Intre noi este doar distanta data de un gand
Povestea mea continua, cu tine printre ganduri si randuri.
Motai la soare. Inchid ochii si vad sperante, ganduri, emotii, caldura ta. In fundal se aud zeci de zgomote: claxoane, pasari, tipete de copii, declaratii de dragoste, plansete julite.
O voce trista ma trezeste din visare. Langa mine se asaza un batranel.
Intre noi este doar distanta data de un gand
Ma priveste tacut si rugator. Il privesc in liniste, asteptand sa-si descarce sufletul.
Ce este mai greu de purtat: o pereche de pantofi care te rod sau gandurile care iti macina viata, adancind singuratatea din tine?.
In fata mea s-a asezat un barbat. Un om cu mainile tremurande de batranete dar cu ochii plini de speranta.
Este cumplit de greu, ca sufletul sa-ti fie puternic, inima sa-ti bata plina de viata, dar trupul sa-ti fie indaratnic sub greutatea anilor.
M-a intrebat cum ma numesc, setos fiind de conversatie.
I-am spus , clar privindu-l in suflet, cu mintea larg deschisa.
A inceput sa-si spuna povestea. Vorbea cand monoton, cand grabit, cand visat. Ascultam.
Din cand in cand, se oprea si ma intreba:” Cum te numesti?”
Eu ii raspundeam zambindu-i aproape parinteste, la bajbaiala in care isi cerea scuze ca a inceput sa uite.
S-a oprit si m-a privit. I-am spus.
– Povesteste-mi! Scrie.. ai nevoie sa scrii.
-Crezi ca ar trebui sa scriu?, m-a intrebat privindu-ma uimit.
-DA! a venit raspunsul meu entuziasmat. Ai o o poveste de spus, o poveste de o viata, o poveste alcatuita din mai multe vieti.
-Dar nu stiu de unde sa incep, mi-a zis privindu-ma aproape siderat la gandul de a scrie, de a-si gasi un scop, in pustiul lasat de moarte in jurul lui.
-De la inceput. Din momentul in care ai venit din Scotia si ti-ai cunoscut sotia, i-am raspuns cu blandete.
– Nu te supara ca te intreb, dar imi spui cum te numesti? Stii eu am inceput sa uit, m-a privit senin.
-Am sa te ajut sa scrii, i-am raspuns. Mi-am spus inca o data numele apasat, ca sa-l poata repeta cantator dupa mine.
-Ai sa vii si maine in parc? m-a intrebat, ca un copil.
-Da, vin zilnic in parc, i-am spus privindu-l in timp ce mainile mele ii strangeau palmele care tremurau usor.
-Nu te supara, as vrea sa te intreb cum te numesti. Stii, a continuat el, am inceput sa uit.
-Numele meu este…
Povestea lui, povestea ta, a mea si a altora.
Gandurile mele au fugit catre tine. Te-am revazut in singuratatea ta stationara si abstracta. Intunecat, inalt si sumbru ca o furtuna pe mare.
Ti-am spus vreodata ca singuratatea ta mi se asaza pe suflet?
Ma doare, cum nu m-a durut nimica altceva pana acum.
Ma dori tu. Ma doare durerea din tine.
Nu trebuie sa fii singur. Am vrut sa-ti spun asta de fiecare data cand ochii tai negrii ma priveau fix , incercand sa-mi strabata mintea.
Priveai uimit femeia care iti imbratisa trupul gol.Privirea ta imi punea aceeasi intrebare muta. Femeia despre care nu stiai nimic era in patul tau.
-Prin ce minune ai ajuns langa mine? Trupul tau isi alinta intrebarile in mine.
Nu a fost nicio minune, imi spun si acum.
Am raspuns ca de fiecare data chemarii tale.
Nu trebuie sa fii singur, intotdeauna voi fi langa tine.
Iti impartasesc gandurile, dorintele, suferintele… noptile tale albe.
Intre noi este doar distanta data de un gand...
Am uitat sa mai scriu..despre noi doi.
Ne-am regasit, ca sa ne pierdem din nou.
Eu m-am intors la viata mea iar tu la singuratatea ta.
Povestea noastra s-a suspendat in timp, finalul este inca departe…
Saruti asa cum scrii
copyright by Maddie Ancuta
18. May 2014
