Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: telepatie

Top Secret

Experimentul Philadelphia mister neelucidat

Published by:

mistere neelucidate

Experimentul Philadelphia mister neelucidat

În 13 ianuarie 1955, un cunoscut cercetator al fenomenelor misterioase, în speciala fenomenului OZN, Morris K. Jessup, a primit o scrisoare ciudata de la un oarecare Carlos Allende. Scrisoarea continea date dezvaluite de acest Carlos despre implicarea lui în ceea ce el a numit “Experimentele din Philadelphia“. Pescurt, Carlos Allende spunea ca a fost membru al echipajului distrugatorului USS Eldridge, vas american de lupta implicat, pe tot parcursul anului 1943, într-o serie de experimente legate de capacitatea de a ascunde radarului vasele de lupta. Experimentele au început la începutul anului 1943, pe santierul naval militar din portul Philadelphia, seria de experimente strict secrete au primit indicativul Rainbow
Experientele au fost conduse de fizicianul dr. Franklin Reno, dar anumiti martori intervievati mai târziu de Jessup au declarat ca l-au observat pe fizicianul Albert Einstein, iar cu un an înainte, pe Nikolai Tesla. În vara lui 1943,mai precis în iulie, experimentele erau aproape de succes. Aparatura instalata la bordul lui USS Eldridge a functionat perfect, astfel încât vasul a devenit invizibilpe radare. Problema care a aparut a fost ca uriasul vapor era învaluit, în timpul experimentelor, într-un nor cenusiu, puternic încarcat electrostatic. Martorii de pe vas spuneau ca echipamentele metalice scoteau scântei ciudate, albastru-verzui.

Apoi, la 28 octombrie 1943, s-a reluat experimentul, se pare pentru a face vasul invizibil pentru ochi, la fel cum dispare o margea de sticla într-un pahar cu apa. Dimineata a pornit experimentul, vaporul a fost înconjurat de faimosul nor cenusiu, apoi energia pulsata în echipamente a fost intensificata treptat. Marinarii au auzit zbârnâitul echipamentului iar martorii au vazut, de pe chei, cum vasul dispare, împreuna cu ceata cenusie. Interesant a fost ca urma vasului era vizibila în apa, ca o impresiune de pantof gigantic. Apoi si aceasta urma a disparut. Vasul se volatilizase. Imediat au sunat telefoanele în baza navala din Philadelphia si cei din portul Norfolk, situat la 600 km, au anuntat speriati ca vasul USS Eldridge se afla la intrarea în portul lor. N-au apucat sa se dumireasca ce si cum, pentru ca cei din Norfolk au sunat nervosi sa spuna ca nu mai vad distrugatorul, iar vasul a reaparut la locul lui. Marinarii au povestit scene de cosmar, unii disparusera, altii pur si simplu arsesera prin combustie spontana, oricum, cei care mai erau pe vas sufereau cumplit.

Marina militara americana a ordonat imediat încetarea oricaror experimente, iar vasul USS Eldridge a fost vândut, dupa razboi, flotei militare a Greciei.

Experimentul Philadelphia este un incident celebru si straniu, petrecut in anul 1943. Aceasta continua sa mentina treaza atentia opiniei publice americane, provocand din cand in cand valuri de investigatii, anchete, articole, reportaje, toate marcand un efort sustinut (de multe ori extraordinar de migalos si tenace) pentru a scoate la lumina noi elemente care sa clarifice fenomenul. Din pacate, in toti acesti ani nu s-a ajuns la un rezultat pozitiv ; mai mult majoritatea documentelor care descriu evenimentul (cunoscut sub numele de Experiementul Philadelphia), s-au «pierdut», facand astfel, nu numai extrem de dificila orice investigatie, dar ridicand si anumite probleme in legatura cu autenticitatea unor informatii.

Cu toate aceestea, in ciuda numeroaselor piedici, a repetatelor negari formulate de Biroul de Informatii al Marinei Americane, a numarului extrem de redus de persoane capabile sa furnizeze marturii sigure si edificatoare, cei care au incercat descifrarea intamplarilor ce au insotit acest experiment au reusit sa obtina unele rezultate care par sa-i ateste realitatea. Incidentul atat de mult controversat ar fi constat, nici mai mult nici mai putin, in realizarea cu succes, pe la mijlocul anului 1943, a invizibilitatii.

Daca se da crezare martorilor care au supravietuit experimentului si anilor care au trecut de atunci, distrugatorul de escorta DE 173 apartinand US Navy, a «disparut» pentru catva timp din rada portului Philadelphia (statul Pennsylvania- SUA). Fenomenul s-a petrecut in timp ce navei ii era aplicat un camp magentic variabil avand drept scop testarea posiblitatilor de protectie impotriva torpilelor si minelor. Lucrurile nu s-au oprit insa aici. DE 173 si-a facut aparitia dupa numai cateva minute, in rada portului Norfolk (Virginia – SUA), aflat la cateva sute de kilometri distanta. Aceasta «rematerializare» a fost insa de scurta durata, distrugatorul evaporandu-se din nou, ca sa reapara in Philadelphia, punctul de plecare initial. Ulterior, datorita efectelor psihice si fizice postexperimentale (surprinzatoare si imposibil de controlat) suferite de membrii echipajului (dintre care unii au decedat), toate cercetarile au fost oprite.

Orice afirmatie legata de veridicitatea experimentului a fost permanent si vehement atacata ulterior de Biroul de Informatii al Marinei Americane. Cu toate acesteea, de-a lungul anilor, «legenda» a continuat sa fie prezenta in diverse lucrari, precum si in declaratii (bine argumentate) provenind de la persoane (care conditioneaza in general marturia de pastrarea anonimatului), ce afirma ca au asistat, direct sau indirect, la Experimentul Philadelphia.

Iata in continuare cateva fragmente din relatarea lui Carl Allen, marinar in US Navy :

-Mi-am cufundat mana pana la cot intr-un fel de camp de energie ce curgea parca, rotindu-se cu putere in sens antiorar si inconjurand nava experimentala DE 173. Am simtit o apasare asupra bratului meu si a mainii intinse in afara. Aerul din jurul vasului devenea incetul cu incetul mai intunecat decat restul atmosferei .-Am vazut dupa cateva minute un fum subtire, ca o ceata verde, inconjurand nava asemeni unui nor . DE 173 a devenit apoi invizibil pentru ochiul omenesc. Totusi, forma bine conturata a chilei si a partii aflate sub linia de plutire a navei, a ramas imprimata in apa oceanului, in timp ce acesta (DE 173- n.a.) si propriul meu vas (SS Andrew Furuseth- n.a.) navigau impreuna, aproape bord langa bord.

Incercand sa descriu sunetele pe care ceata le producea in timp ce se rotea in jurul lui DE 173 , as spune ca totul a inceput cu un sunet grav, care s-a transformat intr-un fel de susur, ca apoi sa creasca in intensitate si sa devina o fierbere asemenei unui torent navalnic . Acest curent era atat de puternic, incat aproape ca m-a dezechilibrat si, daca as fi avut intreg corpul in interiorul sau, atunci mai mult ca sigur ca as fi fost doborat pe puntea propriului meu vas,dar asa, cand ceata a atins maximum de densitate, bratul si mana mi-au fost impinse inapoi. »

Iata ce povesteste un alt martor, de data aceasta indirect, al fenomenelor ce au insotit experienta (fiind militar de cariera, martorul a cerut sa ramana anonim) :

« In timpul celui de-al doilea razboi mondial am trait o foarte neobisnuita intamplare pe vremea cand eram angajat la Fortele Navale . La sfarsitul anului 1945 am avut posibilitatea, fiind in misiune la Washington, sa vizionez, impreuna cu mai multi ofiteri din US Navy, un fragment dintr-un film despre un experiment efectuat pe mare. Deaorece sarcina mea era de a asigura securitatea salii, nu am avut posibilitatea sa stau jos si sa asist la intreaga proectie ca ceilalti, astfel incat am vizionat numai fragmente. Nu stiam ce anume se petrecea in film, deoarece acesta nu era comentat. Imi amintesc insa ca erau implicate 3 nave. Pe timpul derularii peliculei am observat ca, la un moment dat, doua din vasele aflate in imagine pareau sa-l alimenteze pe cel de-al treilea, situat intre ele, cu un fel de energie. Dupa un timp, nava din centru, un distrugator, a disparut treptat intr-un fum transparent, pana cand tot ceea ce mai putea fi vazut era urma vasului imprimata pe suprafata apei. Apoi, dupa ce campul acela, sau ce-o fi fost el, a fost intrerupt, nava a reaparut treptat din acea pacla subtire.

Acesta a fost sfarsitul filmului si am auzit imediat pe cativa dintre cei prezenti comentandu-l. Unul si-a dat cu parerea ca, deoarece campul a fost mentinut prea mult timp, unii membrii din echipajul vasului au avut de suferit. Cineva a mentiona atunci ca, mai tarziu, s-a petrecut un incident in timpul caruia unul din marinari a «disparut» in timp ce bea la un bar. Altcineva a comentat ca echipajul «nu mai era in toate mintile si probabil ca nici nu va mai fi vreodata». Au mai aparut apoi cateva relatari despre mateloti care au «disparut» definitiv. Martorul, ofiter specializat in probleme de paza si asigurare a securitatii persoanelor, nu avea pregatire stiintifica si de aceea relatarea sa contine (ca si a lui Allen) multe naivitati. De altfel experimentul sau filmul facut in timpul sau puteau provoca oricui un soc emotional, deci nu este surprinzator faptul ca martorii nu-si gaseau cuvintele pentru a descrie o experienta atat de inedita.

Se pare ca urmarile experientei au fost deosebit de neplacute pentru echipajul lui DE 173. relatari detaliate confirma faptul ca participantii la eveniment au suportat, ulterior, grave tulburari psiho-fizice. O parte din cei care s-au «rematerializat» o data cu vasul (pentru ca unii nu au mai aparut niciodata) au decedat la catva timp, fie prada unor manifestari fizice de o extrema stranietate, fie datorita unor violente accese de nebunie. Afirmatia este sprijinita de marturia unei femei, ce a refuzat sa-si dezvaluie numele si care pretindea ca, in anul 1943, a intretinut temporar legaturi cu unul din matelotii de pe DE 173. Ea a povestit cum, avand o stare generala proasta, cauzata de expunerea indelungata la campul de forta si manifestandu-se prin «simptome ciudate», marinarul a fost internat in spitalul Bethesda (apartinand US Navy) pentru a nu mai iesi niciodata de acolo. In timpul convorbirilor ulterioare, investigatorul a constatat ca femeia devenea pe zi ce trece tot mai deprimata pentru ca, putin mai tarziu, ea sa-si piarda viata intr-un accident. De altfel, se pare ca atat cei care au fost martori directi sau indirecti la evenimentele ce au insotit experimentul, cat si cei care s-au implicat prea mult in investigarea realitatii si contextului acestuia, au avut de suporta consecinte grave, uneori fatale.

S-a efectuat cu adevarat Experimentul Philadelphia ?

La prima examinare, toare relatarile, indiferent ca apartin unor persoane ce au dorit sa-si pastreze anonimatul sau nu, par nascocite de o minte a carei fantezie depaseste obisnuitul. Totusi ipoteza ca ele ar fi pur si simplu numai produsul imaginatiei unui singur individ sau a uniui grup ai carui membri s-au inteles in prealabil asupra versiunii relatate investigatorilor, nu poate fi posibila. In primul rand nu martorii i-au descoperit pe cei care cercetau evenimentul, ci invers, iar acest lucru s-a petrecut in fiecare caz dupa o foarte migaloasa munca de cautare, ce a durat uneori cativa ani. Apoi, indiferent de sursa, absolut toate relatarile au coincis in structura lor de baza sau, in cel mai rau caz ele s-au completat reciproc.
Dan Apostol, Sorin Stefanescu : Zborul 19, Edit Albatros 1985 pag 62-66

Top Secret

Fenomenele stranii ale lumii

Published by:

enigmeora 19.00 Londra, 21.00 Romania

o emisiune speciala despre cateva dintre fenomenele stranii ale lumii.

Fascinatia pe care o exercita misterul asupra mintii omenesti se afla la originea imbogatirii noastre despre lumea care ne inconjoara si a dezvoltarii stiintei moderne.

Misterele actuale privesc mintea umana, puterile ei de comunicare si chiar puterile ei fizice de care abia incepem sa fim constienti. Adoptam o atitudine serioasa fata de subiecte precum prezicerea, coincidentele, visele, reincarnarea, amintirile ancestrale, OZN-urile, profetii.

Cel mai frapant exemplu de profetie ne vine fara indoiala din India Antica. O gasim in niste descrieri extrase din Mahabharata si alte povestiri scrise cu mii de ani in urma. Aceste carti descriu niste proiectile care explodeaza  emitand o energie si o caldura egala cu cea a “zece mii de sori”, anihiland armata adversa, prinzand elefantii de razboi, carele si oamenii intr-un vartej urias, distrugand orasele, otravind alimentele si constrangandu-i chiar si pe soldatii victoriosi sa se spele cu grija, sa-si spele hainele si echipamentul pentru a se proteja de caderile contaminante. Aceste bombe a caror explozie ar provoca nori mari avand forma unei “umbrele” au fost deseori numite “Tunetul de foc”

Descrierile din Mahabharata au fost considerate niste simple fantasme pana la explozia primei bombe atomice din 1945.

Azi cand privim aceste texte cu toata seriozitatea, ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva corespund mai curand cu niste viziuni ale trecutului decat cu ale viitorului, daca nu cumva relatarile se referea in realitatea la incidente razboinice petrecute poate in urma cu peste zece mii de ani, in care s-au confruntata civilizatii azi disparute.

In seara asta vom rezenta cateva cazuri legate de reincarnare, prevestiri. Prevestirea Lui Mark Twain si multe alte subiecte, cazuri care au fost studiate de specialisti.

 

Top Secret

Descoperirea crimei prin psihic o tehnica moderna

Published by:

psihic
Descoperirea crimei prin psihic o tehnica moderna
Publicul este la fel de fascinat de crimă ca şi de fe­nomenele paranormale, iar când cele două se asociază, imaginaţia populară este cu adevărat captivată. Combina­ţia misterului cu groaza sunt folosite cu’ efecte dramatice în romanul lui Stephen King The Dead Zone, după care s-a realizat şi un film de mare succes. Eroul romanului, Johnny Smith, capătă puteri psihice în urma unui accident de maşină şi a unei come. EI descoperi că poate afla date din viaţa unor persoane care-i sunt complet străine şi că poate pătrunde în minţile unor criminali, persona­jul este fictiv, dar are şi corespondenţi în viaţa reală.
Poate cel mai cunoscut exemplu este psihicul olandez Pete Hurkos. Acesta era zugrav de meserie, iar în 1943 a căzut de pe schelă, de la peste 10 metri, fracturându-şi craniul. A stat trei zile în comă. Se ştia că în clipa când şi-a căpătat cunoştinţa, primele lui cuvinte către medici au fost: „Doctore, nu pleca ! O să se întâmple ceva groaz­nic !“ Medicul, care avea planificată o excursie în stră­inătate, a glumit despre asta cu Hurkos. La puţină vre­me după. aceea, a fost ucis.Hurkos şi-o câştigat un renume în spital spunându-le celorlalţi pacienţi diferite lucruri despre ei pe care nu avea cum să le fi ştiut dinainte. După ce a plecat din spital el a ajutat la găsirea unor persoane dispărute, a sprijinit Scotland Yard-ul în găsirea diamantului Stone of Scone, care fusese furat. In final, s-a specializat pe crime rezolvând, printre altele, un caz de asasinat numai prin lipirea de cap a unei fotografii a victimei.La Miami, în 1958, au fost comise două crime în câteva ore — un şofer de taxi şi un comandant de ma­rină, ambii ucişi cu aceeaşi armă. Stând în maşina pri­mei victime, Hurkos a făcut o descriere amănunţită a criminalului pentru Thomas Lipes, şeful biroului omu­cideri a poliţiei. Lipes, cunoscut ca ,,un om cu picioarele pe pământ“, foarte realist, i-a povestit ulterior aghio­tantului lui John S. Bottomly, asistent al procurorului general : „ne-a fost de mare ajutor la cele două crime. Ştiu că voi, cei din Boston, sunteţi sceptici în probleme­le astea, dar, credeţi-mă omul acesta are ceva ce dumnea­ta şi cu mine n-avem“. Bostonul avea şi el  problemele lui, iar procurorul Bottomly căuta cu disperare o modalitate de a soluţiona unul din cele mai oribile cazuri de crimă în serial cazul Sugrumătorului din Boston.

Miercuri 29 ianuarie 1964, sergentul detectiv Lco Martin şi Bottomly l-au luat de la aeroport pe Peter Hurkos, în mare secret. Hurkos insistase asupra secretului, căci nu voia să fie deranjat de curioşi.

El i-a impresionat din prima clipă pe cei doi ofiţeri ai poliţiei din Boston. Stând împreună la o cafea, pe drum, Peter Hurkos l-a întrebat pe Martin : „Cine-i Katherine ?“ Era maică-sa, „Să-i spui“ a declarat Hurkos’ „să se ducă la doctor. Sunt îngrijorat de picioarele ei. Are nişte varice foarte rele. Să facă ce-i spune familia”.

Atât Martin cât şi restul familiei încercase s-o con­vingă pe femeie să meargă la spital, dar ea se încăpăţâna. Dar asta nu era tot. „E şi un lucru bun, Leo“ i-a mai spus Hurkos. „Bine că şi-a făcut ochelarii acum două luni. Are probleme mari cu ochiul stâng.“ Martin ră­măsese cu gura căscată. Hurkos a continuat să-i povestească despre  durerile de spate ale maică-sii şi cum acesta se lovise la vârsta de cinci ani.

Bottomly i-a spus lui Hurkos că ofiţerul lui de legă­tură va fi un anume Julian Soshnick, oferindu-se să i-l descrie pentru a-l putea recunoaşte. De fapt, Hurkos i l-a descris lui inclusiv faptul că era atât de mândru de părul lui încât nu purta pălărie. Cu tot scepticismul lui, Bot­tomly a fost impresionat. Chiar dacă Hurkos s-ar fi stră­duit să aflt şi să memoreze atâtea detalii despre colegii lui şi familiile lor, cum de putea şti atâtea despre Soshnick ? Acesta nu făcea parte din echipă, nu lucrase la cazul Sugrumătorului şi fusese desemnat doar în ulti­ma clipă, dintr-un efectiv de 43 de anchetatori. Bottomly îl cooptase în echipă în timp ce Hurkos se afla deja în avion !

Hurkos şi-a început investigaţia a doua zi. S-a folosit de psihometrie (,,citirea obiectelor”), care l-a „conectat“ cu scenele crimei prin atingerea unor obiecte şi fotografii legate de ele.

El şi-a trecut-mâinile peste trei sute de fotografii de la aceste scene, a ales una din ele, declarând : „Asta-i falsă. Nu-i de aici!“ Soshnick a recunoscut că pusese foto­grafia, dintr-un caz deja rezolvat, printre celelalte pentru „control“.

Examinarea de către Hurkos a fotografiilor şi obiecte­lor (ciorapi, eşarfe, sutiene, alte haine) a fost uimitoare. Putea spune ce înfăţişau fotografiile fără a se uita la ele, a dcscris unele din scenele crimelor ca şi cum ar fi fost prezent, inclusiv detalii pe care poliţia nu le făcuse publice pentru a nu stânjeni cercetările.

In aceeaşi după amiază, unul dintre detectivi a în­târziat, spunând că avusese o pană la maşină. Hurkos s a învârtit în jurul lui şi a început următorul uimitor mo­nolog : ,,N-ai întârziat de maşină. Ai întârziat că te-ai dus la regulat. Crezi că glumesc, nu ? Dacă spun cum a fost, te strici de râs”. Apoi Hurkos a început să le po­vestească celorlalţi, arătând spre el; „La ăsta, şeful spu­ne, acum două-trei ore : «Deci la Lexington, lucrezi cu ăla cu nebunu, Hurkos.»’-El zise: «Hai, şefu, am întâl­nire, nu viu la lucru.» Şefu spune «ba vii». Aşa că, ce taci ? Dai telefon la fata şi spui «Scumpo, am de lucru după-amiază, nu pot să vin» şi fata spune «A, păi atunci vino acum, în drum spre lucru. Şi te duci la ea acasă, femeie faină, douăşopt, douăşnouă, divorţată, soţul i-a dat casa. Tu spui «Trebuie să lucrez cu ăla de citeşte gându’, cu şarlatanii’, cu Hurkos ăla». Aşa-i ? Aşa-i ? Ea zise : «Scumpule, până pleci, să-ţi fac o cafea,». Te duci cu ea în bucătărie, ea se apleacă la dulap după ca­fea, o tragi la tine, o pui pe masa din bucătărie şi-o re­gulezi. Aşa-i ?“

Se spune că a urmat o tăcere de moarte în timp a toţi aşteptau o replică a detectivului. Acesta însă, rămas cu ochii căscati, n-a mai putut articula nici un cuvânt.

De fapt, Hurkos s-a fixat asupra unui anume Thomas O Brien pe care l a considerat a fi Sugrumătorul, deşi unele din caracteristici se potriveau şi unui alt sus­pect anchetat de poliţie. Cazul n-a fost rezolvat ; în final, poliţia a acceptat mărturia depusă de un anume Altert DcSalvo, care a dat informaţii detaliate despre scenele crimei, pe care nu le-ar fi putut da decât criminalul. DeSalvo n-a fost judecat pe considerente de boală min­tală, dar a rămas în istorie ca fiind Sugrumătorul din Boston. Hurkos a continuat să susţină că nu era DeSalvo ci cel descoperit de el.

Poate că, totuşi, a fost DeSalvo, căci, în pofida insis­tenţelor lui Hurkos privind propriul lui suspect, DeSalvo avea nasul ascuţit, o cicatrice pe braţul stâng şi lucra cu motoare diesel, exact cum descrisese Hurkos.

Cazul lui Hurkos nu este unic. Un alt psihic a fost tot olandez, Gerard Oroiset. Ca şi Hurkos, el a făcut şi afirmaţii insuficient confirmate de realitate şi a dat şi ,,rateuri”. Totuşi, ,.loviturile” lui au fost impresionante. Intr-un astfel de caz, compania aeriană KLM i-a cerut să caute un copil pierdut. Croiset a răspuns pe loc, la telefon, că copilul murise, descriind călătoria în care a fost găsit cadavrul. L-a descris de asemenea pe criminal. A folosit de mai multe ori psihometria, cu fotografii şi haine. Deşi imperfecte, descrierile lui au fost în mare măsură corecte.

La sfârşitul anilor ’70, nordul Angliei a fost terorizat de un criminal în serie. In final a fost arestat, judecat şi condamnat, Peter Sutcliffe. Până la prinderea lui însă, poliţia, mass-media şi practic, toată lumea a foşti asaltată cu descrieri psihice ale ucigaşului, următoarei crime etc. Majoritatea erau atât de vagi încât nu depăşeau stadiul unor simple supoziţii. Totuşi, unul din cazuri a fost im­presionant. Nella Jones a declarat ziarului Yorkshire Post că a avut o viziune a ucigaşului ; din varii motive, declaraţia ei n-a fost publicată — ei cooperau cu poliţia în ce priveşte publicitatea cazului — iar reporterul a reţinut pentru el informaţia. Doamna Jones n-a văzut totul exact, dar a prezis o crimă pentru 17 sau 27 noiem­brie, crima petrecându-se pe 17

Hurkos l-a descris şi pe cel pe care-l considera a fi Sugrumătorul. Ar fi fost un bărbat de 1,67—1,70 m, în greutate de 60—65 kilograme, cu nas ascuţit, o cicatrice pe braţul stâng dint-un accident de muncă, căci lucra cu motoare diesel, avea o problemă la degetul cel mare şi dormea pe un pat fără saltea. Au urmat o mulţime de alte mici detalii.

Ea a mai spus că numele ucigaşului era Peter, că era şofer pe- un camion pe care era desenată litera C. Peier Sutcliffe era şofer la compania de transport „Clark”. Doamna Jones a mai spus că ucigaşul locuia în Bradford, pe o stradă la numărul 6. Adresa lui Sutcliffe era Brad ford, Garden Lane nr. 6, într-o casă cu poartă de fier iforjat şi cu trepte la intrare, asa cum o descrisese doamna Jones.

mai multe articole in Top Secret