Ce-am avut si ce-am pierdut
Cam in acesti termeni se pune problema in ziua de astazi cu tara noastra, cu Romania. Dar la fel de bine se poate vorbi de toate tarile asa-zis civilizate. Ce-am avut? Am avut o tara. Buna, rea, simteam ca ne apartine mult mai mult decat simtim astazi. In prezent, lehamitea fata de aceasta sleahta de incompetenti si de tradatori de tara care fac pe ciobanii (noi fiind oitele) se extinde usor-usor si la tara.
Incepe sa ne fie lehamite de tara. In momentul in care ne simtim neputinciosi, in momentul in care simtim ca nu mai putem schimba nimic, in momentul in care simtim ca nimic nu se schimba, in ciuda tuturor promisiunilor, lehamitea ne cuprinde ca un sentiment cadaveric, din care parca nu mai exista scapare si care ne poarta cu pasi repezi spre o pierzanie mult-dorita de unii, mult-asteptata de altii.
Dar sa vedem ce am avut. Am avut o tara cu datoria externa achitata, ceea ce in termenii economiei de astazi inseamna o tara independenta, cu adevarat independenta pe plan international, o tara care nu trebuia sa intre in nici o (!) hora (nu inteleg noul “nicio” al frumoasei noastre Academii), nu trebuia sa cante la nici o alta masa, nu trebuia sa danseze cum ii cantau altii.
Tara asta a noastra, Romania, era din contra in situatia interpretului, a unei orcheste, care putea impune cu usurinta ritmul, cantecul dupa care trebuiau sa danseze altii. Si totusi nu s-a intamplat asa! De ce? Nu eram noi in stare, o natiune post-comunista care aveam niste reguli, niste principii dupa care functionam, dupa care sistemul functiona, ca si celelalte natiuni post-comuniste din celebrul CAER (piata interna a tarilor comuniste) sa ne punem usor-usor pe picioare?
Cine a “pus mana pe putere”? Daca raspundem la aceasta intrebare gasim cu usurinta raspunsul la intrebarea: “De ce suntem acum in genunchi?”. Cine a pus mana pe putere dupa faimosul ’89? Dupa asa-zisa revolutie din ’89? Sa fii fost oare poporul cel care si-a luat soarta in propriile maini? Sa fii fost oare parintii, copiii, rudele celor care cu atata spirit de sacrificiu si atata nebunie frumoasa au murit in acele zile? Sa fii fost taranii care munceau cu atata truda pamantul tarii? Sa fii fost muncitorii din fabrici si uzine care au iesit in strada fara nici cea mai mica urma de regret, fara nici cea mai mica urma de frica si de indoiala intr-un viitor mai bun?
NU! Raspunsul la toate aceste intrebari este un mare si un apasator NU! Puterea, in forma in care exista ea la acea data a ramas in mainile celor care au detinut-o si mai inainte. Ceea ce s-a intamplat in acele zile fierbinti ale Estului Europei a fost o schimbare de sistem, impusa, stabilita, venita “in plic”. Numai ca noi am preferat sa facem aceasta trecere in modul nostru – “ca la noi la nimenea!”.
La noi nu s-a dorit “revolutia de catifea” care a existat in toate tarile comuniste, unde sistemul si-a predate fraiele in mod deschis, la vedere, cu asumarea trecutului si cu disponibilitate pentru colaborare in viitor. Nu, la noi s-a preferat inscenearea acestui masacru televizat, acestui experiment TV care inca ne bantuie si astazi.
Se vorbeste de esalonul II ca fiind cel care a preluat administrarea tarii. Nu cred. Se vorbeste despre o mare conspiratie inceputa in timpul comunismului menita sa ingenuncheze tara unor interesa mai de la vest sau mai de la est. Se poate.
Dar in tot acest scenariu care se desfasura inaintea ochilor nostri noi, romanii, unde am fost? Noi, romanii, unde am fost cand s-au intamplat toate nenorocirile de 24 de ani incoace?
Poate atunci, in valtoare evenimentelor, nu ne venea sa credeam ca incepusem sa ne luam tara inapoi. Poate atunci, in fierberea acelor zile, nu mai gandeam limpede si am actionat multi din impuls! Poate atunci, orbiti de atata libertate, nu am mai vazut gardul care incepuse a se construi incet inaintea ochilor nostri. Poate atunci, imbatati de curaj, nu am vazut lacrimile din trupul tarii care incepusera sa curga in rauri.
Asta pot sa inteleg. Dar ce nu pot sa inteleg si nu cred ca voi putea vreodata – este cum am permis noi, ca neam, ca natiune, sa se intampla toate cele care se stiu din ’89 incoace. Unde ne erau profesorii de macroeconomie? Unde ne erau juristii? Unde ne erau inginerii? Unde eram noi, cu totii?
Era tara noastra pregatita sa tina piept tavalugului capitalismului versat existent la acea vreme in Europa? Era sistemul nostrum nou-creat (sau mai bine-zis pseudo-sistemul nostrum) capabil de concurenta la adresa sistemelor construite de-a lungul zecilor de ani in Europa de Vest?
Eu cred cu tarie ca NU. Nu era atunci si acum cu atat mai mult. Daca atunci inca aveam industria asa cum era, dar care ne condusese la independenta financiara internationala, acum aceasta industrie, sub pretextul mult-trambitatei privatizari, a fost redusa la un mormam de fiare vechi in cel mai buna caz, daca nu la terenuri virane in care zburda in voie maidanezii zilelor noastre.
In consecinta, ce-am avut? Am avut o tara cu un potential enorm de dezvoltare, care putea cu usurinta sa treaca imbracata in alb in noua ei faza de existenta. Am avut minti stralucite care, daca nu si-au dat ultima suflare prin nu-stiu-ce temninta comunista sau canal – a preferat sa plece capul si sa pactizeze cu sistemul comunist si sa se prefaca doar a lupta la adresa acestuia. Dar nu ne-au lasat altii sa ne imbracam in acest vesmant alb, diafan, al unei tari primenite de ce fost si ni s-a dat sa imbracam tot aceiasi haina greoaie de iarna de culoare gri-sobolan, si sa o purtam pe tot cursul anului.
Ce-am pierdut? Eu cred cu tarie ca ne-am pierdut pe noi insine in acele vremuri, in acele zile. Ne-am pierdut pe noi ca tara, ca neam, ca natiune. Ne-am pierdut pe noi ca oameni, ca mandri locuitori au unor pamanturi pre-roditoare cu toata lumea. Ne-am piedut pe noi in identitate, nu mai stim cui apartinem si daca mai apartinem cuiva.
Dar, pentru ca exista si un “dar”, toate acestea se mai pot inca schimba. Inca nu e prea tarziu. Inca mai gasim “insule de Romanism” in frumoasa noastra tara. Inca ne mai putem molipsi de nationalism unii de la altii. Si nu trebuie sa ne fie team de cuvinte. Nationalismul este intalnit la tot pasul in Europa. Numai noua ni s-a impus sa nu mai folosim acest cuvant, ca are un sens radical, ce nu este in acord cu noua stare de lucruri.
Dar se pare sa nationalismul revine “la moda”. Globalizarea, daca si cand se va face, trebuie sa se faca prin unificarea diversitatii si nu prin omogenizarea ei. Nu poti sa globalizezi sisteme si natiuni déjà omogenizare asa cum se incearca astazi.
Sper sa traiesc sa vad ziua in care noi, Romanii, vom fi printre cei care vom da liderii lumii….
Zalmoxis
mai multe articole in Romani in Lume
Prezențe sportive româneşti în Norvegia
