Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: puterea exemplului

Romani in lume

Povestea unui inger

Published by:

povestea SareiImi aduc aminte de o conversatie pe care am avut-o cu mama, acum ceva vreme, cand ii spuneam ca uneori viata este prea grea.

Atunci, mama, tin minte ca mi-a spus ceva ce nu cred ca voi uita niciodata, cateva cuvinte care imi vin mereu in minte atunci cand trec prin momente grele: “Bucurati-va mama ca sunteti sanatosi!”.

Va propun pentru astazi sa va ganditi cateva clipe la cate va ofera viata, va propun sa cititi o poveste care va va face, sper, sa intelegeti ca uneori unii dintre noi au atat de multe si nu stiu sa aprecieze ce au.

Va prezint un nou caz, al unui copil supravietuitor, un copil inger. Este povestea unuia dintre cei mai frumosi copii pe care eu i-am vazut pana acum.
Sara are nevoie de noi! Ajut-o sa descopere lumea cu doua manute!

Sara este o minune de copil, o fetita frumoasa, cu ochii mari, albastri si cu un zambet minunat! Fericirea nasterii ei a fost insa umbrita de o veste mult prea trista primita de la medici: Sara s-a nascut fara antebratul si manuta stanga.

In ultima vreme incerc sa nu ma mai gandesc ce poti simti ca parinte cand iti iei pentru prima oara copilul in brate si, cand in loc sa te bucuri de acel moment unic, trebuie sa iti faci curaj sa nu te prabusesti de durere.

Cum poate fi sa stii ca vei avea un copil sanatos si sa descoperi ca, de fapt, medicii au facut o greseala.

Cum poti reactiona cand vezi in jurul tau mame care isi abandoneaza copiii, parintii care au copii sanatosi si nu stiu sa aprecieze ce au.

Cum este sa ai neansa ca medicul sa nu stie sa citeasca o banala ecografie?

Cazul Sarei este o lectie de viata pentru toti cei care nu stiu sa aprecieze ce au.

Un medic vinovat de handicapul unui copil

Mama Sarei a facut sase ecografii in cele sapte luni de sarcina. Sarcina a decurs normal pana la sase luni cand a aflat ca are colul deschis si ca poate pierde oricand sarcina.Sara si sora ei

A stat internata in spital o saptamana, apoi i s-a recomandat sa stea la pat pentru a putea duce cat mai mult sarcina.

“Am reusit doar o luna sa mai duc sarcina, Sara s-a nascut la sapte luni, am avut placenta deslipita si nu a mai fost lichid, pentru asta s-a declansat si nasterea, am fost asigurata ca copilul este perfect sanatos, se dezvolta normal, imi amintesc la una din ecografii cum medicul a zis “vezi, incearca sa bage o manuta in gurita si nu reuseste si incearca cu cealalta”. Imi aduc aminte ca in imagine se vedea ca lipseste manuta, dar asta dupa, atunci am fost coplesita de imagine”, isi aduce aminte mama micutei.

Sara a fost tinuta o luna, dupa nastere, in spital, nu avea greutatea normala, a fost hranita cu sonda 3 saptamani, apoi a inceput sa manance normal. Realitatea era insa una cruta. Fetita s-a nascut fara antebratul si manuta stanga.
“Cand a inceput sa se intoarca, la fiecare 2 minunte trebuia sa fiu langa ea sa o intorc, nu se descurca cu o manuta, nu reuseste sa faca toate lucrurile ca un copilas normal.

Este foarte greu pentru ea sa se chinuie cu o manuta chiar cand isi tine sticluta, deseori o surprind cand isi analizeaza manuta stanga, apoi priveste la cea dreapta, mereu ni s-a spus sa incercam sa o invatam sa foloseasca si manuta stanga.

Cand incerc eu sa bat din palme sau sa ii cer manuta stanga sa i-o strang, refuza, lasa capul in jos si nu mai vrea, constientizeaza lipsa.Este o fetita foarte cuminte si sensibila, ii place mult sa fie cineva cu ea. Mai avem o fetita Timeea, de 3 ani jumate perfect sanatoasa, am asteptat mult sa ii aducem o surioara, nu m-am gandit niciodata ca am sa am un copilas asa, desi m-am pus destule intrebari: de ce eu?

Mereu am avut sufletul apropiat de persoane speciale, nu am privit niciodata cu indiferenta, mi-am dorit copiii mult, m-am rugat sa fie sanatosi, am facut tot ce tinea de mine ca mama sa ii fie bine ii burtica – fara medicamente neprescrise de medic, fara cafea, fara alcool, fara droguri.

Ma vedeam fericita peste ani alaturi de sot si de copii, dar de cand o am pe Sara , totul s-a schimbat, ma gandesc fiecare secunda la viata ei, si cum sa fac sa ii fie bine, sunt multe momente in care sunt descurajata, dar incerc sa ma ridic si sa merg inainte stiind ca toate aceste griji nu fac bine sanatati, si nu doresc sa ii las fetele singure. Sara are 10 luni, am ajuns cu ea la Bucuresti la cel mai bun ortoped din tara si din Europa, dr Burnei, si totusi nu se poate face nimic, singura solutie este protezare, are nevoie de proteza cat mai repede si pentru a se dezvolta normal coloana, iar daca vom reusi cu protezele din timp, se va invata repede cu ele si va avea o VIATA APROAPE DE NORMALA”, ne povesteste mama Sarei.

SaraLacrimi de parinte

Ma tot uit la pozele Sarei. Este atat de frumoasa. Ma loveste imaginea ei cu manuta lipsa. Nu pare ceva real. Tot cred ca cineva s-a jucat cu pozele ei, ca a decupat manuta. Stiu insa ca imaginea este reala.

Pentru a-si vedea copilul sanatos, parintii trebuie sa parcurga un drum lung, pana cand Sara va putea avea proteza care sa ii permita sa duca o viata normala. Cheltuielile sunt insa mult peste posibilitatile parintilor, care au nevoie de sustinerea noastra pentru a putea sa ii daruiasca fetitei lor sansa de a avea ambele manute.
Haideti sa ii sprijinim pe parintii micutei Sara sa poata parcurge acest drum! Orice donatie inseamna un pas inainte pentru Sara, pentru ca visul de a duce o viata normala sa devina realitate!

 

 

Conturile in care puteti dona pentru micuta Sara, deschise de tatal ei, Daniel-Liviu Agrigoroei, la BCR Sucursala Hunedoara (SWIFT RNCBROBU):
RO59RNCB0162055334830002 (euro)
RO05RNCB0162055334830004 (dolari)
RO32RNCB0162055334830003 (lei). – donații prin PayPal direct pe blog

http://helpsaraemanuela.blogspot.ro/

 

 

Intr-o zi am vazut pe pagina de Face Book  a radioului o fetita care imi zambea cu toata fiinta ei. Asa am cunoscut-o Sara.

M-a invaluit  cu privirea  ei  pura , calda si nevinovata de copil.

M-ai tarziu am vazut-o si pe frumoasa ei surioara .

Asa ca impreuna cu Oana am vrut sa  va prezentam  azi  povestea unui inger. Unui inger cu ochi albastri.

 

Maddie Ancuta

 

redactor Oana Grigore

Arta de a fi TU

Schimba ce poti schimba

Published by:

Schimba ce poti schimba, da-le drumul celorlalte.

Tschimbarile care conteazaimpul este scurt. Nu este o noutate pentru nici unul dintre noi, asa ca este firesc sa avem grija de  el, sa nu-l lasam  sa ne  scape  printre  “degete”.

Va plac pantofii? Mie  da, foarte mult. Nu, nu , nu  o sa vorbim despre moda:)

Va plac fotografiile? Mie da, chiar foarte mult.

Va plac oamenii? Mie da, foarte mult.

Va propun un exercitiu pe care sa-l faceti in seara asta la intoarcerea spre casa.

Fiecare  om  are o  poveste .

Nu trebuie sa aiba un blog in care  sa o scrie. Poveste o poarta in sine tot timpul.

Eu citesc  mii de povesti zilnic. Cum, probabil o  sa va intrebati?

Simplu.

Pantofii spun povesti. 🙂

Unii sunt sofisticati, altii sunt sportivi, altii sunt eleganti, unii imbatraniti si scofalciti, alti fericiti, unii sunt jucausi, plati sau cu mult sclipici.

Imi ridic ochii de la pantofi si ajung la chipuri.

Nu, nu este nici o diferenta intre  pantofii si chipul celui care  ii poarta.

Vad chipuri fericite, triste, ingandurate, indiferente, stresate, obosite, jucause, zambitoare, plate sau pline de sclipici

Ce anume  face  diferenta?

Viata evident, viata pe care o traim, gandurile care ne insotesc  in fiecare zi.

Aud aproape zilnic urmatoarele cuvinte: ” Am  lasat multe de la mine si cu toate astea nu a fost bine”.

Da, este evident ca nu a fost bine, pentru ca ai lasat de la tine pentru cineva  sau ceva, ai incercat sa schimbi o  parte din tine pentru cineva sau ceva, ai incercat sa te redefineste pentru cineva sau ceva.

Gresit. Tu esti TU!

Nu esti un fel de mancare care trebuie redefinit  pentru un alt gust.

Ce vei face maine cand vei cunoaste pe altcineva care va dori altceva de la tine?

Vei incepe sa te chinui din nou ca sa incerci sa fie bine?

Pentru cine sa fie bine? Pentru tine cu siguranta ca  nu.

Pentru cineva sau ceva care nu te accepta, nu te intelege, nu te aprecieaza pentru ceea ce esti?

Si  daca maine o  sa plece si vei cunoaste  o alta persoana ce vei face?

Vei incepe din nou  jocul chinuitor  al contorsionistului care incearca sa intre intr-o cutie ce nu-i este pe masura? care nu-l defineste? care nu este a lui?

Este adevarat ca trebuie  sa intelegem, sa ascultam , sa ajutam a tunci cand ni se cere acest lucru,  in momentul cand cineva vine la tine in mod direct  si-ti cere ajutorul.

Daca maine lumea intreaga va veni sa-ti ceara ajutorul crezi ca o poti face? Nu cred.

Nu, nu-ti cer sa te  opresti in  a  oferi ajutorul si a  fi empatic  cu cei din jurul tau.

Eu fac asta  zilnic. V-am spus ca-mi plac oamenii.

Dar trebuie sa gasim calea care face diferenta.

Sunt  situati in care  ajutorul nostru conteaza, in altele  este doar o  pierdere de timp.

Este o pierdere de timp sa incerci sa schimbi ceva ce evident nu poate fi schimbat, risti ca viata sa treaca pe langa tine si  sa o ratezi.

Ieri am vorbit cu o doamna foarte draguta, la intrebarea mea legata de ce  mai face, m-a intrebat: “Vrei sa stii cu adevarat ce fac? Eu i-am spus:  “Da, chiar vreau sa stiu“.

Ea mi-a raspuns senina si optimista. “Sunt in cautarea fericirii, o sa o gasesc. De abia astept  sa-ti povestesc si sa scriu”

Am  zambit. 🙂

Imi plac oamenii care zambesc.

Evident ca  sunt  oameni care pot schimba  multe in jurul lor.

Dar hai sa ne gandim  putin

Esti cumva presedintele SUA?

Ministrul Apararii?

Presedintele ONU?

Esti urmatorul candidat  al Vaticanului?

Crezi ca poti opri razboiul din Afganistan?

Esti seful unui birou foarte important, ai putere de decizie, poti schimba  planul de marketing, creste vanzarile pentru ca esti foarte bun la asta. Cateodata vrei chiar mai mult, ideile tale sunt geniale, cu toate asta seful tau care are si mai mare influenta in deciziile luate in departament, nu este incantat de pozitia ta. Poti face ceva? Nu, nu cred.

Imi amintesc  de  mine si prietenii mei, care ca si multi alti tineri, puternici, entuziasti ne-am  promis ca vom  schimba lumea.  Nu-i asa ca si tu ai avut gandurile astea?

Nereusita lasa un gust amar.

Refuz cu  hotarare ideea de  a mai face politica.  Am  simtit gustul otravitor  al politici. O  parte  din prietenii mei sunt pe un drum  pe  care eu am refuzat sa merg, pentru ca stiam ca nu voi putea face nimic din ce as fi dorit sa fac.

Nici ei nu au reusit. Singurul lucru pe care insa  au reusit sa-l faca, a fost sa se schimbe, dar nu in modul in care-l visam, cand tineri fiind, ne prindea noaptea intr-un post de radio, filosofam, promitandu-ne noua ca : Noi vom  face diferenta.

Iti doresti foarte multe sunt convinsa de asta, dar uite ca nu le poti schimba.

Ale carui ganduri le auzi zilnic?

Ale  tale, desigur.

Daca est evident ca nu poti schimba soarta oamenilor din Sudan desi iti doresti,  poti schimba insa altceva.

Singura putere si influenta pe care o ai, este doar asupra ta.

Singurul lucru pe care il poti schimba cu adevarat, asupra caruia tu ai putere esti doar tu.

Minunat, nu-i asa?

In sfarsit ai o mare oportunitate de a face ceva bun.

Ai sansa de a aduce o mare contributie.

Incepand cu tine  si lasand  sa se vada asta.

De ce sa pierzi timpul explicand unor oameni care nu vor sa te asculte?

De ce sa consumam, timp, energie, resurse intr-o directie in care nu avem nici un fel de control. Nici un fel de  succes?

Fa schimbari acolo unde se poate.

Sunt absolut convinsa ca un profesor  poate ajuta un tanar sa-si gaseasca drumul in viata, dar nu-i poate scrie viata.

Sunt convinsa ca un medic  poate salva viata unui om, dar nu poate face nimic daca la iesirea din spital acesta afla ca  iubita lui l-a parasit.

Sunt convinsa ca un bun preot poate aduce  prin intelepciunea lui linistea in sufletele celor care cauta speranta in Dumnezeu.

Sunt convinsa ca un  bun consilier  poate aduce la suprafata si pe cei mai intunecati sufleteste,  dar, cateodata  ridica din umeri neputincios. Nu poate schimba  nimic,  acolo unde nu se doreste schimbare.

Te intreb inca o data crezi ca poti schimba viata celor din jur?

Poate ca da, poate ca nu.

Dar stiu sigur ce anume poti schimba.

Tu.

Dedicandu-te tie, lucrurilor personale pe care le poti schimba,  acolo unde poti face sa se vada diferenta.

Schimbandu-ne gandurile, atitudinea  suntem  singuri de rezultat.

Sa te schimbi in asa fel incat viata ta sa fie exact ce-ti doresti.

Nu te schimba pentru altcineva sau pentru ceva anume

Oricand acel “cineva poate pleca  a doua zi”. Acel ceva maine s-ar putea sa nu mai fie.

Tu in schimb  esti in fiecare zi cu tine. Singurul pe care-l poti schimba ca sa fi fericit esti doar TU. Cu siguranta vei vedea imediat diferenta.

Doar pe tine te poti schimba in asa fel incat sa-ti gasesti linistea, fericirea si implinirea de care  ai nevoie.

Ce conteaza in viata?

Timpul.

Noi.

Gandurile noastre si rezultatele lor.

Schimba doar ce poti schimba, restul lasa-le  sa plece.

mai multe articole in Arta de a fi TU

Maddie Ancuta- counselor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Arta de a fi TU

Exista intotdeauna speranta

Published by:

dezvoltare personalaIeri am lansat o noua provocare pe pagina de face book si v-am promis ca de azi va voi prezenta cateva povesti impresionante de oameni care si-au schimbta modul de viata, mintea, corpul, atitudinea.

Vin astazi cu o poveste incredibila. Eu am citit aceasta poveste cred ca in urma cu 4 ani. Stiu ca m-a impresionat foarte mult.

Am mai vorbit despre puterea exemplului si ca totul sta doar in determinarea noastra si dorinta de schimbare.

In fiecare zi vorbim despre dezvoltarea personala.

Cheia unei vieti sanatoase: asta insemnand o relatie sanatoasa cu familia, copii, sotul/sotia, prieteni, socializare, la locul de munca, tot ceea ce inseamna viata, cu absolut toate detaliile-porneste de la relatia cu tine insuti.

Esti fericit si incantat cu tine, in mod automat relatia cu cei din jurul tau este la fel.

Un om multumit va fi inconjurat de oamenii care au aceeasi atitudine.

Nimeni nu va sta langa un om morocanos, care se vaita toat ziua, care acuza. Acestia vor forma “grupul ” lor si vor arata acuzator spre ceilalti.

Dar …este foarte important faptul ca totul se poate schimba daca exista dorinta de schimbare.

 

Va las sa cititi povestioara urmtoare si sa meditati asupra ei. Ea este o muza incredibila pentru cei care vor sa porneasca pe drumul transformarii totale.

Povestea lui Tawni

Ca mulţi alţi oameni care se străduiesc să scape de kilo­gramele în plus, eu am fost supraponderală cea mai mare parte a vieţii mele, cu perioade scurte de greutate „normală” în timpul liceului. Dar modul în care atunci mă menţineam suplă nu era deloc normal: mama m-a trimis la o „fermă a grăsanilor”, unde am pierdut foarte mult din greutate, iar apoi m-am menţinut, forţîndu-mă să vomit după fiecare festin. In ultimul an de liceu, am renunţat la obiceiul de a voma, însă festinul a continuat. Pînă la urmă, m-am îngrăşat cu 25 de kilograme.

După liceu şi după împlinirea vîrstei de 20 de ani, mi-am găsit alinarea în mîncare. Eram deprimată şi însingurată, iar mîncarea mă ajuta să trec peste toate problemele. Era însă un cerc vicios. Eram deprimată, mîncam, apoi mă deprimam din nou datorită mîncării. Pînă să mă mut în San Francisco în 1994, cîntăream aproape 90 de kilograme, destul de mult pentru cineva cu înălţimea de 1,58 m.

Pentru ca totul să fie şi mai rău, în timpul mutării, maşina mi-a fost jefuită. Mi-au fost furate toate lucrurile, mai puţin hainele de pe bancheta din spate şi a trebuit să o iau din nou de la zero. La asta s-a mai adăugat şi faptul că eram într-un oraş necunoscut, unde nu cunoşteam pe nimeni, astfel că singurătatea era aproape de nesuportat. Din nou, am privit mîncarea ca pe o consolare. în primul an petrecut în San Francisco m-am îngrăşat cu 45 de kilograme, atingînd astfel 135.

Pînă la urmă, situaţia a început să se schimbe, însă foarte încet. Am început să mă redresez. Mi-am cumpărat haine şi mobilă şi am pornit o viaţă nouă.

în 1996 am plecat într-o călătorie de afaceri în Arizona. Cînd m-am întors în camera de hotel şi am deschis televizorul, se derula emisiunea „The Oprah Winfrey Show”. Nu era pentru prima dată cînd o urmăream: sUnt un mare fan al lui Oprah şi aveam obiceiul să-i înregistrez emisiunea zilnic. In acea după-amiază am rămas să privesc spectacolul, în care se lansa Make the Connection, o carte pe care Oprah şi Bob Green au scris-o împreună.

Stăteam în acea cameră de hotel şi nu puteam crede ce-mi auzeau urechile. Oprah se trezeşte la 5.00 dimineaţa ca să-şi facă exerciţiile ? Am cumpărat cartea şi mi-am petrecut aproape toată noaptea citind-o. M-a atras mai ales datorită faptului că nu vorbea despre o dietă, ci despre un stil de viaţă, despre cum munca trebuie să pornească din interior către exterior. Brusc, mi-am dat seama că am ştiut dintotdeauna că acela era modul în care urma să slăbesc.

In acea cameră de hotel am avut prima conversaţie sinceră cu mine însămi. Am recunoscut că, dacă una dintre cele mai ocupate femei din America îşi putea face timp pentru exerciţii, eu nu aveam nici o scuză. După ce m-am gîndit un timp, am realizat că nu aveam nevoie de cine ştie ce regim magic; aveam nevoie de ceva care să mă ajute să-mi schimb alimentaţia emoţională.

Cînd m-am întors în San Francisco, mi-am cumpărat o bandă de alergat, am aşezat-o chiar în faţa televizorului din aparta­mentul meu micuţ şi am început să merg pe ea în fiecare seară după serviciu, în timp ce priveam caseta cu înregistrarea emi­siunii zilnice a lui Oprah. Acest lucru se întîmpla în luna sep­tembrie. Pînă în decembrie, slăbisem deja opt kilograme.

Apoi, pe 4 decembrie, m-am trezit pentru prima dată să-mi fac plimbarea de rutină. (Nu puteam să nu am în minte exemplul lui Oprah, care se trezea la 5.00 dimineaţa şi mă gîndeam că aş putea deveni şi eu o persoană matinală.) N-am avut însă noroc: am avut un accident de maşină şi am petrecut şase luni într-un scaun cu rotile, în perioada de refacere.

Acest lucru ar fi putut însemna un regres serios, însă, de data aceasta, spre deosebire de incidentul cu jefuirea maşinii, m-am decis să mă fac bine, nu să mă înec din nou în amărăciune. Eram încîntată că slăbisem opt kilograme şi nu doream să mă îngraş iar cu încă 45. Imi analizasem cu obiectivitate comportamentul din trecut şi mă foloseam de asta pentru a-mi anticipa şi a-mi planifica un model de comportament viitor. Asta pentru că, de exemplu, ştiam că eram tentată să mănînc în exces atunci cînd eram stresată; dacă mă confruntam acum cu o situaţie dificilă, îmi aduceam ţelină sau morcovi ca să ronţăi, în loc să mă reped direct la dulciuri.

în plus, pusesem bazele unui grup de întrajutorare pentru cei care se chinuiau să lupte cu kilogramele, iar eu eram condu­cătorul lui. Trebuia să le ofer un exemplu demn de urmat: nu voiam să dezamăgesc grupul. Mai era ceva schimbat în acea perioadă. Dacă la început pierderea în greutate necesitase un efort uriaş de voinţă, acum, lucrurile care mă ajutau să reuşesc – mult exerciţiu şi reglarea dietei – deveniseră ceva obişnuit. Mi-am creat obişnuinţa de a duce o viaţă sănătoasă.

Grupul meu m-a ajutat în aceeaşi măsură în care l-am ajutat şi eu la rîndul meu. Prin puterea grupului şi a convingerii personale că nu trebuia să mă victimizez, n-am luat nici un gram în plus în acea perioadă de şase luni de după accident. Imediat ce m-am putut ridica din scaunul cu rotile, am luat-o de la capăt cu mersul. După trei luni, am alergat pentru prima dată cinci kilometri.

Pînă în 1998, slăbisem mai mult de 45 de kilograme. Acum cîntăream 80 de kilograme şi mă mîndream cu asta. Am ajuns aici treptat şi constant, prin echilibrarea alimentaţiei şi prin exerciţii fizice. In mod ironic, deşi făcusem înainte ani întregi de terapie pentru a scăpa de depresie şi am încercat chiar şi cu antidepresive, pînă la urmă exerciţiul, s-a dovedit a fi cel mai bun medicament, iar efectele sale secundare erau toate pozitive.

Nu aici se încheie povestea mea. Am cîştigat bătălia cu kilogramele datorită faptului că mi-am promis că nu voi lăsa nimic să-mi stea în cale; şi nu mi-am încălcat promisiunea. Anul trecut chiar mi-am reînnoit angajamentul şi am semnat „Contractul încheiat cu mine”  De data aceasta, obiectivul meu era să slăbesc îndeajuns încît să alerg la Maratonul din Chicago din octombrie şi să parcurg distanţa în mai puţin de cinci ore. Astăzi, am 30 de maratoane la activ şi cîntăresc 70 de kilograme.

Acest proces mi-a luat opt ani. Am avut şi eu parte de momente dificile, chiar şi de tragedii, în tot acest răstimp. Dar a meritat din plin, pentru că nu mi-am schimbat doar corpul, ci aproape flecare parte a vieţii. Pentru că fusesem mereu, înainte de această transformare, o perfecţionistă, viaţa mea o luase razna, întotdeauna eram eu cea care intra în contact cu prietenii, femei sau bărbaţi, şi făceam orice pentru a-i mulţumi. Sub această aparenţă se ascundeau sentimente de invidie şi de ranchiună. Acum am relaţii mult mai sănătoase, mai echilibrate. Dacă înainte nu aveam niciodată timp de mine, acum, acest lucru a devenit o prioritate. Mi se cere să fac un milion de lucruri zilnic, însă acum, înainte de a accepta, analizez modul în care ceea ce am de făcut îmi va afecta persoana. Nu mă mai pun ultima pe listă.

O  altă schimbare radicală din viaţa mea a fost capacitatea de a spune lucrurilor pe nume. De obicei, cînd soţul meu îşi lăsa şosetele aruncate pe podea, mă enervam şi mergeam să mănînc un bol plin cu îngheţată. Nu realizam faptul că, de fapt, mîncam pentru că eram supărată. Acum, în loc să mă reped la mîncare, prefer doar să spun: „Te rog, nu vrei să ridici şosetele de pe jos?”. Iau atitudine şi spun ceea ce gîndesc. Dacă ceva mă deranjează, o spun. Dacă cineva mă jigneşte, îl apostrofez.

Acum, exerciţiile au devenit o cale de defulare a sentimentelor. Obişnuiam să mănînc în funcţie de starea emoţională; acum, fac exerciţii sub aceeaşi influenţă. în maşină am o pereche de adidaşi în plus, pentru cazul în care, dacă sînt stresată, să pot trage pe dreapta şi să merg pe jos, decît să conduc pînă la primul refugiu.

Am învăţat să fixez limite noi şi să iau decizii care nu sînt întotdeauna plăcute celorlalţi. înainte de a mă căsători, prietenii mei nu erau întotdeauna fericiţi cînd le spuneam că nu pot ieşi în cluburi pentru că trebuie să adorm pînă la 10.00 seara, ca să mă pot trezi devreme şi să-mi fac exerciţiile. însă în asta constă totul. Am muncit din greu pentru fiecare kilogram pierdut şi încă o mai fac. De-a lungul timpului, am descoperit că adevărata mea pasiune şi bucurie în viaţă este să-i ajut şi pe alţii să trăiască aceeaşi bucurie ca şi a mea.

Aţi putea spune că Tawni este o adeptă a maratonului din mai multe puncte de vedere.

Viata si-a imbuntatit-o treptat, pas cu pas, este un test de rabdare pe baza contractului pe care l-a facut cu sine insusi.

Toate acestea sunt posibile daca suntem dispusi sa trecem peste obstacolele pe care viata ni le aseaza in fata.

Nu o sa va propun retete miraculoase, pastile, prafuri… eu nu cred in ele.

 

Sa incepem impreuna aceasta cursa.

Impreuna sa ajungem la linia de finish.

In aceasta cursa exista doar invingatori.

Impreuna vom reusi!

„Dacă vrei, poţi”.

 

Maddie Ancuta