POVESTILE SUPRAVIETUITORILOR
De ce?
Acum mai bine de cinci ani mi se propunea sa fiu reporter pentru o emisiune medicala la un post nou de televiziune din Bucuresti, Romantica TV.
Dupa doua luni de la lansare, deveneam producator al emisiunii. Cred ca anii petrecuti la Romantica TV au fost cei mai frumosi ani din viata mea. Au fost ani in care am invatat ce inseamna suferinta, compasiunea, saracia, omenia, prietenia.
Emisiunea al carui producator eram, se numea Supravietuitorii. Zilnic prezentam cazuri cu oameni bolnavi, oameni care aveau nevoie de ajutor.
Credeti-ma, nu este deloc usor ca zilnic sa vorbesti cu astfel de oameni, cu familiile lor, nu este deloc usor ca zilnic sa iti vezi de viata ta lasand la o parte povestile unor oameni care nu au avut dreptul la o viata normala.
Poti da vina pe un sistem sanitar, pe parintii inconstienti, pe societate, poti da vina pe oricine, ce simti cunoscand astfel de oameni nu poate fi schimbat, oricati vinovati ai gasi. Din momentul in care ii cunosti, din momentul in care stai de vorba cu astfel de oameni, cand ii privesti in ochi, viata ti se schimba. Pentru totdeauna.
Noua rubrica le este dedicata lor, Supravietuitorilor de atunci si de acum, dar si fostilor mei colegi.
Cine sunt ei?
Ei sunt cei carora viata nu le-a dat o sansa la o viata normala. Sunt oameni care se incapataneaza sa traiasca, desi medicii nu le-au dat sanse de supravietuire. Sunt oameni al caror destin fost schimbat in mod tragic de un accident. Ei sunt adevaratii oameni de la care avem atatea de invatat.
De le ei putem invata adevaratul sens al cuvantului curaj.
Acum cateva zile cineva a post ape internet un anunt umanitar. O fetita avea nevoie de ajutor. Asa am cunoscut-o pe Mihaela Toma, presedinte al Fundatiei Salvand un suflet, salvam viitorul.
Asa a inceput totul!
PRIMUL SUPRAVIETUITOR CARE ARE NEVOIE DE AJUTOR:
ELENA NAFTANAILA
Povestile Supravietuitorilor.
Pentru ca ei sunt adevarate exemple a ceea ce inseamna curaj, iubire, speranta!
Citeste-i povestea! Doar asa vei intelege ca TU ai primit atatea daruri de la viata!
De multe ori m-am intrebat ce isi doreste de fapt un parinte pentru copilul lui? Sa il vada la scoala? Sa il vada realizat? Sa il vada cu o familie? Sa il vada cum devine la randul lui parinte?
Nimic din ce isi doreste nu pare prea mult, nu-i asa? Pentru ca sunt asteptari normale pentru un parinte.
Cam astea sunt asteptarile parintilor pe care ii cunosc eu. Ni se pare atat de firesc incat de cele mai multe ori uitam ceea ce este de fapt important: SA FIE SANATOS! Singurul moment in care cred ca suntem constienti in totalitate de cat de importanta este sananatatea este momentul in care mama ii cere imediat dupa nastere doctorului sa isi vada copilul, sa se asigure ca este bine. Apoi uitam.
Cum te-ai simti daca ai cunoaste un parinte care nu isi doreste decat ca fetita lui sa traiasca? Sa traiasca asa cum este, bolnava, marginalizata?
Nu poti sa taci, nu poti sa te prefaci ca nu il vezi.
Citeste-i povestea! Doar asa vei intelege ca TU ai primit atatea daruri de la viata!
Povestea Elenei incepe ca oricare alta poveste. A fost un copil dorit, a fost un copil normal la nastere.
Si patru luni de viata aparent normale. Parinti care se bucurau de copilul lor, un copil care de abia pasea in viata.
Primul semnal de alarma a aparut cand parintii au observant ca Elena nu isi misca capul. Au mers la doctor. Un prim diagnostic socant: retard psihoneuro-motor.
Cauza? Un vaccin. Asa au spus medicii. Un banal vaccin a schimbat viata unei familii, a hatarat destinul unui copil.
Apoi au urmat alte si alte vesti groaznice. Investigatiile ulterioare au aratat ca fetita suferea si de paralizie cerebrala infantila, de biplegie spastica si epilepsie, de tetrapareza spastica.
Diagnostice peste diagnostice, cuvinte pe care le intelege doar un specialist.
Cred ca un om simplu are intreba doar: E grav? Ce inseamna asta?
Ce inseamna? Inseamna ca acest copil nu va avea niciodata o viata normala, inseamna ca nu va merge, ca nu ma vorbi, ca nu iubi niciodata.
O realitate dura de care s-au lovit doi oameni simpli, doi oameni care si-au dorit sa fie parinti.
Zilnic, de 15 ani, acesti oameni traiesc cu gandul ca fetita lor nu va avea niciodata o viata normala, ca nu va merge niciodata, ca nu va vorbi.
Cu un venit de aproximativ 150 de lire pe luna, suportand un tratament care costa aproape 100 de lire, parintii au aflat acum doua saptamani o noua veste: daca nu ii vor cumpara fetitei un carut care sa ii protejeze coloana vertebrala, riscul de sectionare a maduvei spinarii este enorm.
Sunt ani buni de cand nu ma mai intreb de ce unii copii au parte de tot ce isi doreste un copil (jucarii, prieteni, parinti iubitori) si de ce altii nu numai ca se nasc in familii sarace dar si sunt condamnati la suferinta.
Poate ca exista pana la urma o soarta.
Dar cand ajungi a cunosti astfel de parinti carora nu li s-a permis sa viseze la momentul in care fetita lor va suferi din dragoste pentru prima oara, la momentul in care ea va pleca de acasa, cand intalnesti astfel de oameni care nu isi doresc decat ca copilulor lor sa TRAIASCA, cand nu te roaga decat sa ii ajuti sa stranga 400 de euro pentru un carut… atunci cred ca NU AVEM DREPTUL SA FIM INDIFERENTI.
Putem alege sa ii condamnam pe parinti, ca nu au mers la scoala, ca nu au facut ecografii, ca nu au un venit. Putem alege sa dam vina pe un stat care nu ii ajuta pe cei care au cu adevarat nevoie de ajutor. Sau putem alege sa ajutam noi. Totul este pana la urma o chestiune de optiune personala.
S-au strans 100 de euro pana in acest moment. Haideti sa strangem si restul de bani.
Intrati pe site si donati:
http://www.salvati-un-suflet.org/donatii.html
redactor Oana Grigore
O sa completez si eu prezentarea Oanei Grigore.
In primul rand vreau sa-ti multumesc Oana pentru ca nu esti indiferenta
Multumesc si doamnei Mihaela Toma,
Pentru cei care nu ma cunosc vreau sa le spun ca in Romania am infiintat o Asociatie pentru Copii si Tineret care avea foarte multe proiecte: promovarea si sustinerea copiilor talentati, demararea proiectului after school , incepand din orasul meu , acest proiect dorind sa se extinda la nivelul tarii (pentru asta am colaborat cu Inspectoratul Scolar si impreuna incepusem scrierea unui proiect care urma sa fie inaintat Guvernului Romaniei si Parlamentului Romaniei).
Un proiect necesar copiilor din Romania dar si parintilor.
Sprijinirea copiilor care proveneau din familii nevoiase, a copiilor cu parinti plecati in strainatate, consilierea copiilor si parintilor, sprijinirea si consiliere copiilor cu nevoi speciale, sprijinirea scolilor si gradinitele prin aducerea de Fonduri Europene.
Probabil ca unul dintre proiectele mele pentru atragerea de fonduri europene pe masura POSDRU inca zace intr-un birou,
Datorita acestui proiect am fost invitata in SUA la o conferinta internationala unde se discutau aceste probleme la nivel mondial.
A fost acolo, am cunoscut oameni minunati, am invatat foarte multe, m-am intors plina de entuziasm in Romania convinsa ca impreuna cu cei din jurul meu vom oferi sanse reale copiilor, adolescentilor, tinerilor romani.
Din pacate nimeni nu are puterea necesara sa faca fata mizeriei politice din Romania. Erau zeci de ONG-uri ale unor doamne dragute, sotii ale unor politiceni. Interesul lor se activa brusc doar de Craciun si Pasti.
Sa fii om, sa fi uman trebuie sa fii 24 de ore din 24 .
Nu doar sub flasurile fotografilor jurnalisti.
Datorita nesimtiri si ipocriziei politice din Romania , s-au pierdut 1.5 mil de euro, proiect scris pe masura POSDRU, pentru ca nu a fost semnat niciodata de autoritatile locale, care culmea imi erau parteneri (semnat si stampilat) dezamagirea a fost crunta.
Proiectul era scris pentru 60 de copii (3-6 ani) proveniti din familii sarace, cu parintii plecati in strainatate, abuzati emotional si sexual, autism, dislexie, ADHD , sindrom Down etc.
Am continuat sa-i ajut si sa-i sprijin voluntar.
Aveti idee cata lume imi era alaturi?
Foarte putina, desi era simplu sa ajute.. voluntar. Nu te costa nimic sa iei un copil in brate si sa-i mangai capusorul sau sa-i stregi lacrimile.
Stiti cumva ce este in sufletul unei fetite de 5 ani abuzata sexual de bunicul ei?
Cand alti copii la 5 ani alearga de colo colo fara griji?
Ati reusit vreodata sa ridicati privirea unui astfel de copil?
L-ati imbratisat vreodata ca sa-l opriti din tremurat si frica?
Ati incercat vreodata sa-l atingeti si copilul sa fuga disperat, simtind totusi ca tu nu-i vrei raul?
Ai strans vreodata un astfel de copil in brate, care desi temator capata incredere in tine si-ti zambeste timid?
Care luni de zile nu are curajul sa te priveasca… si dintr-o data vine la tine si te ia in brate?
Si-ti multumeste ca nu l-ai abandonat?
Domnii politicieni cu siguranta NU au facut asta niciodata.
De ce nu fac asta romanii? Nu stiu.. as vrea ca intr-o zi sa aflu si eu.
De ce este atata indiferenta.?
O imbratisare, o poveste , chiar si o papusa veche inseamna enorm pentru foarte multi copii.
Gestul nostru marunt conteaza enorm pentru cei mai putin norocosi.
Nu fiti indiferenti.
Maine poate ca vei fi tu cel care ve avea nevoie.
Eu o sa vin sa te ajut.. dar singura nu voi putea.
Am nevoie de TINE!
Poate vrei sa ma ajuti TU.. si Tu.. SI TU…
suma care trebuie stransa pentru Elena nu este foarte mare.
Orice donatie cat de mica ..este importanta pentru Elena si familia ei.
Multumesc!
si multumim
cu stima
Maddie Ancuta
De dimineata mi-a atras atentia un titul dintr-un ziar. Era un articol vechi: „Copii speciali intr-o Romanie autista”. Am decis sa il preiau si eu astazi. Astazi cand va voi prezenta un nou caz la POVESTILE SUPRAVIETUITORILOR.
