Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: sistem corupt

Romani in lume

Ce-am avut si ce-am pierdut

Published by:

coruptieCe-am avut si ce-am pierdut 

Cam in acesti termeni se pune problema in ziua de astazi cu tara noastra, cu Romania. Dar la fel de bine se poate vorbi de toate tarile asa-zis civilizate. Ce-am avut? Am avut o tara. Buna, rea, simteam ca ne apartine mult mai mult decat simtim astazi. In prezent, lehamitea fata de aceasta sleahta de incompetenti si de tradatori de tara care fac pe ciobanii (noi fiind oitele) se extinde usor-usor si la tara.

Incepe sa ne fie lehamite de tara. In momentul in care ne simtim neputinciosi, in momentul in care simtim ca nu mai putem schimba nimic, in momentul in care simtim ca nimic nu se schimba, in ciuda tuturor promisiunilor, lehamitea ne cuprinde ca un sentiment cadaveric, din care parca nu mai exista scapare si care ne poarta cu pasi repezi spre o pierzanie mult-dorita de unii, mult-asteptata de altii.

Dar sa vedem ce am avut. Am avut o tara cu datoria externa achitata, ceea ce in termenii economiei de astazi inseamna o tara independenta, cu adevarat independenta pe plan international, o tara care nu trebuia sa intre in nici o (!) hora (nu inteleg noul “nicio” al frumoasei noastre Academii), nu trebuia sa cante la nici o alta masa, nu trebuia sa danseze cum ii cantau altii.

Tara asta a noastra, Romania, era din contra in situatia interpretului, a unei orcheste, care putea impune cu usurinta ritmul, cantecul dupa care trebuiau sa danseze altii. Si totusi nu s-a intamplat asa! De ce? Nu eram noi in stare, o natiune post-comunista care aveam niste reguli, niste principii dupa care functionam, dupa care sistemul functiona, ca si celelalte natiuni post-comuniste din celebrul CAER (piata interna a tarilor comuniste) sa ne punem usor-usor pe picioare?

Cine a “pus mana pe putere”? Daca raspundem la aceasta intrebare gasim cu usurinta raspunsul la intrebarea: “De ce suntem acum in genunchi?”. Cine a pus mana pe putere dupa faimosul ’89? Dupa asa-zisa revolutie din ’89? Sa fii fost oare poporul cel care si-a luat soarta in propriile maini? Sa fii fost oare parintii, copiii, rudele celor care cu atata spirit de sacrificiu si atata nebunie frumoasa au murit in acele zile? Sa fii fost taranii care munceau cu atata truda pamantul tarii? Sa fii fost muncitorii din fabrici si uzine care au iesit in strada fara nici cea mai mica urma de regret, fara nici cea mai mica urma de frica si de indoiala intr-un viitor mai bun?

NU! Raspunsul la toate aceste intrebari este un mare si un apasator NU! Puterea, in forma in care exista ea la acea data a ramas in mainile celor care au detinut-o si mai inainte. Ceea ce s-a intamplat in acele zile fierbinti ale Estului Europei a fost o schimbare de sistem, impusa, stabilita, venita “in plic”. Numai ca noi am preferat sa facem aceasta trecere in modul nostru – “ca la noi la nimenea!”.

La noi nu s-a dorit “revolutia de catifea” care a existat in toate tarile comuniste, unde sistemul si-a predate fraiele in mod deschis, la vedere, cu asumarea trecutului si cu disponibilitate pentru colaborare in viitor. Nu, la noi s-a preferat inscenearea acestui masacru televizat, acestui experiment TV care inca ne bantuie si astazi.

Se vorbeste de esalonul II ca fiind cel care a preluat administrarea tarii. Nu cred. Se vorbeste despre o mare conspiratie inceputa in timpul comunismului menita sa ingenuncheze tara unor interesa mai de la vest sau mai de la est. Se poate.

Dar in tot acest scenariu care se desfasura inaintea ochilor nostri noi, romanii, unde am fost? Noi, romanii, unde am fost cand s-au intamplat toate nenorocirile de 24 de ani incoace?

Poate atunci, in valtoare evenimentelor, nu ne venea sa credeam ca incepusem sa ne luam tara inapoi. Poate atunci, in fierberea acelor zile, nu mai gandeam limpede si am actionat multi din impuls! Poate atunci, orbiti de atata libertate, nu am mai vazut gardul care incepuse a se construi incet inaintea ochilor nostri. Poate atunci, imbatati de curaj, nu am vazut lacrimile din trupul tarii care incepusera sa curga in rauri.

Asta pot sa inteleg. Dar ce nu pot sa inteleg si nu cred ca voi putea vreodata – este cum am permis noi, ca neam, ca natiune, sa se intampla toate cele care se stiu din ’89 incoace. Unde ne erau profesorii de macroeconomie? Unde  ne erau juristii? Unde ne erau inginerii? Unde eram noi, cu totii?

Era tara noastra pregatita sa tina piept tavalugului capitalismului versat existent la acea vreme in Europa? Era sistemul nostrum nou-creat (sau mai bine-zis pseudo-sistemul nostrum) capabil de concurenta la adresa sistemelor construite de-a lungul zecilor de ani in Europa de Vest?

Eu cred cu tarie ca NU. Nu era atunci si acum cu atat mai mult. Daca atunci inca aveam industria asa cum era, dar care ne condusese la independenta financiara internationala, acum aceasta industrie, sub pretextul mult-trambitatei privatizari, a fost redusa la un mormam de fiare vechi in cel mai buna caz, daca nu la terenuri virane in care zburda in voie maidanezii zilelor noastre.

In consecinta, ce-am avut? Am avut o tara cu un potential enorm de dezvoltare, care putea cu usurinta sa treaca imbracata in alb in noua ei faza de existenta. Am avut minti stralucite care, daca nu si-au dat ultima suflare prin nu-stiu-ce temninta comunista sau canal – a preferat sa plece capul si sa pactizeze cu sistemul comunist si sa se prefaca doar a lupta la adresa acestuia. Dar nu ne-au lasat altii sa ne imbracam in acest vesmant alb, diafan, al unei tari primenite de ce fost si ni s-a dat sa imbracam tot aceiasi haina greoaie de iarna de culoare gri-sobolan, si sa o purtam pe tot cursul anului.

Ce-am pierdut? Eu cred cu tarie ca ne-am pierdut pe noi insine in acele vremuri, in acele zile. Ne-am pierdut pe noi ca tara, ca neam, ca natiune. Ne-am pierdut pe noi ca oameni, ca mandri locuitori au unor pamanturi pre-roditoare cu toata lumea. Ne-am piedut pe noi in identitate, nu mai stim cui apartinem si daca mai apartinem cuiva.

Dar, pentru ca exista si un “dar”, toate acestea se mai pot inca schimba. Inca nu e prea tarziu. Inca mai gasim “insule de Romanism” in frumoasa noastra tara. Inca ne mai putem molipsi de nationalism unii de la altii. Si nu trebuie sa ne fie team de cuvinte. Nationalismul este intalnit la tot pasul in Europa. Numai noua ni s-a impus sa nu mai folosim acest cuvant, ca are un sens radical, ce nu este in acord cu noua stare de lucruri.

Dar se pare sa nationalismul revine “la moda”. Globalizarea, daca si cand se va face, trebuie sa se faca prin unificarea diversitatii si nu prin omogenizarea ei. Nu poti sa globalizezi sisteme si natiuni déjà omogenizare asa cum se incearca astazi.

Sper sa traiesc sa vad ziua in care noi, Romanii, vom fi printre cei care vom da liderii lumii….

Zalmoxis

 

mai multe articole in Romani in Lume

Arta de a fi TU

Puterea exemplului…

Published by:

puterea exempluluiO sa va povestesc 3 lectii simple de viata, 3 exemple. Prin intermediul radioului radiocatch22 London si al paginii de FB a radioului am avut sansa si onoarea sa cunosc cativa oameni admirabili, care ca si mine, plecati din tara incearca sa exporte in Romania lucrurile bune din tarile de adoptie. In ciuda efortului depus cei care trebuie sa auda, sa inteleaga raman indiferenti si nepasatori.

Nu se vrea, pur si simplu nu se doreste. Nu exista NU POT, exista doar NU VREAU.

Imi amintesc ca in Romania am cunosut un profesor foarte implicat si entuziasmat in ceea ce priveste invatamantul, educatia, schimbul de experienta. Mi-a povestit cu tristete si dezamagire ca la intoarcerea dintr-un schimb de experienta de la un liceu similar al celui in care preda, plin de entuziasm a venit in tara si le povestea colegilor ce se poate face si ce solutii simple sunt la indemana. Raspunsul a fost ” De ce sa ne complicam?” A luat toate materialele aduse si le-a aruncat in cosul cu gunoi. Mai tarziu a plecat din invatamant.

La intoarcerea mea de la Conferinta din SUA legata sistemul scolar, invatamantul afterschool, solutii simple, Know How, am fost plina de entuziasm, am scris proiecte, am incercat sa implic cat mai multa lume. Ma priveau  si la un moment dat am fost intrebata: “De ce faci toatea astea? Ce ai de castigat de aici?”. Am ramas fara aer la intrebarea asta.

O viata mai buna pentru noi si copiii nostrii.

O viata traita demn fara umilinte.

O viata cu drepturi nu doar cu obligatii.

Sanse reale pentru copiii nostrii.

O batranete linistita, fara lacrimi pentru parintii nostrii.

Se pare ca nu este suficient pentru cei care au puterea deciziilor in Romania.

O scoala din Carshalton Surrey-London. Pe terenul pentru alergat ( este chiar un teren unde se face atletism care este al scolii respective) un grup de 20 de copii cu 3 instructori sunt la ora de atletism.

In scolile din UK programul scolar incepe in primary school dar si secondary school  8.30 – 9.00 am si se termina intre 3.15 -3.30.pm. Dupa terminarea programului sunt tot felul da activitati si programe afterschool pentru inca o ora sau o ora si jumatate.

La scoala respectiva era ora de atletism. Copiii sunt invatati diferite reguli, petrec timpul in aer liber, se distreaza alaturi de alti copii, diferite competitii etc.

Copiii alearga, fac ture in jurul terenului. Ultimul copil este insoti de un asistent  care alearga in ritmul lui. M-am oprit sa privesc scena. Toti copiii au terminat de alergat, mai putin ultimul pusti insotit de un asistent.

Gata! A termiant si el insostit de aplauze. Profesorul il felicita ca si toti ceilalti copii. Pustiul zambea si era mandru. Pustiul este un copil cu “special needs” adica copil cu nevoi speciale. Acest copil nu are probleme locomotorii, se duce la scoala si este integrat intr-o clasa cu copii normali, toti copiii stiu problema lui si sunt alaturi de el, pentru ca munca in echipa, spiritul de echipa aici functioneaza foarte bine.

Instantaneu gandul m-a dus la copiii din Romania cu nevoi speciale.

Copiii din fotografia alaturata sunt copii surzi care iau lectii de echilibru, mers cu bicicleta etcputerea exemplului

Intr-o sala de gym am vazut o scena asemanatoare. De data asta un tanar aflat intr-un scaun cu rotile facea diferite exercitii la diferite aparate.

Am mai vazut scene asemanatoare cu copii la piscina. Copiii care veneau la piscina in carucioare cu rotile, exista o masinarie speciala care ii ajuta sa intre in apa iar acolo ei fac tot felul de exercitii, se bucura, rad.

Fiecare are dreptul la viata. Toti avem aceleasi drepturi. Doar pentru ca unii sunt “altfel” nu inseamna ca ei nu trebuie sa se bucure de ce ne bucuram noi. 

Acum sa ne mutam putin pe strada 🙂

3 profesori, un grup de 10 copii pe biciclete, cu casti pe cap, veste reflectorizante, iau primele lectii de mers cu bicicleta in trafic. Frumos nu? Si mai ales foarte important.

Un profesor langa grupul  de unde pleaca biciclistul, altul la mijlocul traseului si unul la sfarsitul traseului.

In permanenta copilului i se spune ce trebuie sa faca: de la verificarea starii bicicletei in momentul in care se urca pe ea, cum sa se asigura in trafic, ce trebuie sa faca atunci cand vrea sa travereseze sau sa opreasca. Chiar si felul in care isi lasa bicicleta este f important. Totul se termina in aplauze si mesaje de felicitare.

Mergand pe strada la un moment dat in fata mea un grup galagios de mamici. Toate impingand carucioare, planset de copil. A durat 1-2 secunde sa realizez ca mamicile erau gravide, copiii erau papusi, iar ele luau lectiile de a fi mamica. Pana la urma nici unul din noi nu s-a nascut cu lectiile invatata de a fi  parinte. Si a fi parinte se invata, nu doar lectii de respiratie si ce trebuie facut atunci cand esti in travaliu. Taticii de asemena invata ce inseamna sa fi tata si cat de importanta este implicarea in viata copilului.

Una din mamici, avea un bebelus cam plangacios 🙂 si am auzit–o spunand:” Nu stiu de ce plange. Am verificat tot. Dar continua sa planga“. Asa este si in viata ,nu? Unele aveau bebelusii in carut, altele in brate.

Totul se invata. Doar trebuie sa vrem sa invatam.

Nu mai cred ca in Romania nu sunt bani, nimeni nu crede asta. Doar vedem ce se intampla. Doar ca in Romania nu se doreste ca banii care sunt,  sa fie folositii pentru mersul normal si sanatos al unei societati moderne.

Unele lucruri se poate face si fara bani.

Sa fii om! Nu ai nevoie de bani pentru a fi om, pentru a fi bun, inimos, empatic. 

Maddie Ancuta