Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: povesti romanesti

Legende romanesti

Livada de zestre

Published by:

legenda cartiteiA fost odată un popă care creştea o fată rămasă fără părinţi. Cînd fata s-a făcut bună de măritat, popa s-a apucat şi a măritat-o după un flăcău, cum nu se putea mai cuminte şi mai harnic, i-a dat zestrea cîtă o avea fata de la părinţi şi-o aşezat-o la casa ei.

După asta, mai trece ce mai trece, dar popii nu-i prea venea să uite foloasele pe care le avusese un cîrd de ani, de pe averea fetii şi într-o bună zi, iaca scoate zvon că livada cutare, care acuma îl stăpîneau însurăţeii, este a lui ; mînca foc şi pară, că el are drepturi vechi şi pacea cea bună ! Omul vedea că popa vrea să-i ia petecul de pămînt, cu hăbăuca şi de asta nu s-a lăsat bătut cu una, cu două.

Pînă într-o zi, cînd se pomeneşte că popa îl cheamă pe om la judecată. La judecată, cum îi treaba, nu iese la , nici un fel, şi rămîne să vie judecătorii la faţa locului şi acolo, şi popa şi omul să aducă dovezi bune.

Vine aşa judecata la locul cu pricina. Da popa ce face ? Sapă o groapă, la groapa aceea pune pe-un fecior de-i rîcîie un cotlon mare şi-l învaţă cum să se vîre acolo, în ziua cînd or veni boierii şi să răspundă la întrebarea popii : „da, aşa-i dreptatea !“

Cînd vin boierii şi-l întreabă pe om, cela ce să zică f

—De, măriile voastre, livada asta a muncit-o părin­tele cît a crescut în casă pe nevastâ-mea, dar nu era a lui !

– Spui minciuni blăstematule — strigă popa,— asta-i livada mea ! Iacă, şi pământul..ar sta să spună dacă nu-i aşa dreptatea !

Şi a bătut cu piciorul în pămînt, deasupra cotlonului unde sta ascuns feciorul popii. Şi din pămînt, numai ce-au auzit cu toţii:

– Da, aşa-i dreptatea !

Ei, apoi dacă-i aşa, boierii n-au avut cum s-o schimbe; au dat livada popii şi s-au dus.

Da Dumnezeu de sus, s-a pus împotrivă şi-a zis :

-Faceţi voi cum vreţi, că voi face şi eu cum trebuie.

Şi pe feciorul popii, care sta-n cotlon şi mărturisise cu vicleşug, l-a prefăcut din clipa aceea în guz şi guz a ră­mas pînă în ziua de astăzi.

Dintr-însul se trage neamul guzilor.

mai multe legende in Legende romanesti

 

(T. Pamfile — Pov. pop, rom.)

B.A., ms, 5093, f. 22.

Vezi Tip. Leg. 11142 E. Este atestat în Moldova.

Legende romanesti

Hora Sanzienelor

Published by:

sanzieneNoaptea de Sanziene

In fiecare an, pe 24 iunie, romanii marcheaza sarbatoarea Sanzienelor. Noaptea ce precede aceasta zi se crede ca este magica – minunile sunt posibile, fortele benefice, dar si cele negative ajung la apogeu. In Moldova, crestinii ortodocsi se roaga la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. Ei spera ca vor scapa astfel de necazuri si de boli.

Hora Sanzienelor

Legendele spun ca Sanzienele sunt niste fete foarte frumoase, care traiesc prin paduri sau pe campii. Ele se prind in hora si “dau puteri” deosebite florilor si buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. In popor se crede ca in noaptea Sanzienelor zanele zboara prin aer sau umbla pe pamant. Ele canta si impart rod holdelor, femeilor casatorite, inmultesc pasarile si animalele, tamaduiesc bolnavii, apara semanaturile de grindina. Daca oamenii nu le sarbatoresc cum se cuvine, ele se supara, devenind surate bune cu inraitele Iele sau Rusalii. Sanzienele se razbuna pe femeile care nu tin sarbatoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici barbatii nu scapa usor. Pe cei care au jurat stramb vreodata, sau au facut alt rau, ii astepta pedepse ingrozitoare, despre Sanziene stiindu-se ca sunt mari iubitoare de dreptate.

Soarele iubirii

Sanzienele reprezinta si un prilej de intalnire a tinerilor ce doresc sa-si uneasca destinele, o sarbatoare iubirii, cinstita cum se cuvine, cu cantec si joc. In ajunul Sanzienelor, fetele si baietii care urmeaza a se casatori se aduna spre seara in sat. E veselie, voie buna si toata lumea e cu sufletul deschis. Se tin balciuri cu tiribombe si calusei. Flacaii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe camp flori de sanziene si impletesc cununi. Apoi arunca peste case coronitele. Daca se lovesc sau se agata de horn, vestesc o cununie apropiata. In zorii zilei flacaii se aduna in cete si strabat satele, cu flori de sanziene la palarii. Se alege “Dragaica”. Este propusa una dintr-un grup de sapte fete. Ea trebuie sa fie cea mai frumoasa, cea mai cuminte si cea mai buna dintre fetele satului. Va fi impodobita cu spice de grau. Celelalte tinere se imbraca in alb. Astfel format, alaiul Dragaicei porneste prin sat si pe ogoare. La rascruci fetele fac o hora si canta voioase. Adesea “Dragaicele” sunt confundate cu “Sanzienele”. Dupa unii specialisti, sarbatoarea Sanzienelor isi are originea intr-un cult geto-dacic stravechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci inlantuite intr-o hora care se invarteste ametitor.

Scaldate in roua

Ceremonialul cuprinde apoi intreg satul. Gospodarii primesc cate un spic de grau, pe care il asaza pe grinda, in sura. Ei spera ca pana la acea inaltime se li se adune granele. Batranii vorbesc ca in noaptea de Sanziene, ielele se aduna si danseaza in padure. Cine le vede ramane mut pentru totdeauna sau damblageste. Tot ei cred ca cine nu respecta Dragaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spala, coase sau matura in acea zi poate muri incat ori fulgerat. In popor se spune ca fetele care vor sa se marite repede trebuie sa se spele cu roua. Insa, pentru ca acest scaldat ritual sa aiba efectul scontat, se respecta anumite conditii: in zori, din locuri necalcate, babele strang roua Sanzienelor intr-o carpa alba, de panza noua, apoi o storc intr-o oala noua. In drum spre casa, ele nu vorbesc deloc si mai ales nu trebuie sa intalneasca pe nimeni. Daca toate acestea sunt implinite, cine se spala cu roua respectiva va fi sanatos si dragastos peste an. Femeile maritate pot face si ele acest ritual, ca sa fie iubite tot anul de sot si sa aiba copii frumosi si sanatosi.

 

Legenda spune ca Sanziana a fost o fata sarmana, ramasa orfana si de care nimeni nu avea grija. Oamenii rai de prin preajma ei o alungau de colo-colo, nelasandu-i, bietei fete, nici macar linistea.noaptea sanzienelor

Ea insa se ruga fierbinte lui Dumnezeu sa aiba mila si de ea si sa duca o viata mai buna. Pasarile si animalele padurii o indrageau si veneau in fiecare zi in prejma ei, unele dintre ele aducandu-i chiar si cate ceva de mancare: vrabiutele ii aduceau firimituri de paine, iar pasarile mai mari cate un fruct ce-l purtau cu grija in cioc.

Dar, nu dupa mult timp, Sanziana se imbolnavi si zacea sarmana pe un pat facut din crengi si iarba.

Tocmai pe atunci se intampla ca trecu pe drumul acela, de la marginea codrului, chiar Sfanta Vineri, ce umbla pe pamant imbracata ca o femeie simpla, pentru a le rasplati oamenilor cu inima buna si a-i pedepsi aspru pe cei rai.

Vazand-o pe biata fata ce viata grea duce si negasindu-i nici o vina, Sfanta Vineri se milostivi de ea si o prefacu intr-o floare gingasa si firava, dupa cum era si trupul ei tanar, o floare galben-aurie, dupa cum ii erau si cositele balaie.

Si fiindca a fost binecuvantata chiar de Sfanta Vineri, florile Sanzienei apara de rau. Fiecare floricica a Sanzienei are patru petale mici, asezate in forma de cruce si de aceea are putere impotriva relelor.

Iar oamenii, indragind mult aceste flori minunate, au si astazi obiceiul ca de 24 Iunie sa impleteasca coronite de sanziene, pe care le aseaza apoi la icoanele din biserici si la portile caselor.

 

sursa

Legende romanesti

LEGENDA MACILOR

Published by:

legende romanesti

Legenda macilorCică florile cele frumoase, roşii, pe cari le vedem noi presărate prin lanuri şi pe cîmpie, de le zicem maci, n-ar fi răsărit ele de la început, ci mai tîrziu încoace, din durerea sufletului de mamă.
Odată, de mult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfînta evanghelie.
Acu, într-o zi, neavînd biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mîncare, a scos un ştergar ales pe margine, de-I avusese dar de la maică-sa pe cînd se măritase şi dîndu-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brînză. Da bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o cîmpie şi dup-aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare.
I se strîngea inima femeii de grijă, cînd socotea că-i atîta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemîncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă ? îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.
Pornise băiatul cam cînd era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. ,
Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mîna straşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gînd.
Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cît cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi mai moartă decît vie, porni să afle de urma fecioru-său.
Merse ea mai întîi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe cîmpie. Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar’pădurea tăcea ca. Mormăitul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste cîmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sînge. Dar ea pas să simtă ceva, că în sufletul ei alta nu simţea, decît dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mîncat de fiarele sălbatice din pădure.
Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sîngele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sînge, răsărea o floare mare şi roşie, pînă ce se umplu cîmpia toată de asemenea flori. Taman cînd răcnea ea mai amar : „Ionică, Ionică ‘, numai ce auzi de dincolo de deal, un glas slab de copil, venit ca de la mare depărtare, care îngîna : „mamă, mamă“.
Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici clina repede a văii şi într-o clipită fu lingă copil, unde căzu grămadă.
După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar cînd să treacă peste cîmpie, ce să vezi ? Numai flori roşii, încotro cătai cu ochii.
De atunci se zice că ar fi macii pe pămînt.

tehnoredactare Maddie Ancuta

culeasa de Lia Hîrsu
Alb., Buc., 1925, 247.
Vezi Tip. Leg. 10706. Este atestat în Muntenia.