tesle, dălţi, topoare, admirabil şlefuite. Aceşti îndemânatici mânuitori ai uneltelor neolitice au edificat nu numai impunătoarea fortăreaţă Morongo Uta, ci şi alte douăsprezece aşezări, structurate după acelaşi plan şi situate pe culmile învecinate, cătune megieşe ce zac sub încâlceala ferigilor arborescente şi a altor copaci din neamul pandanusului şi al hibiscului.
Incă prea puţin cercetată, această asociere de structuri piramidale constituie cea mai vastă şi mai complexă construcţie din câte s-au descoperit până acum în „Triunghiul polinezian“.
Deşi despărţite de văi prăpăstioase, platformele supraetajate care înconjoară culmile stâncoase constituie un tot coerent ca factură şi ca funcţiune practică. Ele au fost gândite şi executau, cu un efort incalculabil, ca un scut de piatră în stare să asigure adăpost în faţa oricărui atac posibil. Dar cine puteau fi redutabilii năvălitori? în nici un caz insularii din Rapa Iti. Cea mai pregnanta dovadă ce sprijină acest adevăr o constituie drumurile de acces practicate la înălţimi, poteci care legau numeroasele aşezări de pe cuhni. In vreme de pace, localnicii se asociau, de bună seamă, pentru a lucra câmpurile din văi, unde cultivau taro şi alte plante; ogoarele erau udate de ape aduse prin mijlocirea unor canale de irigaţie ce conduceau lichidul preţios din văile înalte ale unor râuri – lucrări ce implicau întovărăşirea unor comunităţi. De cine se temeau atunci cei refugiaţi pe înălţimile fortificate? De unde venea primejdia? Un indicator elocvent îl constituie vestigiile unui şanţ adânc săpat pe o lungime de sute de metri, în dreptul lagunei ce asigura accesul spre interiorul insulei Rapa Iti. Un şanţ consolidat de un zid pe malul dinspre mare al lagunei ţinea piept năvălitorilor ce veneau de pe întinsul oceanului. Canibalii! Aceeaşi sâ
ngeroşi luptători porniţi din îndepărtatele insule Marchize ce debarcaseră pe ţărmul „Buricului Pământului”, Insula Paştelui; ei măcelăriseră sute de bărbaţi, femei şi copii, ospătându-se din trupurile învinşilor, întâmplare înfricoşătoare ce a ajuns până la noi prin tradiţiile pascuanilor, povestite de urmaşii celei de a treisprezecea generaţii a „urechilor lungi“. Canibalii aveau vase de război redutabile, propulsate de vele, cât şi de vâslele numeroşilor participanţi la asemenea expediţii de jaf. Nukaeva, una din cele mai mari insule din „arhipelagul canibalilor”, număra la vremea când debarca la ţărmul ei cunoscutul navigator Melville nu mai puţin de o sută de mii de locuitori…
care credincioşii îşi îndreptau năzuinţele, rugile, jertfele. în această privinţă, iată ce scria în inegalabila sa lucrare Mitologia română prof. dr. Romulus Vulcănescu, o autoritate în domeniu: „Oamenii de rând se urcau la cer prin iniţiere, tărie fizică şi morală, din dorinţa de a lua contact cu făpturile transcendente. Acţionau în virtutea imanentului care urcă, întocmai ca antecesorii lor, dacii… Cei bravi si drepţi, în sens mitic, se puteau urca pe trunchiul arborelui cosmic, din ramură în ramură, până la Cerul dorit, dar se puteau urca şi pe la Marginile Pământului, pe care se sprijineau Poalele Cerului. O dată urcaţi pe Poalele Cerului se puteau prinde de Torţile Cerului şi sălta pe Calea Laptelui, de la care urcau apoi lent, “în spirală, pe apa Duminicii”documentare si tehnoredactare: Maddie Ancuta
Mai multe articole in Top Secret
