ABIMELEC, SMOCHINELE ŞI DILATAREA TIMPULUI
Mai întâi am vrut să aflu ce se ascunde cititorilor Bibliei din pură curiozitate. După aceea am început să studiez cu grijă textele cenzurate. Or, tocmai în aceste texte am descoperit o sumedenie de indicaţii ce ţin să demonstreze că se călătorea în spaţiu încă înainte de potop, precum şi aluzii la distorsiunea timpului.
Biblia ne spune că profetul Ieremia şi-a dictat Cartea unuia dintre discipolii săi pe nume Baruch, în anul 604 î.e.n. O parte din scrierile lui Baruch nu au găsit totuşi loc în Vechiul Testament, din cauza incompatibilităţii cu învăţătura Bisericii. Astfel, în capitolele III-IV ale acestui text cenzurat, se poate citi întâmplarea de mai jos. Ieremia, care se număra printre cei şase mari profeţi, a fost si el, ca mulţi dintre colegii lui, un agitator politic înnăscut. Proclamase timp de mulţi ani necesitatea de a-i învinge pe babilonieni, altfel ar fi urmat sfârşitul regatului lui Iuda. Dar nu a losi ascultat. Intr-o zi Domnul i-a anunţat apropiata distrugere a Ierusalimului şi deportarea poporului evreu în Babilon. Lucrul m esia s-a produs în anul 586 î.e.n.
Or, Ieremia şi Baruch au plecat pe furiş în timpul nopţii, pentru a pune în siguranţa comorile templului Preaînaltului, care trebuiau ferite de distrugere. Deodată au răsunat trompete în nori, în timp ce „din cer cobora un înger care ducea în mâini o făclie”.
Ieremia i-a cerut îngerului o întrevedere cu Preaînaltul, şi aceasta întrevedere i-a fost acordată. Dar în prezenţa Domnului,profetul îl imploră să-l cruţe pe tânărul lui prieten Abimelec, care mai de mult îl salvase din mlaştină. Domnul s-a arătat înţelegător şi l-a sfătuit pe Ieremia să-şi trimită prietenul „pe drumul muntelui” până la via unui anume Agrippa, unde va fi în siguranţa până când totul se va termina. A doua zi, Ieremia îl expediază pe Abimelec zicându-i: „Ia un coş şi du-te la proprietatea lui Agrippa să aduci nişte smochine. Le vei da bolnavilor şi săracilor.”
Câteva zile mai târziu, duşmanul cucerea Ierusalimul. Supravieţuitorii, inclusiv Ieremia şi Ezechil, au fost deportaţi în Babilon. dar Abilemec nu aflase nimic despre acest eveniment îngrozitor. El mergea voios pe drumul muntelui când a fost cuprins brusc de o ameţeala. S-a aşezat atunci jos, cu panerul plin de smochine proaspete între genunchi, şi a adormit.
S-a trezit dupâ câteva clipe – aşa i s-a părut lui – şi, de teama sa nu fie certat de Ieremia pentru că a zăbovit pe drum, s-a grăbit să ajungă la Ierusalim. Dar nu a mai recunoscut nici oraşul, nici casele, nici propria lui familie…
„Nu acesta e oraşul. Sunt cu totul dezorientat… Am capul înca greu… Ciudat! Cum să explic la Ierusalim că am fost dezorientat?” Iese din nou din oraş şi zice: „Şi totuşi acesta e oraşul. Sunt doar dezorientat”… Se întoarce în oraş şi caută. Nu găseşte pe nimeni dintre ai lui, iese încă o dată din oraş şi rămâne pe loc, cuprins de tristeţe căci nu ştie încotro să meargă.
Abimelec e deznădăjduit. A lipsit doar cât s-a dus să culeagă smochine şi iată ca lumea s-a schimbat.
Spre el vine un om bătrân şi Abimelec îl întreabă ce oraş e acesta din faţa lui. Bătrânul îi răspunde că e Ierusalimul. Abimelec îl întreabă ce i s-a întâmplat oraşului, preotului, scribului sau Baruch, precum şi altor persoane pe care le cunoştea. Apoi adaugă că nu mai cunoaşte oraşul. Bătrânul îi răspunde cu circumspecţie: „Vorbeşti despre Ieremia şi ceri veşti despre el dupa atâta vreme? E mult timp de când Ieremia a fost deportat în Babilon împreuna cu tot poporul.”
Abimelec crede că bătrânul nu e întreg la minte şi regretă, având în vedere vârsta lui înaintată, că nu poate sa-1 insulte sau sa-1 ia în râs. Intreabă ce oră este, convins în continuare că nu a absentat decât atât cât i-a trebuit să culeagă smochine:
„Uite, convinge-te singur. Ia-le. Uitâ-te la aceste smochine!” Zicând acestea, Abimelec da la o parte capacul panerului. Şi bătrânul vede ca smochinele erau înca mustoase. Atunci spune: „Fiule, eşti un om drept… Dar sa ştii ca au trecut şaizeci şi şase de ani de când poporul a fost deportat în Babilon. Ca să-ţi dai seama ca acesta este adevărul, uită-te la acest ogor. Seminţele abia au încolţit, mai este până la vremea smochinelor!”
Mai departe intervine un vultur, trimis de îngerul Domnului, şi pasarea duce, de la Ierusalim la Babilon, o scrisoare în care Baruch îi anunţă lui Ieremia că prietenul său Abimelec trăieşte, este sănătos şi nu a îmbătrânit.
Deci, un anumit individ este pus la adăpost de Domnul sau de unul din îngerii lui. Acest om adoarme şi se trezeşte cu impresia ca doar a aţipit deaorece smochinele pe care le-a cules sunt încâ proaspete şi zemoase. Acest om se asigură ca nu se înşeală. Merge de mai multe ori spre oraş şi se întoarce de mai multe ori spre munte. încearcă sa înţeleagă ce lucru extraordinar s-a întâmplat in oraşul pe care tocmai îl părăsise. Şi iată că află ceva incredibil. Au trecut şaizeci şi şase de ani de când a adormit, ceea ce explică felul cum s-au schimbat oraşul şi locuitorii lui.
Prospeţimea fructelor dovedeşte câ timpul s-a derulat pe două timpuri diferite, căci Abimelec s-a trezit la un timp când smochinele nu se făcuseră înca.
Oricine ar fi autorul relatării, pentru el era foarte important sa transmita generaţiilor viitoare, într-o manieră convingătoare, aceasta experienţă de distorsiune a timpului, o experienţă la care asistase personal.
Astfel de bombe cu întârziere au fost în mod deliberat inserate în anumite texte vechi. Extratereştrii nu aveau altă soluţie decât să lase în cărţile religioase urmele trecerii şi activităţii lor pe Pământ.
Sprijinindu-ma pe numeroase indicii, am ajuns la certitudinea că aceşti extratereştri, după ce au îndeplinit pe Pământ o misiune bine determinată, înainte de a pleca au părăsit undeva în sistemul nostru solar un fel de mecanism cu întârziere conţinând informaţii despre prezenţa lor printre oameni.
Scoţianul Duncan Lunan, astronom şi preşedinte al Scottish Association for Technology and Research, bănuieşte prezenţa în sistemul nostru solar a unei sonde de origine extraterestră conţinând un mesaj de acest gen. După părerea lui, anumite ecouri-radio uimitoare, ce se repeta periodic, după descifrare, prezintă datele stelei Epsilon din constelaţia Taurului. De aici deduce că această sonda provine de la respectiva stea, situată la o distanţă de o sută trei ani-luminâ. Profesorul R. N. Bracewell, de la institutul de radio astronomie al Universităţii din Stanford (USA), vede în descoperirea lui Lunan „o posibilitate de a intra în legătura cu alte civilizaţii”. Lunan a dedus din propriile lui observaţii că aceastâ sondă se deplasează în interiorul .sistemului nostru solar de douăsprezece mii şase sute de ani şi că trebuie să conţină un program complet de informaţii memorate pentru oameni. Semnalele-radio repetate, emise de pe Pământ pentru această sondă au fost reproduse după o întârziere semnificativa pe aceeaşi lungime de undă, întârzierea acestor răspunsuri neputând să rezulte decât dintr-o intervenţie inteligentă.
Susţin că acest obiect, de fabricaţie artificială, a fost plasat de cineva şi acest cineva a fost pe Pământ acum 12600 ani. Această arhivă – sau alta – lăsata de extratereştri ar putea, după părerea mea, să ne furnizeze informaţii despre expediţia pe Pământ a vizitatorilor dintr-o altă lume, să ne permită să le localizăm planeta de origine, să determinăm viteza cu care s-a deplasat astronava lor.
Este foarte posibil.
Mai rămâne de rezolvat o problemă. Cum şi-au putut imagina extratereştrii că pământenii înapoiaţi pe care i-au întâlnit vor avea într-o zi ideea sâ pornească în căutarea unui astfel de mesaj, părăsit undeva în sistemul nostru solar?
Răspunsul va închide una din verigile lanţului meu de indicii.
Bineînţeles, nu putem pomi decât în căutarea a ceva căruia îi presupunem existenţa. Bazându-ne pe calculul probabilităţilor n-ar fi nici o scofală să căutăm un mesaj ascuns oriunde. Cunoscând istoria geologică a propriei lor planete, extratereştrii ştiau câ era inutil să-şi ascundă documentele într-o statuie sau un monolit care pânâ la urmă ar fi fost distruse, în cursul mileniilor de vânt, de ploaie, de furtuni, de intemperii de tot felul… fără a mai pune la socoteală războaiele care desăvârşesc opera catastrofelor naturale. Deci unde să căutăm aceste documente, aceste informaţii provenite din trecut şi destinate viitorului’?
Numai într-un punct X din sistemul nostru solar, un loc determinabil cu ajutorul unui raţionament de o logică matematică. De exemplu, în câmpul de gravitaţie al unui triunghi planetar, sau pe o orbită îndepartată a Pământului, a Lunii, a planetei Marte sau a planetei Venus; poate chiar la polul magnetic nord sau sud…
Dar acest raţionament nu este suficient pentru a ne atinge scopul.
Sprijinindu-mă pe indiciile mele, pretind că jaloanele acestei căutări au fost fixate în miturile şi cărţile sfinte ale diferitelor religii. „Creând omul după imaginea lor”, zeii au putut să prevadă cum vor gândi şi vor acţiona propriile lor creaturi. Ştiau că unul dintre motoarele cele mai puternice ale activităţii umane este curiozitatea, nevoia de sporire a cunoştinţelor. Cunoscând circumvoluţiunile cerebrale ale omului, extratereştrii ştiau exact cum erau programate viitoarele lor descoperiri şi evoluţia tehnicii. Ştiau că, după ce va rezolva o problemă, omul îşi va pune neapărat problema următoare şi că, mai târziu sau mai devreme, va simţi nevoia să cucerească spaţiul, să se lanseze în navigaţia interstelară.
Se înţelegea de la sine că acest lucru avea să se întâmple numai atunci când creaturile lor aveau să înţeleagă semnele transmise de tradiţie. Progresele făcute între timp în domeniul astronauticii trebuiau sâ-i facă pe oameni sâ vadă cu alţi ochi legendele şi religiile lor, să le descopere un conţinut nou şi, când va veni vremea, să se întrebe unde să găsească dovada că strămoşii lor primiseră vizitatori din cosmos, unde sâ găsească probe evidente sau mascate ale acestor vizite.
Timpurile sunt de acum coapte pentru a pomi în căutarea trecutului nostru. Să nu ratăm şansa de a pune mâna pe partea de cosmos care ne revine.
fragment din Ipoteza extraterestra Erich von Daniken
mai multe articole in Top Secret
Misterioasa „Doamnă din Elche“
Divina Comedie a lui Dante este considerată pe bună dreptate cea mai mare 