Tag Archives: PROVOCAREA ZEILOR

Legendele cosmonautilor la indieni. Brazilia fantastica si enigmatica. Legende socante.

De la punctul cel mai sudic al Siciliei şi până la Ilammerfest, oraşul cel mai nordic al Europei, survolezi opt ţări pe un traseu de patru mii de kilometri. De la Moscova până în sudul Yemenului, un alt traseu aerian de aproximativ patru mii de kilometri, survolezi şapte. Dar dacă te deplasezi cu avionul de la Cacipore la Rio Grande – ceea ce reprezintă un zbor nord-sud de vreo patru mii cinci sute de kilometri – treci pe deasupra unei singure ţări: Brazilia.
De la est până la vest la fel, de la frontiera peruviană la Recife, pe malul Atlanticului, un singur teritoriu, o singură ţară: Brazilia. Având o suprafaţă de 8 511 965 km2, gigantul sud-american nu e depăşit- din punct de vedere al întinderii – decât de alte patru ţări: URSS, China, Statele Unite şi Canada.
Această ţară imensă este o mină inepuizabilă de enigme arheologice.
Un pilot al companiei aeriene VASP zăreşte în cursul unui zbor „obişnuit” un turn, un sat sau nişte ruine care nu figurează pe hartă, localizează poziţia geografică respectivă şi-şi informează şefii. După aceea, când se trece din nou prin acel loc peste câteva zile, pentru a se verifica indicaţiile, există toate şansele să nu se mai zărească nimic. Un incendiu în pădure, un vânt favorabil sau condiţii atmosferice excepţionale au putut „degaja” o zonă necunoscută până atunci. Dar jungla şi-a reluat drepturile după câteva zile.
In mod paradoxal – în ciuda dificultăţilor de acces – în Brazilia se fac zilnic descoperiri extraordinare referitoare Ia trecutul îndepărtat al omenirii. Numai că, din păcate, aceste descoperiri nu sunt decât rareori „exploatate”.
In ceea ce priveşte arheologia, multe dintre descoperiri sunt făcute de geniştii armatei în timpul construirii unor drumuri prin care guvernul brazilian vrea să „reducă” distanţele şi să facă posibile comunicaţiile. Nu se va şti niciodată câte situri au fost îngropate pentru totdeauna sub pământul cărat la marginea acestor căi de comunicaţii, construite cu mare osteneală prin teritorii cu acces foarte dificil.

In Brazilia toată lumea e pasionată de arheologie. Dar arheologii profesionişti sunt rari.

Nicăieri în lume nu există asemenea bogăţii arheologice şi nicăieri în lume nu e mai greu să organizezi o expediţie în toată regula, atât din cauza naturii terenului cât şi din lipsa creditelor.
Astfel se poate spune că, în general, descoperirile au rămas în seama amatorilor luminaţi care îşi conduc cercetările singuri, pe propria cheltuială. Dintre aceştia se cuvine să-l cităm mai ales pe austriacul Ludwig Schwennhagen, care a fost profesor de filozofie şi a trăit multă vreme la Teresina, capitala statului Piaui, în extremitatea de nord a Braziliei. In cartea sa intitulată Antiga Historia do Brasil, Schwennhagen studiază, pentru prima dată, situl misterios Sete Cidades.
Am ajuns în Brazilia la invitaţia guvernatorului statului Piaui, pentru a vizita acest sit faimos.
– Unde se află aceste Sete Cidades? l-am întrebat eu pe doctorul Branco.
– La trei mii de kilometri nord de Teresina, între oraşul Piripiri şi Rio Longe. Putem fi acolo poimâine.

De la Teresina ajungi la Piripiri pe un drum de o sută şaizeci de kilometri care trece prin junglă. Deşi te afli doar puţin mai jos de ecuator, clima este suportabilă datorită unei uşoare brize marine care bate dinspre coasta aflată la vreo trei sute de kilometri de acolo. De la Piripiri ajungi la Sete Cidades pe un drum de pământ de şaisprezece kilometri accesibil vehiculelor pentru orice teren. Şi te pomeneşti brusc în faţa primelor ruine (fig. 33).
Dar se poate vorbi de ruine? Nu există cu adevărat vestigiile unor edificii, nici monoliţi cu forme bine conturate, despre care s-ar putea spune cu certitudine că au fost ciopliţi de mâna omului, ca pe platourile înalte de la Tiahuanaco. Nu poţi recunoaşte- chiar dacă ai căuta bine şi ai face un efort de imaginaţie – urme de trepte, de scări, de străzi, de case.

Sete Cidades este un vast peisaj haotic, un sit care probabil că a fost distrus de foc precum biblica Gomora. Piatra a fost literalmente trăsnită de o putere apocaliptică.
Nimeni nu a făcut aici săpături arheologice.
Niciodată ştiinţa nu s-a ocupat de acest sit pentru a încerca să dezlege enigma cataclismului care probabil că a avut loc cândva în noaptea timpurilor.
Spre cer se ridică mase de piatră cu forme ciudate, asemenea unor mari puncte de întrebare.
Ghidul – un om cu formaţie ştiinţifică – care mi-a fost repartizat obligatoriu de guvernatorul statului, îmi spune că peisajul „chinuit” de la Sete Cidades se formase în mod natural prin depozite glaciare. Eu însă nu pot să cred într-o astfel de interpretare. Gheţarii lasă în retragerea lor urme uşor de recunoscut care aici nu există deloc.
Sete Cidades se află în interiorul unui cerc cu un diametru de aproximativ douăzeci de kilometri. O altă interpretare spune că acest loc a fost pe vremuri un golf şi cele „şapte cetăţi” ar fi resturile unei coaste erodate apoi modelate, după retragerea apelor, de vânt şi de variaţiile de temperatură.
Mi-ar fi greu să dovedesc contrariul.
De altfel, natura a demonstrat în multe locuri că are o imaginaţe bogată şi capacităţi creatoare. Am putut să mă conving de asta admirând Valea Morţii din Statele Unite, catedralele de sare din Columbia, cuveta de granit boliviană şi fanteziile arhitectonice la care s-a dedat pe coasta Mării Moarte.
Numai că, dintr-un motiv obscur, Sete Cidades nu mi se pare rodul unor astfel de jocuri.
Pe harta „administrativă” a locului se pot recunoaşte cu claritate şapte zone de „ruine”. Efectul întâmplării? Fantezie naturală? îmi vine greu să cred că o ordine atât de „strictă” poate să fie rezultatul unui joc al forţelor naturale. In spatele acestui haos, rămâne perceptibil un plan.
Şi pe urmă există câteva detalii care uimesc. Astfel, acele scurgeri de metal care ies dintre pietrele stivuite şi care se întind de-a lungul pereţilor în dâre lungi şi ruginite. Această particularitate este prea frecventă în siturile „haotice” de tip Sete Cidades pentru a putea fi atribuită întâmplării. Este posibil ca geologii să fie în măsură să dea o explicaţie plauzibilă formării „carapacei de broască ţestoasă” care este unul dintre detaliile cele mai frapante de la Sete Cidades. Până în prezent nu a fost formulată nici o părere pertinentă.
Originea sitului se pretează la discuţii, la fel ca şi picturile şi figurile rupestre, aflate din abundenţă pe „zidurile” de la Şapte Cetăţi. Natura nu pictează!
Apoi un lucru este în afara oricărei îndoieli. Picturile sunt cu mult mai recente decât „construcţiile”.
Sete Cidades are două trecuturi distincte. Un trecut foarte vechi, pe care nu-l vom putea reconstitui probabil niciodată, şi un altul, mai „modern”, deşi se situează în preistorie, mărturie fiind picturile.
Şi, fireşte, nimeni nu ştie cine sunt autorii acestor opere picturale!
Un lucru este însă sigur. Motivele şi simbolurile reprezentate de artiştii prestorici la Sete Cidades sunt, în marea lor majoritate, identice cu cele care pot fi văzute în cazul tuturor siturile preistorice de pe tot globul: cercuri, roţi (cu spiţe), sori, circumferinţe duble, pătrate înconjurate de cercuri, reprezentări variate de cruci şi stele. Ai zice că pictorii din preistorie au mers toţi la aceeaşi şcoală!
Această extraordinară înrudire dintre picturile descoperite în Africa, în Asia, în Europa, în America, a fost scoasă în evidenţă de Oswald O. Tobisch într-o carte intitulată Cult, simbol, scriere. La capătul acestui studiu comparativ bogat ilustrat, autorul pune următoarea întrebare:
Oare e posibil să fi fost atunci – oricât de incredibil ar putea să pară contemporanilor noştri – un concept divin unic care să fi dus la o „internaţionalitate” profundă. Cu alte cuvinte, este oare posibil ca omenirea din acea epocă îndepărtată să fi trăit încă în câmpul „revelaţiei primordiale” a unui unic şi atotputernic creator căruia îi erau şi îi rămâneau supuse materia şi spiritul, întreg universul, corpurile cereşti şi fiinţele care le populează?
Voi da aici doar câteva exemple dintre invenţiile „extravagante” ale pictorilor de la Sete Cidades, dar pun la dispoziţie cu dragă inimă cercetătorilor interesaţi importanta mea colecţie de fotografii în culori.
Ceea ce frapează în primul rând sunt cercurile roşii şi galbene care ar putea să fie semnale. Trebuie amintit că foarte rar se găsesc picturi rupestre executate în două culori. Este clar că acest motiv avea o semnificaţie deosebită.
Remarcabilă (şi, după ştiinţa mea, inedită) mi se pare o schemă tehnică care arată cam ca o eprubetă. In partea inferioară se pot recunoaşte două fanioane de semnalizare iar de-a lungul unei bare roşii ca sângele, de treizeci şi doi de centimetri, sunt dispuse cinci ovale. Nimic comun cu reprezentările obişnuite ale oamenilor preistorici – motivul nu e împrumutat nici din lumea vegetală, nici din lumea animală.
Şi pe urmă există o linie de care sunt suspendate patru sfere, ca nişte note. Dar nu poate fi vorba de asta, oamenii din preistorie nu cunoşteau scrierea muzicală. Atunci ce poate fi? Poate e interesant să amintim în această privinţă o reprezentare grafică similară provenind din India. Este vorba de un basorelief pe care apar nouă „capete de note” sub linie şi două pe linie. Specialiştii în preistoria indiană au indentificat acest basorelief cu ajutorul unor texte sanscrite ca fiind o Vimaana, adică un aparat zburător.
La fel de remarcabilă mi se pare şi maşina zburătoare ce pare desenată de mâna unui copil.
Pictorii preistorici stilizau tot ce vedeau. Dar ce a putut servi drept „model” în acest caz?
Un ansamblu pictural deosebit de original şi impresionant mi se pare zidul care reprezintă astronauţi. Se pot vedea două personaje cu căşti rotunde pe cap, iar deasupra lor planează un obiect pe care unii l-ar putea identifica cu o farfurie zburătoare. Intre personaje şerpuieşte o spirală, iar alături un obiect a cărui semnificaţie poate stârni tot felul de presupuneri.
Un rebus dificil. Despre ce poate fi vorba? De o staţie spaţială orbitală? Un cerc dublu cu nişte excrescenţe ciudate – una ca o pungă mare, iar altele două ca nişte ramificaţii nervoase în partea de sus şi de jos a cercului dublu, de jur-împrejurul căruia se deschid un fel de hublouri.
In sfârşit, mai există un desen reprezentând un astronaut echipat din cap până în picioare.
Oare zeii să fi fost astronauţi?
O particularitate până acum neexplicată este faptul că toate motivele picturale găsite la Sete Cidades figurează pe marginea de sus a unui zid înalt de opt metri! In cazul în care artiştii nu au fost nişte giganţi, atunci pictorii probabil că le-au executat cu ajutorul unei schele de piatră din care nu a mai rămas nici o urmă…

In Arizona şi în New Mexico (Statele Unite) se află rezervaţiile indienilor hopi. Azi nu au mai rămas decât vreo optsprezece mii de indieni hopi, a căror cultură milenară a rămas vivace în ciuda vicisitudinilor şi a „binefacerilor” cu care i-au copleşit albii.
urmărit până în pragul erei noastre. In rezervaţiile actuale din sud-vestul Statelor Unite, riturile, obiceiurile, legendele imemoriale rămân cât se poate de vii. Tradiţia hopi s-a transmis până în zilele noastre păstrându-şi puritatea originară.
Actualul şef al tribului se numeşte White Bear (urs alb). Acest personaj este capabil să „citească” majoritatea picturilor rupestre în care este atât dc bogat trecutul indienilor pueblos (grup din care fac parte şi indienii hopi). Astfel, White Bear ştie că palm;) deschisă cu cele cinci degete întinse, care apare in apropierea unui grup de picturi, înseamnă că tribul care executa operele era încă în posesia „cunoaşterii” în momentul în care au fost create. White Bear este în stare să interpreteze de la prima priviie reproducerile provenind din situri îndepărtate de rezervaţie şi pe care nu le-a vizitat niciodată. Din păcate, marele şef nu e prea vorbăreţ şi e foare bănuitor faţă de albi, ceea ce nici nu e de mirare.
In rezervaţia hopi se pot vedea petroglife (fig. 34) care acoperă porţiuni întregi de ziduri.

Ea vorbeşte mai ales de existenţa unei prime lumi numite Toktela, ceea ce literal înseamnă univers infinit. Această primă lume era locuită de Taiowa, creatorul. Legenda mai spune că vechii indieni hopi au trăit în mai multe lumi înainte de a se stabili pe planeta noastră. Regula de aur impusă de Taiowa indienilor hopi era să nu ucidă. De fiecare dată când apăreau neînţelegeri interne în rândul naţiunii hopi, grupurile antagoniste se separau şi se stabileau pe noi teritorii de vânătoare. Deşi trăiau separate, aceste clanuri continuau să respecte cu stricteţe legea tradiţională şi semnalau etapele succesive ale migraţiilor lor prin simboluri picturale invariabile.

In Book of the Hopi putem citi legenda oraşului roşu din sud:
A fost pe vremuri o mare bătălie pentru stăpânirea oraşului roşu din sud. Trebuie să se ştie că toate clanurile hopi erau totdeauna însoţite în migraţiile lor de aşa numitele kaşina, adică nişte fiinţe care se considera că nu fac parte din „a patra lume”,
care e pământul. In realitate, aceşti kaşina, care nu erau propriu-zis oameni, făceau oficiul de sfătuitori şi apărători ai clanurilor hopi. In cursul istoriei hopi, aceşti kaşina şi-au dovedit de mai multe ori puterile lor extraordinare, scoţându-i pe indieni din situaţii disperate. Ceea ce s-a întâmplat şi cu ocazia asediului oraşului roşu din sud. Indienii hopi fuseseră atacau de un inamic superior numeric şi se aflau blocaţi în oraş. Fiinţele kaşina au săpat atunci tunele subterane care le-au permis indienilor s-o şteargă pe furiş şi să dispară în spatele frontului asediatorilor. Dar fiinţele kaşina au rămas în oraş. Ele s-au adresat şefilor clanurilor cu următoarele cuvinte: „Rămânem să apărăm oraşul. încă n-a sosit timpul ca să ne întoarcem pe îndepărtata noastră planetă!”
Conform tradiţiei hopi, picturile rupestre roşii ar fi semnale destinate şefilor de clanuri, în sensul: aici e un tunel – duce în cutare sau cutare direcţie – am avut contacte cu mesagerii zeilor – aici a fost ascuns material…

M-am întors la Teresina şi am aşteptat cu nerăbdare data întâlnirii mele cu Felicitas Barreto, antropolog brazilian de prim plan, a cărei carte mă impresionase puternic şi cu care mă aflam în corespondenţă de mai mulţi ani.
Felicitas Barreto trăieşte de douăzeci de ani complet retrasă pe teritoriul sălbatic străbătut de Rio Păru, la graniţa Braziliei cu Guyana Franceză. Aviaţia militară braziliană i-a asigurat transportul până la Belem, iar eu însumi m-am ocupat de traseul Belem- Tcresina şi retur.
– Dumnezeule mare, ce zgomot e în aceste oraşe! a exclamat doamna Barreto. Aproape că nu-ţi vine să crezi!
Am cerut să mi se pună la dispoziţie camera cea mai liniştită de la hotelul Nacional. Am transcris aici
extrase din convorbirea noastră, aşa cum am înregistrat-o pe magnetofon.
– De cât timp n-aţi mai venit in oraş?
– Se împlinesc exact douăzeci de luni. Şi, după această şedere, cred că voi fi din nou vaccinată pentru multă vreme! Iubesc pădurea şi apropierea de indieni mi-a devenit indispensabilă…
– Da, înţeleg. Natura, nu-i aşa?
– Exact. Am învăţat să vorbesc în tăcere cu copacii şi cu pietrele, cu animalele şi cu picăturile de rouă. La indieni se vorbeşte puţin, ceea ce nu înseamnă că nu ne înţelegem.
– Trăiţi printre indieni sălbatici. Nu aveţi necazuri cu ei?
– Ceea ce cred albii despre indieni nu reprezintă neapărat realitatea. Şi pe urmă sunt femeie, adică, pentru indieni, un şarpe fără venin, o lance fără vârf. Părul blond i-au făcut să-mi spună palida semilună. Toate triburile din regiune mă cunosc sub acest nume şi când mă mut pe alt teritoriu sunt totdeauna bine primită.
– Cum sunteţi îmbrăcată în pădure? Cu blugii?
– Nici vorbă! Mă plimb goală sau cu o bucată de pânză în jurul taliei. Şeful tribului în care trăiesc acum m-a invitat să devin cea de a treia nevastă a lui…
– Să nu-mi spuneţi că aţi acceptat!
– încă nu! Dar n-ar fi chiar atât de rău să fii a treia nevastă a şefului. Aş munci mai puţin, iar în trei i-am putea trage o chelfăneală şefului, dacă ar fi necesar…
– Serios?
– Da. De de nu? Când un indian nu se poartă corect cu nevestele lui, sau când nu le tratează cu politeţea cuvenită, acestea se coalizează ca să-l bată! Când un indian a fost bătut de nevestele lui, el trebuie să părăsească casa, să se ducă pe malul fluviului şi să stea acolo pe vine. Dacă nici una dintre nevestele lui nu vine după el până seara, atunci nu-i mai rămâne decât să-şi petreacă noaptea în casa bărbaţilor şi să-şi găsească alte neveste. Poate că din cauza severităţii acestor obiceiuri indienii se poartă în general ca nişte adevăraţi gentlemeni cu femeile… Trebuie să se ştie că tribul nu părăseşte niciodată un individ bolnav sau aflat în pericol, chiar dacă acest individ nu este prea iubit. Eu am fost muşcată de două ori de şerpi veninoşi. De fiecare dată am stat câteva zile în comă. Indienii m-au îngrijit cu plante pe care le mestecau şi cu care ungeau apoi muşcăturile…
– îmi cunoaşteţi cărţile. Oare indienii în mijlocul cărora trăiţi cred că specia umană este de origine extraterestră? Care ar fi, după concepţiile lor, legăturile dintre om şi cosmos?
– Am să vă răspund povestindu-vă o legendă care încă mai circulă printre indienii din tribul kaiato. Este un popor care trăieşte în regiunea superioară a fluviului Xingu, în statul Mato Grosso. Aceeaşi legendă poate fi întâlnită şi la alte triburi indiene, în alte variante…
Departe de-aici, pe o planetă îndepărtată, un Sfat al Bătrânilor s-a adunat într-o zi şi a hotărât să trăiască pe altă planetă. Indienii au început să sape o groapă în sol. Au săpat atât de mult încât au ieşit în partea cealaltă a planetei. Şeful tribului s-a aruncat primul în groapă şi, după o noapte lungă de frig, a ajuns în apropierea Pământului. Dar aici, rezistenţa aerului a devenit atât de mare încât şeful a fost ridicat în sus cu brutalitate şi aruncat înapoi, pe planeta natală. Şeful le-a vorbit Bătrânilor despre cele întâmplate. Le-a spus că văzuse o lifme albastră, foarte frumoasă, cu multă apă şi păduri mari, iar părerea lui era că indienii ar fi făcut bine să se poată duce acolo. Bătrânii au hotărât să urmeze sfatul şefului şi li s-a ordonat oamenilor să împletească frânghii lungi din bumbac. Când treaba a fost terminată, oamenii s-au lăsat să alunece de-a lungul acestor frânghii în groapă, dar încet, cu prudenţă, pentru a nu păţi ca şeful lor. Călătoria a reuşit, au pătruns încet în atmosfera terestră şi de atunci trăiesc pe pământ. La început, emigranţii au rămas în legătură cu fosta lor patrie dar,
intr-o zi, un vrăjitor rău intenţionat a tăiat frânghiile. De atunci, indienii kaiato aşteaptă ca fraţii şi surorile lor, rămaşi pe astrul natal, să-i găsească şi să restabilească puntea dintre cele două lumi.
– Indienii vorbesc de stele?
– Nu de stele, ci cu stelele! Petrec ore întregi aşezaţi în cerc, ţinându-se de umeri, fără să schimbe o vorbă. Dacă îi întrebi, după una dintre aceste şedinţe, ce s-a întâmplat, nu obţii nici un răspuns. Dar am aflat de la femeie că în cursul acestor reuniuni bărbaţii vorbesc cu cerul.
– In fond, e vorba de rugăciuni.
– Nu, nici vorbă. Nu se roagă, poartă nişte conversaţii tăcute cu cineva de acolo de sus!
Felicitas Barreto arată cu un gest spre tavanul camerei.
– Dar mai există la indieni rituri sau obiecte rituale având o legătură cu cerul, chiar cu cosmosul?
– Oh da! Există de exemplu oameni păsări.
Cu ocazia anumitor ceremoniii, bărbaţii îşi pun pene pe tot corpul şi mimează zborul păsării. Şi mai sunt şi numeroase măşti care se pot cu uşurinţă interpreta conform concepţiilor pe care le aveţi. Unele dintre aceste măşti au înfipte în ele crengi ramificate, cam ca antenele care se găsesc atât de frecvent pe capul personajelor pictate pe pereţii stâncilor şi grotelor. Uneori indienii se înfăşoară, ca nişte mumii, în combinezoane de paie împletite, pretinzând că îmbrăcaţi astfel seamănă cu strămoşii lor îndepărtaţi!

Joao Americo Peret, unul dinte cei mai buni specialişti ai noştri în domeniul obiceiurilor şi riturilor indiene, a publicat recent fotografii cu indieni kayapos îmbrăcaţi în acest soi de costum. Trebuie subliniat că fotografiile au fost făcute în 1952, adică cu mult timp înainte de zborul spaţial al lui Gagarin! Când vezi fotografiile, nu poţi să nu te gândeşti la astronauţi. Dar nu trebuie confundaţi indienii kaiatos, despre care v-am vorbit adineauri, cu indienii kayapos! Aceştia din urmă trăiesc în sudul statului Para, pe malurile fluviului Rio Fresco…
Joao Americo Peret mi-a pus cu multă amabilitate la dispoziţie fotografiile cu indienii kayapos în „costume rituale”. Cu voia lui, public una în această carte (fig.35).
Inainte, combinezoanele astronauţilor noştri nu ne erau cunoscute în acea perioadă, cu atât mai puţin indienilor primitivi de pe Rio Para!
Primul zbor spaţial a fost efectuat de Iuri Gagarin, la bordul navei Vostok I, în ziua de 12 aprilie 1961, şi abia din momentul acela am început să ne familiarizăm cu ţinutele ciudate ale astronauţilor moderni. Dar indienii kayapos nu aveau nevoie să cunoască ţinuta astronauţilor contemporani. „Costumele rituale” respective sunt purtate de aceşti indieni din timpuri imemoriale cu ocazia anumitor ceremonii la fel de imemoriale.
Voi reproduce mai jos o legendă a indienilor kayapo, culeasă de Joao Americo Peret. După cum vom vedea, această legendă nu are nevoie de nici un comentariu. Peret a auzit-o în satul Gorotire, pe malul lui Rio Fresco. Ea i-a fost povestită de un indian bătrân pe nume Kuben-Kran-Kein, căruia înţelepciunea i-a adus titlul de Gway-Baba, adică „om de cunoaştere”.
Iată legenda:
Poporul nostru locuia altădată departe de-aici, intr-o savană întinsă de unde se vedeau lanţurile muntoase Pukato-Ti, ale căror piscuri erau înconjurate de o ceaţă de neclaritate care nu s-a împrăştiat în ziua aceea. Soarele, ostenit de atâta drum, se culca pe păşunile verzi, acolo, în spatele desişurilor care mărginesc orizontul, iarMem-Baba, cel care a inventat toate lucrurile, îşi desfăşura pe cer mantia lui înstelată.
Când o stea cade, Memi-Keniti se repede şi o readuce la locul ei. Aceasta este sarcina lui Memi-Keniti, veşnicul păzitor.
Intr-o zi, Bep-Kororoti, a coborât din munţii Pukaro-Ti, şi a ajuns in sat. Era îmbrăcat cu un Bo (ţinuta de paie prezentată în fig. 35) care îl ascundea de la cap până la picioare. In mână ţinea un Kop, o armă tunătoare.
înspăimântaţi, oamenii din sat au fugit în savană. Bărbaţii au protejat femeile şi copiii, iar unii s-au luptat cu intrusul, dar fără succes, pentru că armele lor erau prea slabe. Când armele lor atingeau veşmântul lui Bep-Kororoti, ele se transformau în pulbere. Războinicul venit din cer a început să râdă de slăbiciunea celor care voiau să-l înfrunte. Ca să-şi arate forţa, el a ridicat arma Kop, a arătat spre un copac, apoi spre o stâncă şi le-a pulverizat pe amândouă una după alta. Toată lumea şi-a zis atunci că Bep-Kororoti voia să arate astfel că nu venise ca să se războiască.
A trecut multă vreme.
Era o harababură cumplită. Războinicii cei mai valoroşi ai tribului au încercat să opună rezistenţă, dar în cele din urmă au fost nevoiţi să se obişnuiască cu prezenţa invincibilului Bep-Kororoti, care nu voia să facă rău nimănui. Datorită frumuseţii, a albului strălucitor al pielii, a tandreţei şi a dragostei pe care a arătat-o faţă de toată lumea, el a reuşit să-şi atragă treptat îngăduinţa celor mai reticenţi. Toţi au devenii prieteni cu el şi considerau prezenţa lui liniştitoare Bep-Kororoti se folosea cu plăcere de armele noastre şi voia să devină un vânător priceput. S-a antrenat atât de bine, încât în curând a devenit mai îndemânatic în mânuirea armelor noastre decât cei mai îndemânatici şi mai curajos decât cei mai curajoşi.

Bep-Kororoti a fost admis destul de repede în rândul războinicilor tribului. O tânără din sat s-a îndrăgostit de el, s-au căsătorit şi au avut fii şi fiice pe care i-a numit Nio-Pud.
Bep-Kororoti ştia mai multe decât ceilalţi şi de aceea a putut să-i înveţe lucruri necunoscute lor. I-a pus pe oameni să construiască un Ng-obi, şi astfel a luat fiinţă prima casă a bărbaţilor, aşa cum o putem vedea azi în toate satele noastre. Acolo bărbaţii povestesc tinerilor aventurile lor şi aceştia află astfel cum trebuie să gândească şi să se comporte în faţa primejdiei. Prima casă de acest fel a fost cu adevărat o şcoală a bărbaţilor iar Bep-Kororoti a fost profesorul lor.
In această primă Ng-obi, uneltele şi armele au fost perfecţionate, iar oamenii au datorat toate aceste progrese războinicului venit din cer. El a făcut „Marea cameră”, unde se discuta despre problemele şi dificultăţile tribului, şi astfel s-a ajuns la o mai bună organizare, ceea ce a făcut munca şi viaţa mai uşoare.
Deseori tinerii se revoltau şi refuzau să meargă la Ng-obi. Bep-Kororoti îşi îmbrăca atunci veşmântul IU) şi se ducea după aceşti tineri care, fireşte, nu-i puteau rezista şi reveneau repede la Ng-obi.
Când vânătoarea era dificilă, Bep-Kororoti îşi lua veşmântul Bo şi omora animalele fără să le rănească. Vânătorul are dreptul la cea mai bună parte din vânat, dar Bep-Kororoti nu lua decât strictul necesar pentru el şi familia lui. Prietenii săi nu erau de acord cu acest fel de a proceda, dar Bep-Kororoti a rămas neclintit.
Treptat, de-a lungul anilor, comportamentul său s-a schimbat. Nu mai pleca cu ceilalţi şi-şi petrecea tot timpul în coliba lui. Iar când ieşea din colibă, se ducea în munţii Pukato-Ti, de unde venise.
Intr-o zi, îşi urmă propriile îndemnuri sufletesti şi hotărî să părăsească satul. îşi adună întreaga familie, cu excepţia fiicei sale Nio-Puti, care nu se afla în sat. Plecarea a avut loc foarte repede, zilele au trecut şi Bep-Kororoti nu s-a mai ivit.
Dar iată că a reapărut pe neaşteptate în piaţa satului şi a scos un ţipăt de luptă cumplit. Toţi au crezut că şi-a pierdut minţile şi au vrut să-l calmeze. Dar când au încercat să se apropie de el, s-a pornit o luptă fără milă. Bep-Kororoti nu şi-a folosit arma de temut, dar corpul său a fost cuprins de tremurături, iar cei care îl atingeau cădeau morţi la picioarele lui. Atunci au murit mulţi războinici.
Lupta a durat zile în şir, căci războinicii care căzuseră puteau să se ridice şi se încăpăţânau să puna mâna pe Bep-Kororoti. Ei l-au urmărit până pe creasta muntelui. Atunci s-a produs un lucru cumplit care i-a ţintuit locului pe toţi urmăritorii. Retrăgându-se cu spatele, Bep-Kororoti s-a apropiat de munţi. A pulverizat cu arma sa Kop tot ce i se ivea în cale. Când a ajuns pe culme, toţi copacii şi toate tufişurile erau transformate în pulbere.
Şi, deodată, s-a auzit un zgomot teribil care a zguduit toată regiunea şi Bep-Kororoti a dispărut în cer într-un nor de foc şi fum. Pământul s-a cutremurat încât copacii şi tufişurile au fost scoase din rădăcini în toată regiunea. N-au mai fost fructe sălbatice, vânatul a devenit rar iar tribul a început să sufere de foame.
Nio-Puti – fiica lui Bep-Kororoti – care se căsătorise cu un luptător şi născuse un fiu, i-a spus soţului ei că ştia unde să găsească hrană pentru tot satul dacă voia s-o însoţească până la munţii Pukato- Ti. Soţul s-a lăsat înduplecat, şi-a luat inima în dinţi şi a urmat-o pe Nio-Puti până la munţii Pukato-Ti.
Soţii au ajuns în regiunea Mem-Baba-Kent-Kre şi acolo Nio-Puti a început să caute un copac dintr-o specie deosebită. După ce l-a găsit, ea s-a aşezat pe o ramură a copacului ţinându-şi fiul pe genunchi. Apoi i-a cerut soţului ei să aplece crengile până când acestea vor atinge solul. In momentul în care crengile au intrat în contact cu solul, s-a produs o explozie şi Nio-Puti a dispărut printre nori şi fum, printre praf şi fulger.
Soţul a aşteptat câteva zile. Deja îşi pierduse curajul şi era gata să moară de foame când s-a produs o explozie foarte puternică. Soţul lui Nio-Puti a ridicat capul şi a constatat că arborele revenise la locul lui.
Războinicul a fost foarte surprins pentru că nevasta lui se întorsese împreună cu Bep-Kororoti, şi aduceau coşuri pline cu alimente cum nu mai văzuseră niciodată oamenii din sat. Apoi, omul din cer a urcat din nou în copac, crengile au fost aplecate până când vârfurile lor au atins solul, s-a produs o explozie şi copacul a dispărut din nou în cer.
Nio-Puti s-a întors în sat împreună cu soţul ei şi le-a transmis oamenilor ordinul lui Bep-Kororoti. Toată lumea trebuia să părăsească locul acela şi să ridice un alt sat lângă Mem-Baba-Kent-Kre unde avea să primească hrană.
Nio-Puti a mai spus că trebuiau să păstreze seminţele fructelor şi legumelor până la perioada ploilor. In momentul acela trebuiau puse în pământ şi astfel se va putea obţine o recoltă.
Şi aşa s-a născut la noi agricultura… Poporul nostru s-a stabilit la Pukato-Ti şi a trăit în pace. Colibele satului nostru s-au înmulţit şi în curând s-au întins de la munţi până la orizont…
Am pus să mi se traducă din portugheză, cuvânt cu cuvânt, această legendă a indienilor.kayapo, culeasă de Joao Americo Peret.
Costumul de astronaut din paie pe care îl poartH şi azi indienii în amintirea lui Bep-Kororoti este la fel de vechi ca şi legenda.

— PROVOCAREA ZEILOR-

Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret