Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: povesti fantastice

Top Secret

Un popor ales de zei acum cincisprezece milioane de ani

Published by:

dovezi extraterestre

Poveste fascinanta veche de 12453 de ani! Un popor ales de zei acum cincisprezece milioane de ani.

CRONICA DE LA AKAKOR
Karl Brugger a studiat mai întâi istoria şi sociologia, apoi a devenit ziarist în America de Sud unde a trăit mulţi ani.
Acolo a făcut cunoştinţă cu indianul Tatunca Nara în oraşul Manaus, situat la confluenţa râurilor Rio Solimoes şi Rio Negro, acolo unde începe Amazonul. Tatunca Nara este un metis, şeful triburilor indiene Ugha-Mangulala, Dacca şi Baioha. Cu răbdare şi îndemânare psihologică, Brugger a reuşit să învingă neîncrederea indianului, care i-a povestit o istorie extraordinară.

Este vorba de povestea tribului Mangulala, „un popor ales de zei acum cincisprezece milioane de ani”. După spusele naratorului, această poveste ar fi fost relatată într-o manieră detailată în cronica numită de la Akakor.
Brugger a înregistrat într-o cameră de hotel un monolog interminabil, întrerupt doar din când în când de schimbarea benzilor magnetice.

Cronica de la Akakor – în total douăsprezece benzi magnetice – începe cu anul zero al tribului şi se termină 12453 de ani mai târziu, adică porneşte de la 10481 î.e.n. şi ţine până în 1972 după cronologia noastră.
Neştiind dacă e vorba de un basm fantastic sau de o istorie verificabila, Brugger, având antrenament la scepticism şi la anchete dificile datorită meseriei lui de ziarist, a pornit după aceea în cautarea unor documente justificative. Cu ocazia unor întâlniri ulterioare, Tatunca i-a repetat povestea într-un mod atât de asemănător – cu toate că îmbogăţită de detalii suplimentare – „de parcă ai fi zis că o învăţase pe de rost”. Atunci ziaristul a început să creadă în ea de-a binelea, cu toate că cele povestite sfidau imaginaţia. Brugger a verificat informaţiile şi a redactat, textul relatării, pe care apoi l-a publicat.
Cartea Jaguarului debutează cu colonizarea pământului de către zei şi se termină cu a doua catastrofă mondială.

Cartea Vulturului acoperă perioada cuprinsă între anul 6000 şi anul 11000 al cronologiei indiene.

Cu permisiunea editorului voi cita acum câteva extrase din cronica de la Akakor aşa cum a publicat-o Karl Brugger după ce a tradus-o şi a controlat-o.
îi dau cuvântul lui Tatunca Nara:
„Cronica de la Akakor este istoria scrisă a poporului meu. Ea începe cu ora zero, când zeii ne-au părăsit. în vremea aceea, Ina, primul prinţ din dinastia Ugha Mangulala, a cerut să fie consemnat în scris tot ce se povestea, cerând ca textul să fie redactat într-o limbă corectă şi într-o manieră lizibilă.
Cronica de la Akakor relatează istoria celui mai vechi popor de pe pământ, de la început, de la ora zero când vechii stăpâni ne-au părăsit... Ea relatează despre aurora timpurilor, o epocă în care poporul meu era singurul popor de pe continent…
La început era haosul…
Oamenii trăiau ca nişte animale, fără raţiune şi fără ştiinţă, fără să se îmbrace şi fără măcar să-şi acopere goliciunea. Secretele naturii le erau străine. Trăiau câte doi, câte trei, în caverne sau în crăpături ale stâncilor descoperite întâmplător. Mergeau în patru labe. Până în ziua când au venit zeii. Zeii le-au adus lumina.
Nu ştim când s-a întâmplat aceasta. Nu ştim decât vag de unde veneau străinii. Originea vechilor noştri stăpâni se ascunde sub un văl gros pe care ştiinţa preoţilor nu reuşeşte nici măcar să-l ridice. Conform tradiţiei moştenite de strămoşii noştri, evenimentul s-ar fi produs cu trei mii de ani înainte de ora zero – 13000 ani î.e.n. după cronologia barbarilor albi. Atunci ar fi apărut brusc pe cer nave care luceau ca aurul. Extraordinare semne de foc au luminat câmpia. Pământul a început să tremure şi tunetul să bubuie deasupra colinelor. Oamenii s-au înclinat cu respect în faţa puternicilor străini care soseau pentru a pune stăpânire pe pământ.
Străinii au declarat că sunt originari din Chverta, o lume foarte îndepărtata, situată la hotarele cosmosului. Acolo au trăit strămoşii lor. De acolo plecaseră să aducă ştiinţa altor lumi. După spusele preoţilor noştri, Chverta era un imperiu puternic, format din numeroase planete, la fel de numeroase ca firele de praf de pe drum. Tot după spusele preoţilor noştri, lumea vechilor noştri stăpâni şi Pământul ar intra în contact la fiecare şase mii de ani, când se întorc zeii.
… Cine poate înţelege ce fac zeii ? Cine poate înţelege actele lor? Căci erau puternici într-un mod de neînţeles pentru restul muritorilor. Cunoşteau mersul constelaţiilor şi legile naturii. Cunoşteau legea supremă a universului. Pe pământ au sosit o sută treizeci de familii descendente din patriarhii lor.
Cronica de la Akakor este istoria scrisă a poporului Ugha Mongulala. Ea începe cu anul zero, când vechii stăpâni au plecat, în vremea aceea, Ina, primul prinţ al acestui popor, a hotărât să se consemneze în scris toate evenimentele, într-o limbă corectă şi într-o manieră lizibilă, cu respectul de rigoare fată de vechii noştri stăpâni…
Akakor, capitala imperiului Ugha Mongulala, a fost construită acum paisprezece mii de ani de strămoşii noştri, sub conducerea vechilor stăpâni. Ei i-au dat acest nume. Aka înseamnă fortăreaţă, kor înseamnă doi. Akakor este a doua fortăreaţă…
Oraşele sfinte ale patriarhilor au ramas misterioase pentru poporul nostru. Felul în care ele sunt construite dovedeşte o ştiinţă înaltă, de neînţeles pentru restul muritorilor. Pentru zei, piramidele nu erau numai nişte locuinţe, ci şi nişte simboluri ale vieţii şi ale morţii. Ele simbolizau soarele, lumina, viaţa. Vechii stăpâni ne-au învăţat că există un loc între viaţă şi moarte, între viaţă şi neant, unde domneşte un alt timp. Piramidele, după ei, asigurau comunicarea cu o a doua viaţă… Stăpânii cosmosului, fiinţele cerului şi pământului au creat cele patru colţuri, cele patru părţi ale lumii…
De la Akakor îşi exercitau zeii dominaţia lor. Dominau oamenii şi pământul. Aveau nave mai rapide decât zborul păsărilor. Nave care, fără pânze sau rame, îşi atingeau ţinta ziua sau noaptea. Aveau pietre magice care permiteau să se vadă în depărtare. Se vedeau oraşe, fluvii, coline, lacuri. Tot ce se afla în cer şi pe pământ se reflecta în ele. Dar cele mai minunate erau locuinţele subterane. Şi zeii le-au dat servitorilor lor aleşi, prin testament. Căci vechii stăpâni sunt de acelaşi sânge şi au acelaşi tată…
In ziua în care zeii au părăsit Pământul, au cerut să fie chemat Ina şi i-au spus: „Ina, ne întoarcem la noi acasă. Ţi-am dat sfaturi bune şi te-am învăţat precepte înţelepte. Ne întoarcem la noi acasă. Misiunea noastră s-a terminat. Zilele noastre s-au împlinit… Ne vom întoarce când veţi fi ameninţaţi. Acum ia cu tine triburile alese. Du-te la locuinţele subterane ca să le pui la adăpost de catastrofa care se va produce.” Şi Ina i-a văzut urcând la cer cu navele lor, însoţite de tunete şi foc. Au dispărut deasupra munţilor de la Akakor. Numai Ina a asistat la plecarea lor.
La ora zero – 10481 ani înainte de Cristos după cronologia barbarilor albi – zeii au părăsit Pământul. Ei au marcat începutul unui nou capitol al istoriei poporului meu pe care îl aştepta un destin îngrozitor după ce au dispărut, precum stelele din cer, navele vechilor stăpâni, scânteietoare ca aurul…
Servitorii aleşi nu aveau în inimile lor decât imaginea zeilor. Zadarnic şi-au ridicat privirile către cer – navele scânteietoare nu s-au mai întors. Cerul era gol. Tăcere. Cerul a rămas gol…
Cronica Akakorului conţine secretul triburilor alese… Ea
descrie înălţarea şi decăderea unui popor ales de zei până la sfârşitul lumii, până în ziua când se vor întoarce după a treia mare catastrofă care va distruge omenirea…
Iată ce este scris, ce spun preoţii, ce este consemnat în scris, într-o limbă corectă şi într-un mod lizibil.”
Tatunca Nara descrie după aceea două catastrofe generale, care au nimicit aproape total omenirea. Cu 14386 ani înainte de Cristos s-ar fi produs un potop inimaginabil, însoţit de o răsturnare a climei.
„Aceasta este istoria declinului omenirii. Ce i s-a întâmplat Pământului? Ce l-a făcut să se cutremure? Ce a făcut stelele să danseze? Ce a făcut să ţâşnească apă din stâncă?… Era un frig teribil şi un vânt îngheţat bântuia pământul. Era foarte cald şi oamenii au ars respirând. Oamenii şi animalele au luat-o la fugă cuprinşi de panică. Alergau îngroziţi din toate părţile. încercau să se caţâre în copaci, iar copacii îi aruncau departe. încercau să se ascundă în peşteri, iar peşterile se năruiau peste ei. Ce era jos se afla sus. Ce era sus s-a prăbuşit în prăpastie…”
Când supravieţuitorii au ieşit târându-se din refugiile lor, Pământul li s-a înfaţişat transformat, dar poporul Ugha Mongulala a supravieţuit acestei catastrofe, după cum a supravieţuit şi alteia, la fel de îngrozitoare. Şi zeii atât de mult doriţi s-au întors în sfârşit.
„Pe suprafaţa Pământului domnea crepusculul. Soarele şi luna erau ascunşi. Atunci au apărut pe cer nişte nave impunătoare şi aurite. Mare a fost bucuria servitorilor aleşi. Vechii lor stăpâni se întorceau. Se întorceau pe Pământ şi faţa lor lucea. Şi poporul ales le-a întins darurile: pene de la marea pasăre de pădure, miere de albine, tămâie şi fructe. Iată ce au aşezat aleşii la picioarele zeilor… Toţi, până la cel mai mic dintre ei, s-au ridicat în văi şi şi-au înălţat privirile spre patriarh. Dar nu erau supravieţuitori… Numai un mic număr mai era încă în viaţă pentru a-i saluta pe vechii stăpâni…
Asfel nu i-a mai rămas poporului meu decât amintirea… De exemplu sulurile de hârtie acoperite cu scris şi pietrele verzi. Preoţii noştri le-au păstrat în taberele subterane ale templelor din Akakor, acolo unde se află discul zburător al lui Lhasa şi vehiculul ciudat care se poate deplasa pe apă şi pe munţi. Discul zburător străluceşte ca aurul, el este făcut dintr-un metal necunoscut. Are forma unui sul de argilă, înalt cât doi oameni aşezaţi unul deasupra celuilalt, fiind tot atât de lat. în acest disc se pot urca doi oameni; nu are nici pânze, nici rame. Dar preoţii noştri povestesc că îi permitea lui Lhasa să zboare mai repede decât cel mai puternic dintre vulturi şi să se mişte printre nori cu uşurinţa unei pene dusă de vânt. La fel de misterios este şi vehiculul. Are şapte picioare lungi care poartă o cocă mare şi argintie. Trei dintre aceste picioare sunt întoarse spre înainte, patru spre înapoi. Toate seamănă cu nişte tije de bambus curbate şi sunt mobile. La extremitatea lor se află o roata mare cât un nufăr…”
Aceasta este istoria trăită şi memorată de un trib sud-american, cu treisprezece mii de ani înainte de Cristos. După părerea lui Brugger, vechii stăpâni, zeii, au venit pe Pământ şi i-au fasonat după imaginea lor pe cei care i-au întâlnit, le-au dat nume, limbajul, scrierea, i-au învăţat agricultura, au emis legi dintre care unele sunt încâ în vigoare, le-au lăsat locuinţele subterane unde să se refugieze în caz de catastrofă.
Această relatare provine dintr-o sursă autorizată, căci iată ce ne spune Tatunca Nara despre el însuşi:
„La sfârşitul anotimpului ploilor din anul 12418 – 1937 după cronologia barbarilor albi – s-a produs la Akakor un eveniment dorit de multă vreme. Reinha a adus pe lume un fiu numit Sinkaia. Primul născut al lui Sinkaia sunt eu, Tatunca Nara, utimul prinţ legitim al poporului Ugha Mongulala…”
Relatarea lui Tatunca Nara abunda în fapte reale, pentru cine reuşeşte sa se elibereze de spiritul vremii noastre şi cunoaşte cât de cât subiectul tratat aici.
La 18 octombrie 1976, agenţia AFP anunţa de la Mexico descoperirea scheletului unei fiinţe necunoscute de origine poate extraterestra. Directorul muzeului de antropologie local era de părere ca ne aflam în faţa unei fiinţe până atunci necunoscute pe Pământ, al cărei schelet cuprindea o coloană vertebrala, umeri, un fel de braţe şi un craniu asemănător cu cel al unui câine, dar lipsit de orbite şi prezentând un început de trompă.

Asta îmi aminteşte de o anumită descriere a lui Tatunca Nara:
In mijlocul încăperii, ai cărei pereţi iradiau o lumină misterioasă, se ridicau patru blocuri dintr-o piatră transparentă. M-am apropiat cu respect şi am văzut înăuntrul lor patru fiinţe misterioase. Patru morţi vii. Patru fiinţe adormite: trei bărbaţi şi o femeie. Stăteau până la piept într-un lichid. Semănau întru totul cu oamenii, cu diferenţa că aveau câte şase degete la mâini şi la picioare. Zei adormiţi.
Oare un zeu adormit a fost descoperit şi în solul Mexicului?
Una din cărţile lucrării Kandlour, lucrare care reuneşte textele sacre ale vechilor lama, se intitulează Colecţia celor Şase Voci.

Iată un citat extras din capitolul „Glasul zeilor”:
Există ceruri diferite, şi aceste ceruri nu sunt accesibile tuturor divinităţilor. Oricât de numeroşi ar fi zeii, nici ei n-ar putea să încalce cele trei legi fundamentale care corespund domeniului dorinţei, domeniului în expansiune şi domeniului fără expansiune. „Aceste domenii se subîmpart în domicilii al căror număr total este de duazeci şi opt. Domeniul dorinţei cuprinde şase.”

Erich von Daniken

Ipoteza extraterestra

Mai multe articole in Top secret

 

Top Secret

Vieţi posibile în univers

Published by:

enigme ale terreiMesajele primite mi-au reamintit alte informatii si carti citite. Luptele Zeilor. Vieţi posibile în univers. De unde venim?

Vorbeam ieri de acelasi gen de informatie care se gaseste in traditia, legendele multor tari.

Tinand cont ca informatia sau povestile au aceeasi vechime aceasta trebuie sa ne dea de gandit.

Nu era vremurile internetului, google, facebook. Informatia nu ajungea simplu dintr-o parte a alteai a planetei.

Si cu toate astea sunt legende similare peste tot in lumea

Informatia, legendele, povestile, istoriile vorbesc despre aceleasi fiinte, evenimente, lucruri, intamplari.

Personajul aproape legendar al lui Moise, de care sunt marcaţi toţi autorii Vechiului Testament,  traia cam  pe la anul 1225 î.e.n. Or, numele lui Lucifer vine din latină, o limbă ale cărei origini datează cam din 240 i.e.n.
Lucifer vine din latina (de la lux fere) înseamnă cel care face lumina, cel care aduce lumină. Vechiul Testament relateaza detalii precise despre lupta celesta.
La profetul Isaia găsim mai multe pasaje consacrate acestei lupte. In capitolul XIV (versetele: 12, 13, 14) se poate citi:
Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor!
Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!
Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu;
Voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor…
Dar şi în Apocalipsa lui Ioan se face aluzie la luptele cereşti. In capitolul XII (versetul 7) se poate citi:
In cer a fost război. Mihail şi îngerii lui au luptat împotriva balaurului. Iar balaurul şi îngerii lui au luptat şi ei, dar nu au fost cei mai tari şi nu a mai fost loc pentru ei în cer.
In multe scrieri vechi se aminteşte despre luptele cereşti.
Criptele tibetane au adăpostit vreme de milenii Cartea lui Dzyan. Textul original al Cărţii lui  Dzyan de nenumărate ori copiat şi recopiat de-a Iungul generaţiilor, îmbogăţit cu adăugările copiştilor, adepţi ai doctrinei secrete, rămâne de negăsit şi se poate foarte bine să fi fost distrus de multă vreme.
Copiile incomplete ale cărţii lui Dzyan sunt pline de texte redactate în sanscrită pornind de la scrieri provenite din cele patru colţuri ale pământului, iar specialiştii sunt de acord în a considera că această Carte a lui Dzyan acoperă un segment de evoluţie care se întinde pe câteva milioane de ani.
Extras din strofa a şasea a Cărţii lui Dzyan:
In cea de a patra (lume) fiii primesc ordinul să creeze fiinţe după asemănarea lor. O treime dintre ei refuză, două treimi se supun. Se pronunţă blestemul… Roţile cele mai vechi incep să se învârtească în sus şi in jos. Zămislirile materne au umplut Totul. Au avut loc, lupte între creatori şi distrugători, lupte pentru preponderenţa în univers; sămânţa a ţâşnit iar şi iar. Fa calculele, Lanoo, dacă vrei să cunoşti adevărata varsta a roţii…
In Cartea egipteană a morţii – acea culegere de scriere care era aşezată în mormânt, alături de mumie, si care conţinea sfaturile ce trebuiau să-i permită mortului sa se orienteze în noua lui viaţă-puternicul zeu al soarelui Ra, luptă în univers împotriva copiilor revoltati.  Se spune că în timpul bătăliei, Ra nu a parasit deloc oul său de monade.
Poetul Ovidiu (43 î.e.n.-17 e.n.) este cunoscut mai mult pentru Arta iubirii decât pentru povestirile mitologice din Metamorfozele. Totuşi, în această culegere, Ovidiu relatează povestea lui Phaeton (Cel Luminos) căruia tatăl, Helios, zeul soarelui, i-a dat voie odată să conducă carul soarelui. Phaeton nu a ştiut să păstreze controlul carului, s-a prăbuşit şi căderea lui a dat foc pământului.

In mitologia greacă, cei doisprezece fii ai lui Uranus (personificarea cerului) şi Gea (personificarea pământului) au jucat un rol foarte important. Cei doisprezece titani sunt într-adevăr nişte copii cumpliţi. Ei se răzvrătesc împotriva ordinii stabilite a lumilor, se ridică chiar împotriva lui Zeus şi pornesc cu o forţă teribilă la asaltul Olimpului, reşedinţa zeilor.
Hesiod, un poet grec mai vechi decât Ovidiu, în lucrarea sa Teogonia se ocupă de descendenţa zeilor şi de originea lumii. Astfel aflăm că titanul Prometeu, după o lungă ceartă cu Zeus, a coborât din cer pentru a aduce oamenilor focul. Zeus, puternicul rege al zeilor, a fost nevoit să-şi împartă puterea cu fraţii săi Hades şi Poseidon. Zeu al luminii, dacă ne luăm după numele său, Zeus apare la Homer ca zeul care îngrămădeşte norii, provoacă tunetul şi foloseşte trăsnetul împotriva duşmanilor.
Şi în legenda maori fulgerul este folosit ca o armă. Este vorba de o revoltă care a izbucnit în cer după ce Tane a rânduit poziţia stelelor. Legenda indică numele rebelilor care nu mai erau dispuşi să-l urmeze pe Tane. Dar Tane a aruncat trăsnetul asupra lor, revolta a fost strivită şi rebelii aruncaţi pe pământ.
Şi din ziua aceea omul luptă împotriva omului, animalul împotriva animalului, peştele împotriva peştelui.
Iar legenda indienilor payut din America de Nord ne spune că zeul Hinuno a fost alungat din cer după ce a pornit cu război împotriva celorlalţi zei.
Academia internaţională de studiu al limbii sanscrite din Mysore, India, a publicat un text de Maharshi Bharadwaja, un ghicitor din Antichitate, înlocuind termenii alegorici cu echivalenţe împrumutate din universul coneptual modern. Rezultatul a fost stupefiant. Legende imemoriale deveniseră anecdote încărcate de consideraţii tehnice!
Adoptând cu prudenţă metoda, dacă înlocuim cer cu spaţiu, adică substantivul vechi cu conceptul modern, aceste legende, aceste fabule mitologice, în care este vorba despre lupte ale zeilor în cer, capătă imediat alura unor relatări aproape istorice, evocând ici si colo bătălii cosmice furioase între clanuri opuse.
In cerul naiv al religiilor instituite nu au existat niciodată certuri, Dumnezeu a domnit totdeauna ca suveran atotştiutor, drept şi de o bunătate infinită.
Şi totuşi, în Vechiul Testament este vorba de mai multe ori despre mai mulţi zei şi, chiar când e vorba de Dumnezeu, se vorbeşte de el la plural:

Să facem omul după chipul nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mari, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. (Pentateuh, 1, 26.)
Sau alt pasaj cel puţin ciudat:
Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi dintre toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. (Pentateuh, 1, 6, 1.)
Helena Petrovna Blavaţky (1831-1891), care a înfiinţat la Londra Societatea Teosofică, analizează în „Doctrina secretă” (1888) sensul unuia dintre numele evreieşti ale lui Iehova, Sabaoth.
„Sabaoth” sau „seniorul armelor” (Ţabaoth) vine de la sabeenii (sau ţabeenii) din Caldeea şi are drept rădăcină substantivul „ ţab” care înseamnă „car” sau „navă” şi substantivul „baoth” care vrea să însemne „armată”. Ţabaoth înseamnă deci literal „armata navei”, „echipajul”.
Eu cred că mai mulţi zei au avut un cuvânt de spus cu ocazia Creaţiei.
Popol-Vuh, mitul Creaţiei la mayaşi, ne spune cum a fost creat omul:
Se spune despre ei că au fost creaţi şi formaţi şi că nu au avut nici tată, nici mamă; totuşi au fost numiţi oameni. Nu s-au născut din femeie, ci au fost aduşi pe lume de mâna creatorilor şi formatorilor; Alom şi Caholom înşişi nu au intervenit, ci au fost creaţi şi formaţi doar printr-un miracol şi prin magie…

Indienii maya, a căror intrare în istorie se situează în epoca lui Cristos, au trăit multă vreme în mod foarte primitiv în junglă, vânând animale sălbatice cu arme foarte rudimentare. In capetele lor nu sălăşluiau filozofii înalte şi totuşi ni se spune că povestirile mitologice din Popol-Vuh s-au născut chiar în acest moment. Cum ar fi putut ieşi din nişte capete primitive formulări ca cele din citatul de mai sus? Există în el contradicţii care sparg schema ideilor primite…
In cosmos au avut loc războaie, au existat învingători şi învinşi. învingătorii au rămas pe planeta lor, dar învinşii au fost nevoiţi să plece. Singura lor şansă de salvare era să găsească o altă planetă la bordul unei nave intacte. Trebuiau să se grăbească dacă nu voiau ca învingătorul să se debaraseze de ei odată pentru totdeauna. La bordul navei lor spaţiale, fugarii puteau să ajungă rapid în afara razei sale de acţiune datorită dilatării timpului (fenomenul a fost dovedit ştiinţific), care a jucat în favoarea lor.
Invingătorul nu vrea supravieţuitori. E de ajuns ca doar câţiva învinşi să ajungă într-un loc sigur pentru ca ei să pună bazele unei noi rase şi să se răzbune, într-o zi sau alta, pentru umilirea suferită. Dispunând de un arsenal bun de cunoştinţe în biologie moleculară, învinşii sunt în principiu în stare să facă să evolueze rapid viaţa primitivă pe planeta unde vor găsi refugiu.
Invinşii cunosc mentalitatea învingătorilor. Au acelaşi „spirit” şi dispun de acelaşi arsenal de cunoştinţe tehnice. Luptând cu timpul, ei se îndreaptă în cea mai mare viteză spre planeta cea mai apropiată. Şi poate că astfel, după bătălia din cosmos, învinşii şi-au găsit refugiu la douăzeci şi opt de mii de ani-lumină de centrul galaxiei, pe a treia planetă pornind de la soare, şi anume pe Pământ!
Oare planeta noastră albastră a oferit adăpost zeilor învinşi într-o bătălie cosmică? Dacă admitem o astfel de ipoteză, trebuie să vedem şi consecinţele. Poate că planeta originară a învinşilor prezenta condiţii de viaţă cel puţin asemănătoare cu cele de pe pământ. Asta ar însemna că ea să fie la aproximativ aceeaşi distanţă de soare ca şi Pământul, care probabil că avea oxigen în atmosferă şi o gravitaţie apropiată de cea a planetei noastre.
Cine ştie câte stele sunt pe cer?
Se admite în general că există o sută de miliarde de stele fixe în galaxia noastră. Dacă numai o stea din zece are un sistem plantar, asta ridică la zece miliarde numărul de sisteme planetare care gravitează în jurul unei stele fixe. Admiţând că nu există decât o singură planetă care gravitează în jurul acestor stele fixe, asta ar duce la zece miliarde de planete (în realitate mult mai multe, pentru că fiecare sistem solar numără neapărat mai multe planete). Dar să rămânem la cifra de numai zece miliarde şi să presupunem acum că o planetă din zece prezintă condiţii asemănătoare cu cele de pe Pământ. In acest caz, ajungem la cifra uriaşă de un miliard de planete ale căror condiţii ar fi apropiate de condiţiile de pe Pământ. Să admitem în continuare, pe baza acestei ultime cifre, că o planetă din zece prezintă condiţii de temperatură propice pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii, şi ne mai rămân încă o sută de milioane de planete posibile. Să mai reducem această cifră şi să spunem că numai o planetă din zece are o atmosferă formată din gaze nobile. Ajungem astfel la zece milioane de planete care ar putea reuni condiţii fizico-chimice favorabile vieţii organice!
Doctorul Hans F. Ebel, de la Heidelberg, scrie în eseul intitulat „Vieţi posibile în univers”:
Astronomii consideră că numai în Calea Lactee există câteva sute de milioane de planete locuibile.
Dacă se admite că viaţa inteligentă există pe milioane de alte planete, oare trebuie neapărat să admitem că a apărut mai devreme departe de noi şi că a atins pe unul dintre aştrii îndepărtaţi, în trecut, un nivel de evoluţie superior nivelului nostru? Sigur că nu. Nu e decât o ipoteză, dar e o ipoteză mai mult decât valabilă.
N-ar trebui să terminăm odată cu imaginea lui Adam, adevărată încoronare a Creaţiei? Nu pot să „dovedesc” superioritatea teoriei mele, dar nu există argumente nici pentru a se „dovedi” contrariul.
Ipoteza este următoarea:
Clanurile care s-au înfruntat în cosmos se aflau la un stadiu de dezvoltare tehnică aproape asemănător. Clanul învins a putut scăpa de la distrugerea totală fugind la bordul unei nave spaţiale şi căutându-şi refugiu pe o planetă care să prezinte condiţii apropiate sau asemănătoare cu planeta natală, învinşii au putut ajunge pe Pământ dar nu fusese înlăturat orice pericol, căci, în mod sigur, învingătorul avea să pună la bătaie toate mijloacele pentru a-i detecta şi nimici pe fugari. Trebuiau să dispară. Astronauţii s-au „îngropat”. Au fost construite galerii şi săli subterane, adevărate căi de comunicaţii subterane, cu puncte fortificate din loc în loc, unde s-au instalat în siguranţă şi unde au fost elaborate planurile de colonizare ale noii planete.
Mi se va spune că munţii de pământ şi de pietre extrase din subterane pe măsura avansării lucrărilor nu aveau cum să treacă neobservaţi şi că în felul acesta constructorii nu aveau cum să nu fie reperaţi. Obiecţia nu mi se pare valabilă. Acei astronauţi puteau să aibă o tehnică cel puţin la fel de elaborată ca a noastră. De ce n-ar fi avut o maşină de forat la temperatură înaltă?
Această maşină de forat este realizarea laboratoarelor de cercetări atomice din Los Alamos, Statele Unite.
Maşina respectivă nu are nimic de-a face cu cele de forat tradiţionale. Vârful de foraj este din oţel wolfram adus la o temperatură foarte înaltă. Astfel nu mai e nevoie să se elibereze terenul pe măsură ce se sapă, maşina de forat la temperatură înaltă topeşte solul prin care îşi croieşte drum. Materia este presată de pereţii tunelului şi rămâne lipită acolo răcindu-se. Prototipul acestei maşini de tip nou a străpuns aproape fără zgomot un strat de stâncă gros de patru metri. Se lucrează acum la punerea la punct a unei maşini de forat la temperatură înaltă acţionată de un mic reactor atomic, o maşină care va putea să pătrundă în pământ ca o cârtiţă. Scopul urmărit: „Străpungerea unei scoarţe terestre cu o grosime de vreo patruzeci de kilometri pentru prelevări din magma în fuziune”.
In această ordine de idei, nimic nu ne împiedică să credem că astronauţii au dispus, pentru construirea subteranelor, de mijloace tehnice foarte perfecţionate.
Pe lângă maşina de forat, ei se puteau servi foarte bine de raze electronice. Dintr-un catod cald sunt lăsaţi să „scape” electroni a căror cursă este accelerată sub influenţa câmpului magnetic dintre catod şi anod. Electronii „scăpaţi” sunt centralizaţi de un electrod de focalizare şi dau naştere unei raze. Această tehnică nu este produsul imaginaţiei mele.
Firma americană Westinghouse a pus la punct un generator de raze electronice care trebuie să permită astronauţilor moderni efectuarea unor lucrări de sudură în spaţiu. Dar raza electronică se pretează admirabil şi la lucrările de foraj. Nu-i rezistă nici roca cea mai dură. Sub acţiunea razei electronice şi a tensiunilor termice pe care le declanşează, rocile cele mai groase şi cele mai rezistente se sfărâmă.
Să fi deţinut constructorii tunelurilor o maşină care combina maşina de forat la temperatură înaltă şi tunul cu rază electronică? Orice e posibil. Dacă maşina de forat se blochează în straturi stâncoase deosebit de dure, atunci se apelează la tunul electronic pentru degajarea trecerii. In breşa creată astfel poate să pătrundă maşina de forat la temperatură înaltă. Vârful de forare topeşte masele stâncoase, pe care trunchiul puternic blindat al maşinii le lipeşte în trecere de pereţii puţurilor. Răcindu-se, aceste mase în fuziune vor forma o crustă de ceramică dură ca diamantul, care va acoperi totalitatea pereţilor galeriei şi o vor proteja de infiltrările de apă.
Am ajuns la formularea acestor supoziţii plecând chiar de la subteranele ecuadoriene şi peruviene.
Juan Moricz declară că mai ales galeriile lungi şi rectilinii prezintă acest înveliş de ceramică. In schimb, în marile săli pare că s-a folosit explozibilul. La intrarea tunelurilor se pot vedea stratificări cu grijă egalizate cu explozibil iar deschiderile pătrund în stâncă sub forma unor spărturi largi şi dreptunghiulare.
Planurile labirintului subteran au fost trasate cu cea mai mare grijă, după cum o dovedesc puţurile de aerisire, amenajate la intervale regulate, breşe dreptunghiulare şi verticale ale căror dimensiuni în secţiune variază între 1,80 m şi 3,10 m lungime şi 0,80 m lăţime. In subterane şi-au stabilit domiciliul stoluri de păsări asemănătoare cu şoimii. Intră şi ies tot timpul prin puţurile de aerisire şi mor frecvent în adâncurile labirintului.
Aici, în aceste hăuri inviolabile, după mulţi ani, când teama de represalii s-a diminuat, „zeii” au hotărât „să-l creeze pe om după imaginea lui”.
Popol-Vuh, textul sacru al indienilor quiche din marea familie maya, care trăia altădată în America Centrală, face aluzie la această „creaţie”:
Dar numele locului unde s-au dus Balam-Quitz, Balam-Acab şi Iqui-Balam era grota din Tuia, şase grote, şase prăpăstii. Cei numiţi tamub şi iloca s-au dus şi ei în acel loc unde ii chemaseră zeii lor… Zeii i-au lăsat să vină înapoi unii după alţii şi Hacaviţ a fost primul care s-a întors… Mahucutah s-a întors şi el, lăsându-şi zeul în urma lui. Şi Hacaviţ nu s-a ascuns în pădure, nu, Hacaviţ a pătruns într-un munte arid… ”
Şi mai este în Popol-Vuh acel pasaj deja citat, dar pe care ţin să-l reproduc aici în legătură cu cele prezentate:
Se spune despre ei că au fost creaţi şi formaţi şi că nu au avut tată, nici mamă; totuşi au fost numiţi oameni. Nu s-au născut din femeie, ci au fost aduşi pe lume de mâna creatorilor şi formatorilor; Alom şi Caholom înşişi nu au intervenit, ci au fost creaţi şi formaţi doar printr-un miracol şi prin magie…
O tăbliţă cu caractere cuneiforme din Nuppur, oraş care a fost sediul zeului sumerian Enlil în cursul celui de al III-lea mileniu î.e.n., spune următoarele despre geneza omului:
Atunci Lahar şi Ashman au fost formaţi în atelierele zeilor, în casa lor de Ia Duku…
Să fie oare absurd să vrei să descoperi coincidenţe între Popol-Vuh şi o inscripţie cuneiformă de la Nippur? In linie dreaptă sunt treisprezece mii de kilometri între teritoriile mayaşilor şi ţara celor două fluvii, patria vechilor sumerieni dintre Tigru şi Eufrat!
Dacă examinezi textele, eşti forţat să faci paralele şi chiar să descoperi coincidenţe între lumile culturale cele mai îndepărtate în aparenţă unele de altele.
Vechiul Testament, în special cele cinci Cărţi ale lui Moise conţin o masă de idei luate din domeniul cultural sumerian. Asta este un lucru bine cunoscut. Mai puţin cunoscute sunt punctele comune evidente sau ascunse dintre Vechiul Testament şi Popol-Vuh.

Iată câteva exemple:
Moise (I, 11, 1): Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte…
Popol-Vuh: Atunci au văzut răsăritul soarelui. Aveau o singură limbă. Nu adorau lemnul şi nici piatra…
Moise (II, 14, 21): Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea şi apele s-au despărţit în două. Copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, iar apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor.
Popol-Vuh: Abia dacă băgară de scamă că treceau marea. Ei au trecut-o de parcă n-ar ti fost apă; au mers pe pietre. Din nisipul de pe fund ieşeau pietre rotunde şi pe aceste pietre au mers. Locul acela a fost numit nisipuri mişcătoare. Numele i-a fost dat de către cei care au trecut marea despărţită în două. Şi astfel au ajuns în partea cealaltă.
Moise (I, 9, 12): Şi Dumnezeu a zis: „Iată semnul legământului pe care-1 fac între mine şi voi, şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci”.
Popol-Vuh: Asta vă va fi de marc ajutor când veţi vrea să mă chemaţi. Acesta este semnul legământului. Acum, totuşi, trebuie să vă părăsesc, cu inima grea…
Daniel (3, 21): Oamenii aceştia au fost legaţi cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins...
Daniel (3, 25): El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: „Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi şi nevătămaţi in mijlocul focului; şi chipul cclui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei”
Popol-Vuh: Şi atunci aceia au intrat in foc, în casa focului. înăuntru erau cărbuni aprinşi dar ei nu păţeau nimic. S-au arătat cu corpul nevătămat şi faţa senină în penumbră. S-ar fi dorit ca ei să moară în locurile pe unde au trecut. Dar acest lucru nu s-a întâmplat deloc. Şi cei din Xibalba au fost cuprinşi de o mare mirare.
Poate că cititorul se va întreba unde vreau să ajung când, legat de constructorii subteranelor din Ecuador, citez dintr-o inscripţie cuneiformă, din Vechiul Testament şi din Popol-Vuh. Intenţia mea este să sprijin cu argumente solide convingerea profundă conform căreia apariţia lui homo sapiens s-a datorat iniţiativei creatoare a unor inteligenţe extraterestre. Abia mult mai târziu, cu mult după intervenţia acestor zei în cursul natural al evoluţiei, după ce homo sapiens s-a împrăştiat pe toată suprafaţa globului terestru, abia atunci fapte noi şi locuri noi au remodelat faţa tradiţiei primordiale.
Dar ici şi colo, în cadrul celor mai îndepărtate civilizaţii din punct de vedere istoric şi geografic, se găseşte urma unuia şi aceluiaşi nucleu mitologic central, şi acest nucleu este actul creator.
Peste tot este vorba de cei care l-au creat pe om după înfăţişarea lui!
Se pun două întrebări:
1. Ce eveniment a declanşat procesul de hominizare?
2. De ce, dintre toate speciile de hominide existente, numai homo sapiens a devenit inteligent?
Există numeroase răspunsuri, dar nici unul dintre ele nu este cu adevărat satisfăcător. Cam cu un milion de ani în urmă, toate hominidele aveau un volum cerebral de aproximativ patru sute de centimetri cubi. Dacă variaţiile climatice le-au făcut pe maimuţe să coboare din copaci în cursul mileniilor, nu ştim de ce o anumită rasă de maimuţe ar fi coborât mai devreme decât o alta. In realitate, o singură rasă de maimuţe ;i părăsit copacii şi anume cea care a fost aleasă să dea corp lui homo sapiens. Şi să nu mi se spună că fabricarea uneltelor devenise necesară pentru supravieţuire! Daca  lucrurile ar fi stat aşa, atunci la ora actuală n-ar fi trebuii să mai existe nici o maimuţă.
„Trebuie neapărat să devii om ca să nu pieri: întreabă Oscar Kiss Maerth în cartea sa Inceputul era sfârşitul. Lui Maerth nu-i e teamă să pună câteva întrebări spinoase în legătură cu geneza omului:
Dacă teama de fiarele sălbatice şi nevoia de a se hrăni mai uşor au constrâns o rasă de maimuţe sa se sprijine pe picioarele din spate, cum se face ca nu s-au comportat in acelaşi fel toate maimuţele?
Toate maimuţele erau şi sunt esenţial vegetariene… Strămoşii omului erau la fel şi numai în urma procesului de hominizare au devenit carnivori… Se admite în general că a mânca carne este semnul unui progres spre un grad de inteligenţă mai ridicat şi al unei treceri la condiţii de existenţă mai bune. Mâncând carne, omul învaţă să se hrănească „mai bine” şi „mai uşor”. Să sperăm că lupii şi pisicile sălbatice vor fi de acord în această privinţă! Cum a facilitat mâncatul cărnii viaţa strămoşului omului? De când e mai uşor să ucizi o gazelă sau un bizon decât să culegi un fruct dintr-un copac? In câteva milioane de ani au existat mai multe perioade de ploi care au alternat cu perioade de secetă. In perioadele de secetă, maimuţele s-au retras în adâncul pădurilor şi putut astfel să trăiască menţinându-şi modul obişnuit de viaţă. De ce toate maimuţele mari au mimat această mişcare de retragere, cu excepţia celor care trebuiau să evolueze spre forma umană?

Teoria evoluţiei nu explică formidabilul salt inainte datorită căruia, la un moment dat, homo Mipiens se desprinde din familia hominidelor. Acest salt implică o dezvoltare bruscă a creierului. Homo sapiens se deosebeşte de „verii” lui prin anumite facultati; un anumit grad de tehnicitate, un interes deosebit pentru observarea cerului, simţul comunicării în interiorul comunităţii sociale.
Este un adevărat număr de mare echilibristică, care nu se potriveşte deloc cu încetineala evoluţiei filogenetice. Adică, o maimuţă antropoidă trece de azi pe mâine în stadiul de homo sapiens. O minune? Nu există minuni.
Unii pretind că inteligenţa s-ar fi manifestat deja în rândul celor mai îndepărtaţi strămoşi ai omului, în urmă cu aproximativ un milion de ani, şi că după aceea s-ar fi dezvoltat frumuşel sub influenţa benefică a a modului de viaţă în comun. Este un punct de vedere cu care nu sunt de acord.
Nu trăiesc toate mamiferele în grupuri, în cete, în turme? Nu se unesc, la nevoie, împotiva duşmanului comun? Şi totuşi au rămas animale. La ele nu s-a dezvoltat inteligenţa. Şi pe urmă mai e ceva. Un antropoid care fabrică unelte este neapărat un homo sapiens?
Descoperirile făcute de Leaky, directorul centrului naţional de cercetări paleontologice din Nairobi, dovedesc contrariul. Unele descoperiri făcute la Fort Ternan demonstrează că kenyapitccus wickcri fabrica unelte tăioase şi că homo habilis, în urmă cu două milioane de ani, se servea deja de unelte.
Leaky mai relatează şi faptul că Jean Godall a constatat, studiind cimpanzeii în mediul lor natural, că aceste rude îndepărtate ale omului fabricau şi se serveau de o mulţime de unelte rudimentare.
Cimpanzeii prezintă toate trăsăturile distinctive ale lui homo sapiens şi totuşi nimeni nu s-ar gândi să-i numească oameni, nici să le atribuie o inteligenţă umană.
Pe scurt, antropoidele fabrică şi se servesc de unelte, a căror prezenţă în trecutul cel mai îndepărtat  a fost pusă în evidenţă cât se poate de clar. In schimb, de foarte multă vreme nu mai există antropoide care adoră zei, pictează fresce, cântă, cunosc ce e ruşinea, cultivă prietenia şi îşi îngroapă morţii.
Şi am toate motivele să cred că n-ar fi existat nici azi fără mutaţia artificială survenită în urma intervenţiei (în cursul natural al evoluţiei) unor vizitatori veniţi de pe o planetă îndepărtată. Voi risca deci să pretind că homo sapiens este produsul unei mutaţii artificiale, a unei manipulări a codului genetic, opera vizitatorilor veniţi de pe o planetă îndepărtată – poate refugiaţi pe Pământ pentru a scăpa de mânia unui adversar mai puternic, care voia să-i nimicească după ce-i învinsese în cursul unei bătălii memorabile în spaţiu.

Provocarea Zeilor Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Intamplări autentice relatate de Biblie

Published by:

OZN

Intamplări autentice relatate de Biblie. Uriasi, explozii nucleare, cosmonauti, radiatii, teleportari, roboti, distrugeri controlate…Cine a citit cu adevarat Biblia?

Pentru  azi va ofer o fragment din cartea controversatului Erich von Daniken “Amintiri despre viitor“. Nu stiu daca aceasta cartea a mai fost editata, probabil ca da.

Am citit si recitit aceasta carte de cateva ori, cautand raspunsuri.

Intrebarile legate de umanitate, scopul nostru pe acest pamant, ma framanta de cand eram copil.

Totul a pornit la o intamplare.

Intr-o noapte cu putin timp inainte de a ma duce la culcare, cred ca aveam 9-10 ani, in fata ferestrei mele de la etajul 6 am vazut o flacara rosie, de marimea unei mingi care a stationat cateva secunde continuandu-si calatoria mai departe, disparand brusc, cateva minute mai tarziu am vazut-o din nou, fix in aceeasi pozitie parca holbandu-se la mine.

Am ramas fara grai.

M-am dus la parintii mei sa le povestesc ce am vazut.

Ei mi-au spus ca am o imaginatie foarte bogata. De atunci mi-am pus aparatul de fotografiat langa mine. Iar ei au inceput sa-mi cumpere diferite carti despre aceste subiecte sensibile.

Mai tarziu am cautat raspunsuri singura, am cunoscut oameni fascinanti cu experiente uimitoare, am descoperit ca si eu am capacitati telepate, am fost martora la zborul unor obiecte neidentificate si am facut zeci de emisiuni pe tema asta, descoperind foarte multi oameni care au trait ce am trait si eu.

Asa ca azi va ofer un fragment dintr-o carte pe care va o recomand sa o cititi.

Intimplări autentice relatate de Biblie. Dumnezeu era oare tributar timpului ? Chivotul legii conceput ele Moise era străbătut de curent electric. Vehicule pentru orice mediu folosite de „zei” în pustiu. Potopul fusese planificat. De ce aveau nevoie „zeii“ de anumite metale ?Biblia este plină de enigme şi contradicţii.
Astfel. Facerea începe cu crearea Pămantului. Acţiune care din punct de vedere geologic este relatată fidel. Totuşi, de unde a ştiut cronicarul că mineralele au precedat vegetalele, iar acestea din urmă au luat naştere înaintea animalelor ?
„Să facem omul după chipul şi după asemănarea noastră…”, scrie în prima carte a lui Moise.
De ce vorbeşte Dumnezeu la plural ? De ce spune el noi”, şi nu „eu” ? De ce „noastre” şi nu „meu” ? Suntem îndreptăţiţi să credem că „singurul” Dumnezeu ar fi trebuit să vorbească oamenilor despre el la singular, şi nu la plural.
„Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pămant şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzînd că fiicele oamenilor sînt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (Facerea, VI, 1—2).
Cine poate să răspundă la întrebarea care fii ai lui Dumnezeu le-au luat de soţii pe fiicele oamenilor ? Vechiul Israel nu cunoştea doar decît un singur şi sfînt Dumnezeu. De unde apar aceşti „fii ai lui Dumnezeu” ?
„în vremea aceea se iviră pe pămînt uriaşi, mai cu seamă de cînd fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii : aceştia sînt vestiţii viteji din vechime” (Facerea, VI, 4).
Iată-i că apar din nou aceşti fii ai lui Dumnezeu care se amestecă printre oameni. Şi iată că aici este, deasemenea, vorba pentru prima dată de uriaşi. „Uriaşi“ apar mereu şi pretutindeni, în mitologiile din răsărit şi apus, în legendele de la Tiahuanaco şi în epopeile eschimoşilor. „Uriaşii” apar fantomatic în mai toate scrierile din vechime. S-ar părea, aşadar, că au existat. Ce soi de fiinţe or fi fost oare aceşti „uriaşi” ? O fi vorba cumva de strămoşii noştri ? Poate că ei sînt cei care au clădit acele gigantice construcţii de piatră, mutand de colo-colo, parcă în joacă, blocuri enorme. Sau este vorba de cosmonauţi stăpîni pe tehnică veniţi de pe altă planetă ? Un lucru e sigur : Biblia vorbeşte de „uriaşi“ şi îi desemnează drept „fii ai lui Dumnezeu”, şi aceşti „fii ai Iui Dumnezeu” trăiesc printre oameni, împerechindu-se cu fiicele oamenilor.
Moise ne împărtăşeşte pe larg, cu toate amănuntele şi într-o relatare emoţionantă, în Facerea, cap. 19, catastrofa de la Sodoma şi Gomora. Dacă privim prin prisma cunoştinţelor noastre actuale evocările biblice, e cu totul limpede că imaginile pe care ni le sugerează nu par de loc fantastice.
Doi îngeri sosesc pe seară la Sodoma, tocmai cînd bătrînul Lot se afla la porţile cetăţii. in chip evident, Lot îi aştepta pe cei doi „îngeri”, care, dealtfel, se dovediră curînd a fi nişte oameni, pe care el îi recunoaşte şi-i pofteşte ospitalier să înnopteze în casa sa. Destrăbălaţii cetăţii, relatează Biblia, doresc atunci „să-i cunoască pe străini”. Aceştia se dovedesc însă capabili ca printr-un singur gest să-i oblige pe băştinaşii vicioşi să renunţe la poftele lor şi zurbagiii sînt pur şi simplu înlăturaţi.
,,îngerii” —- spune Biblia (Facerea, XIX, 12—14) — îi cer stăruitor lui Lot să părăsească cît mai grabnic oraşul, împreună cu soţia, fiii şi fiicele sale, cu ginerii şi nurorile sale, căci oraşul, îl previn ei, va fi în curînd nimicit. Familia, luînd totul ca o glumă nesăbuită a bătrinului Lot, nu acordă acestei stranii invitaţii încrederea cuvenită.

Dar să revenim la cuvintele lui Moise :
„Iar în revărsatul zorilor grăbeau îngerii pe Lot, zicînd : «Ia scoală, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale pe care le ai şi ieşi, ca să nu pieri şi tu pentru nedreptăţile cetăţii !» Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mînă pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui. Şi, scoţîndu-l afară, unul din ei a zis : «Mintuieşte-ţi sufletul tău ! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în cîmp, ci fugi la munte, ca să nu pieri cu ei !… Grăbeşte dar şi fugi acolo : că nu pot să fac nimic pînă nu vei ajunge tu acolo !»“ (Facerea, XIX, 15, 1G, 17 şi 22).
Nu există nici o îndoială, în lumina relatărilor biblice, că cei doi străini, „îngerii”, dispuneau de puteri necunoscute locuitorilor oraşului. Felul sugestiv în care zoresc ei familia lui Lot să părăsească acele locuri dă, de asemenea, de gîndit. Cînd tata Lot ezită, ei îl apucă de mîini şi îl scot afară din oraş. Trebuie să fi fost o problemă de minute ! Lot trebuia, aşa cum îi ordonaseră ei, să se refugieze în munţi fără a mai întoarce capul. Se pare că tata Lot nu avea un respect nemărginit faţă de „îngeri“, pentru că îşi permitea tot timpul fel de fel de obiecţii. „…Dar nu voi putea să fug pînă în munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor…“ (Facerea, XIX, 19). Puţin mai tîrziu, „îngerii“ îi destăinuie că nu-i pot fi de nici un ajutor dacă refuză să-i asculte.
Ce s-a întîmplat, în fond, la Sodoma ? Ne vine greu să credem că Atotputernicul ar fi fost legat de un plan cu termene fixe. De ce, în acest caz, îngerii erau atît de grăbiţi ? Sau poate, totuşi, distrugerea oraşului era cumva prevăzută cu o precizie de minute de către o putere misterioasă? Poate că numărătoarea inversă începuse deja şi „îngerii” ştiau acest lucru ? In cazul acesta, evident, scadenţa distrugerii nu mai putea fi animată. Nu exista oare o metodă mai simplă pentru salvarea familiei Lot ? De ce trebuiau ei să meargă neapărat pe munte ? Şi de ce — pentru nimic în lume — nu le era îngăduit fuga¬rilor să întoarcă măcar o dată capul ?
S-ar părea că sînt întrebări nepotrivite pentru o cer¬cetare serioasă. Totuşi, de cînd asupra Japoniei au fost aruncate două bombe atomice, ştim ce fel de distrugeri provoacă ele ; ştim, de asemenea, că fiinţele expuse direct radiaţiilor pier sau sînt doborîte de boli incurabile. Să o spunem pe şleau : Sodoma şi Gomora au fost distruse pe baza unui plan, deci intenţionat, printr-o explozie nu¬cleară. Poate că „îngerii” — ne continuăm noi speculaţiile
— intenţionau, pur şi simplu, să distrugă materiale fisionabile primejdioase, dar în orice caz voiau să nimicească o populaţie care le era ostilă. Momentul declanşării exploziei era dinainte şi precis stabilit. Cei care urmau să scape trebuiau — precum familia Lot — să se adăpostească un timp în munţi, la o depărtare de mai mulţi kilometri de centrul exploziei. Este ştiut că pereţii stîncoşi absorb radiaţiile cele mai puternice, mai primejdioase. Dar — după cum se ştie — soţia lui Lot s-a întors şi a privit îndărăt, deci în direcţia globului solar atomic. Nu este de mirare că ea s-a prăbuşit moartă pe loc. „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc…“ (Facerea, XIX, 24).
Relatarea catastrofei se termină în Biblie (Facerea, XIX, 27—28) în felul următor : „Iar Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea Domnului şi, căutind spre Sodoma şi Gomora şi spre toate împrejurimile lor, a văzut ridicandu-se de la pămînt fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”.
Noi nu putem fi la fel de creduli ca şi strămoşii noştri. Cu toată bunăvoinţa, nu mai putem crede într-un Dumnezeu atotştiutor, atotputernic, omniprezent, pe lingă care timpul se scurge fără să-l atingă şi care, totuşi, nu este stăpînul viitorului. Dumnezeu a creat omul şi s-a declarat satisfăcut de opera sa. Şi, totuşi, el va regreta mai tirziu fapta sa, pentru că acelaşi creator va hotărî să extermine oamenii. Nouă, copiilor unei epoci lipsite de prejudecăţi, ne vine, de asemenea, greu să ne închipuim un Dumnezeu prea milostiv, care, printre nenumăraţii copii îndrăgiţi, favorizează tocmai familia lui Lot. Vechiul testament insistă asupra relatării unor întîmplări în care Dumnezeu singur sau îngerii săi coboară din cer cu mare tămbălău, într-un vârtej de fum. Una dintre descrierile cele mai pasionante ale unui astfel de eveniment este aceea a profetului Iezechiel :
„In anul al treizecilea, în ziua a cincea a lunii a patra, mă aflam între robi, la rîul Chebon, unde mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii dumnezeieşti… Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vînt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspîndea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie.
Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc.
Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi.
Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor erau cum sînt copitele picioarelor de viţel şi scînteiau ca arama strălucitoare (lezechiel, I, 4, 5, 6).
Iezechiel descrie foarte precis aterizarea acestui vehicul ceresc. El vede, privind cu deosebită atenţie, cum vehiculul, care strălucea şi sclipea, venea dinspre nord, stîrnind din nisipul pustiului un nor uriaş. Să ni-l închipuim pe Dumnezeu atotputernicul, creatorul tuturor religiilor : are el nevoie, Cel atît de puternic, să vină gonind nebuneşte dintr-o anumită direcţie ? Nu poate fi fără mare zarvă şi fără zgomote şi vuiete acolo unde doreşte ?
Dar să-l lăsăm pe profetul Iezechiel să-şi continue relatarea :
„Cînd mă uitam eu la fiecare, iată am văzut jos, lîngă aceste fiare, cîte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor.
Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor, ele parcă erau virîte una în alta.
Ele înaintau în tuspatru părţile, şi în timpul mersului nu se întorceau.
Obezi le lor formau un cerc larg şi de o înălţime înfricoşată, şi aceste obezi la tuspatru erau pline de ochi de jur împrejur.
Cînd mergeau fiarele, mergeau şi roţile de lîngă ele, şi cînd se ridicau fiarele de Ia pămînt, se ridicau şi roţile“ (lezechiel, I, 15, 16. 17. 18, 19).
Descrierea este excelentă. Iezechiel crede că roţile se imbucă una într-alta. Iluzie optică ! Poate tot atît de bine să fie vorba de un tăvălug cu spirale ca acelea pe care le folosesc americanii în prezent pe terenurile nisipoase sau mlăştinoase. Iezechiel observă că roţile se ridică de pe pămînt o dată cu aripile. Aceasta corespunde întocmai realităţii. Fără îndoială că roţile unui vehicul „pentru orice mediu”, ceva în genul unui elicopter amfibiu, nu rămîn pe pămînt cînd aparatul îşi ia zborul.
Să urmărim în continuare textul profetului :
„Fiul omului, scoală în picioare, că am să-ţi vorbesc8 (lezechiel, II, 1).
Această voce o auzi cronicarul nostru şi se prosternă cu frică şi veneraţie cu faţa la pămînt. Arătările străinese adresară lui Iezechiel al nostru numindu-l „Fiul omului” şi îşi exprimară dorinţa de a vorbi cu el. Mai departe, profetul scrie :
„…şi am auzit îndărăt un glas mare ca de tunet, care zicea : «Binecuvîntată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte el !» Şi am mai auzit zgomotul fiarelor care băteau din aripi şi huruitul roţilor de lîngă ele şi bubuit puternic de tunet” (lezechiel, III, 12—13).
Iezechiel menţionează, pe lingă descrierea foarte precisă a vehiculului, şi zgomotul pe care monstrul acesta nemaivăzut îl produce în momentul ridicării. El vorbeşte despre bătaia aripilor şi despre huruitul roţilor. Relatarea aceasta a unui martor ocular nu ne dă oare de gîndit ? ..Zeii vorbesc cu Iezechiel şi îi cer să facă ordine şi rînduială în ţară. Il iau cu ei în vehiculul lor, dovedindu-i astfel că nu au părăsit încă ţara. Evenimentul pare să fi făcut o impresie puternică asupra profetului, căci revine neobosit asupra descrierii vehiculului înspăimîntător. încă în trei rînduri descrie cronicarul roţile care se îmbucă una într-alta şi se deplasează în patru direcţii fără să se întoarcă în mişcarea lor. Deosebit de mult l-a impresionat faptul că întregul corp al aparatului, spatele, braţele şi aripile, chiar şi roţile erau prevăzute cu ochi. Cit despre scopul şi ţinta călătoriei lor, „zeii” le vor dezvălui cronicarului mai tîrziu, atunci cînd îi vor spune că trăieşte în mijlocul unui neam îndărătnic, care are urechi, dar nu aude, are ochi, dar nu vede. După ce este astfel lămurit asupra societăţii în care trăieşte, urmează — ca în mai toate relatările privitoare la aceste „pogorîri” — sfatuiri şi recomandări pentru o bună rînduială şi ordine, poveţe pentru crearea unei adevărate civilizaţii. Iezechiel îşi ia misiunea foarte în serios şi transmite mai departe sarcinile „zeilor”.
Iată-ne încă o dată în faţa unui vraf de întrebări.
Cine a vorbit cu Iezechiel ? Ce fel de fiinţe au fost acestea ?
„Zei” în înţelesul tradiţional al cuvîntului fireşte că nu erau. Aceştia, desigur, nu au nevoie pentru a se deplasa dintr-un loc în altul de nici un fel de vehicul. Un asemenea mijloc de locomoţie nu ni se pare potrivit cu imaginea atotputernicului Dumnezeu.
In Cartea cărţilor este pomenită o altă invenţie cu caracter tehnic, care merită să fie amintită în această ordine de idei, în spirit obiectiv.’ Este vorba de „chivotul legii”, a cărui construcţie se întemeiază pe indicaţii foarte precise date de „Dumnezeu! lui Moise (Ieşirea, XXV, 10). Dimensiunile chivotului, precizate pînă la centimetru, aliajul metalelor, amplasamentul şi felul pîrghiilor şi verigilor, nimic nu este lăsat la voia întîmplării. Dumnezeu îl îndeamnă de mai multe ori pe Moise să execute indicaţiile întocmai aşa cum o dorea el şi să bage de seamă să nu facă nici o greşeală.
„Vezi să faci toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte…” (Ieşirea, XXV, 40).
„Dumnezeu! îi aduce la cunoştinţă profetului că-i va vorbi el însuşi, şi anume prin capacul chivotului. El îl avertizează că nimeni nu trebuie să se apropie de acesta, iar pentru transportarea lui dă indicaţii precise privind veşmintele şi încălţările ce urmează a fi purtate de cei care-1 transportă. Dar, cu toate precauţiile, tot se va proDuce un accident, atunci cînd David va ordona transportarea chivotului (Cartea a Il-a a regilor, VI), însărcinîndu-l pe Uza să meargă alături, asemenea unui străjer. La un moment dat, nişte boi care treceau prin apropiere au adulmecat, fiind gata să-l răstoarne. Uza a pus mîna pe ladă, dar, ca lovit de trăsnet, a căzut pe loc şi u murit.
Fără îndoială că chivotul legii era încărcat cu electricitate. Dacă s-ar reconstrui astăzi acest aparat, urmărind cu exactitate instrucţiunile primite de Moise, s-ar obţine un conductor electric cu o tensiune de mai multe sute de volţi. Condensatorul era format din două plăci de aur,unapozitivă, alta negativă. Unul din heruvimii de aur montaţi pe capac trebuie să fi ţinut loc de magnet. Chivotul devenea astfel un megafon, poate chiar un fel de instalaţie de emisie-recepţie, care-i permitea lui Moise să menţină o legătură permanentă cu nava spaţială. Detaliile privind construirea chivotului legii pot fi găsite în Biblie cu lux de amănunte. Fără să trebuiască să ne împrospătăm memoria, avem în minte faptul că chivotul era adesea înconjurat de scîntei şi că Moise se folosea de acest „emiţător” ori de cîte ori avea nevoie de un aju¬tor sau de un sfat. Profetul auzea vocea Domnului, dar faţa nu i-a putut-o vedea nicicînd. Atunci cînd îl rugă într-o zi să i se arate, Domnul îi răspunse :
„…Faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască”.
Şi iarăşi a zis Domnul : „Iată aici la mine un loc ; şezi pe stînca aceasta.
Cînd va trece slava mea, te voi ascunde în scobitura stîncii şi voi pune mina mea peste tine pînă voi trece.
Iar cînd voi ridica mina mea, tu vei vedea spatele meu, iar fata mea nu o vei vedea !“ (Ieşirea, XXXIII, 20, 21. 22. 23).
Există coincidenţe uimitoare. In epopeea lui Ghilgameş, legendă sumeriană mult mai veche decit Biblia, găsim în cea de-a cincea tăbliţă, în chip straniu, cuvinte asemănătoare :
misterele bibliei„Nici un om nu poate ajunge pe muntele unde locuiesc zeii. Acela care va privi zeii în faţă trebuie să piară”.
In diferite scrieri antice care prezintă fragmente din istoria omenirii se află evocări foarte asemănătoare. Din ce cauză nu voiau „zeii” să-şi arate faţa ? De ce se temeau ? De ce ţineau ei să-şi păstreze anonimatul ? Sau poate că evocarea lui Moise din Ieşirea îşi are izvorul în epopeea lui Ghilgameş ? Lucrul este perfect posibil. In fond. Moise. care a fost crescut la curtea faraonului, a avut poate atunci acces la biblioteci, sau a putut dobîndi informaţii despre vechile taine.
Poate că trebuie să punem, sub semnul întrebării şi data întocmirii Vechiului testament. David, care a trăit mult mai tirziu, a avut şi el de luptat cu nişte uriaşi ce aveau cîte şase degete la mîini şi la picioare (Cartea a Il-a a regilor, XXI, 18—22). Este, de asemenea, posibil ca toate aceste basme, legende şi povestiri din timpuri imemoriale să îi existat adunate într-un loc anume, de unde au fost ulterior răspîndîte, copiate şi oarecum amestecate prin diferite ţări.
Descoperirile făcute în ultimii ani în jurul Mării Moarte (manuscrisele de la Qumran) completează cu in¬formaţii valoroase şi surprinzătoare povestea Genezei din Biblie. Scrieri, pînă acum necunoscute, relatează încă o dată despre vehicule cereşti, de fii ai cerului, de roţi şi de fumul pe eare-1 împrăştiau în jurul lor apariţiile zburătoare. In Apocalipsul lui Moise (cap. XXXIII), Eva priveşte spre cer şi vede trecînd o navă luminoasă trasă de patru vulturi strălucitori. Moise afirmă că nici o fiinţă pământeană nu ar fi putut să descrie splendoarea acestei apariţii. In cele din urmă, aparatul se îndreaptă spre Adam, în timp ce dintre roţile sale se împrăştie fum.. Acest pasaj, consemnat după atîtea altele, nu ne spune nimic nou, cu excepţia faptului că pentru prima dată se pomeneşte în legătură cu Adam şi Eva despre care luminoase, roţi şi fum în chip de apariţii divine.
Şi în sulul lui Lameh s-a putut descifra o relatare a unei întâmplări cu totul ieşite din comun. Din păcate, acest document a fost recuperat fragmentar, astfel încît din text lipsesc propoziţii şi alineate întregi. Dar ceea ce ne-a rămas este atît de surprinzător, încît merită să fie povestit.
Tradiţia spune că, întorcindu-se într-o bună zi acasă, Lameh, tatăl lui Noe, fu surprins găsind un copil care după înfăţişare nu semana de loc cu ceilalţi membri ai familiei. Lameh ii face soţiei sale, Bat-Enoş. reproşuri aspre, afirmînd că copilul nu este al lui. Aceasta se jură pe tot ce are mai sfînt că fiul e al lui tata Lameh, şi nicidecum al vreunui soldat sau al vreunui străin, sau „Fiu al cerului”. (Despre ce fel de „Fiu al cerului” vorbeşte de fapt Bat-Enoş ? Cu atît mai mult, cu cît această dramă de familie se întîmplă înaintea potopului.) Lameh nu dă crezare cuvintelor soţiei sale şi, profund neliniştit, se duce să ceară povaţa tatălui său, Matusalem. De îndată ce ajunge la el, îi povesteşte trista întîmplare. Matusalem îl ascultă cu atenţie şi după matură chibzuinţă hotărăşte s-o pornească şi el la drum pentru a-l consulta pe înţeleptul Enoh. Odrasla străină, apărută în familie ca un pui de cuc, provocase o atare agitaţie, încît bătrînul se încumetă să purceadă la îndepărtata şi obositoarea călătorie pînă la Enoh. Originea copilului trebuia lămurită ! El îi povesteşte lui Enoh cum că soţia fiului său a dat naştere unui băiat care seamănă mai mult cu un „Fiu al cerului” decît cu un om ; ochii, pielea, părul, comportarea, totul îl deosebesc, afirmă el, de ceilalţi membri ai familiei.
După ce a ascultat povestea, înţeleptul Enoh l-a trimis acasă pe Matusalem cu o veste dintre cele mai alarmante: o pedeapsă groaznică se va abate asupra Pămîntului şi a locuitorilor săi. ,,Carnea” toată este osîndită să piară, fiindcă este păcătoasă şi depravată. Cit despre micul co¬pil străin pe care familia l-a suspectat, el va fi cel care va da viaţă unei noi rase, chemată să supravieţuiască groaznicei pedepse rostite împotriva omenirii de marele tribunal ; de aceea să-i poruncească fiului său, Lameh, să boteze noul născut cu numele de Noe. Matusalem făcu cale întoarsă şi-şi vesti întocmai fiul despre cele ce-l aşteaptă. Lui Lameh nu-i rămase altceva de făcut decît să-l recunoască pe acest copil neobişnuit şi să-l numească Noe!
Ceea ce uimeşte în această poveste de familie este prorocirea prin care încă părinţii lui Noe, ba chiar şi bunicul Matusalem, au fost preveniţi de potopul ce urma să se abată asupra oamenilor de către acelaşi Enoh care curînd după aceea, potrivit legendei, va urca pentru tot¬deauna la ceruri pe un car de flăcări.
Citind o astfel de poveste, nu se pune oare întrebarea dacă nu cumva specia umană este rezultatul unui act voit de „prăsire” al unor fiinţe debarcate de pe vreo planetă străină ? Cum să ne explicăm altfel raţiunea fecundării repetate a speciei umane de către uriaşi sau de fii ai cerului însoţită de nimicirea unor exemplare umane nereuşite ? în această perspectivă, potopul devine o catastrofă pregătită din vreme şi cu grijă de către nişte fiinţe necunoscute, coborîte pe Pămînt în scopul de a nimici specia umană în întregime, în afara cîtorva indivizi „aleşi”. Dacă potopul — a cărui realitate este dovedită din punct de vedere istoric — a fost efectiv plănuit cu cîteva sute de ani înainte ca Noe să primească poruncă de a-şi întocmi arca, atunci nu mai poate fi, desigur, vorba de a-1 considera drept o osîndă divină.
Posibilitatea creării unei specii umane evoluate sub aspect intelectual nu mai este astăzi o teză chiar atît de absurdă. După cum legenda cetăţii Tiahuanaco şi inscripţiile gravate pe frontonul Porţii Soarelui vorbesc despre o navă spaţială ce a adus pe Pămînt pe strămoaşa noastră, care a dat naştere unui mare număr de copii, tot astfel şi vechile scrieri religioase nu contenesc să relateze mereu că „Dumnezeu” a creat omul după chipul şi asemănarea sa. Există însemnări din care aflăm că „Dumnezeu” a fost nevoit să facă diverse experienţe pînă cînd, în cele din urmă, a reuşit să creeze pe om aşa cum a vrut El! Se poate în orice caz presupune, dacă admitem ipoteza venirii unor fiinţe inteligente străine din cosmos pe Pămînt, că omul modelat de ei seamănă astăzi cu acele fiinţe legendare străine.
In acest şir de ipoteze, şi jertfele pe care „zeii” le pretindeau de la strămoşii noştri constituie enigme curioase. Intr-adevăr, ei nu se mulţumeau numai cu tămîie şi jertfe de animale. Pe notele lor de comandă erau adeseori menţionate chiar şi monede bătute din aliaje prescrise cu precizie. La Ezeon-Geber s-a descoperit cea mai mare topitorie din Orientul antic : un furnal pentru topit metale ridicat după cele mai moderne norme, cuprinzînd un sistem întreg de canale de aerisire, de coşuri şi alte deschideri practicate în scopuri precise. Experţii noştri în prelucrarea minereului nu şi-au putut explica pînă în prezent cum de s-a putut obţine cupru în această instalaţie străveche. Că aici se fabrica într-adevăr cupru, o dovedesc depozitele de sulfat de cupru acumulate în peşterile şi fabricile din jurul Ezeon-Geberului. Toate aceste descoperiri au o vechime de cel puţin 5 000 de ani.
Dacă cosmonauţii noştri vor întîlni într-o zi pe vreo planetă îndepărtată fiinţe primitive, acestea îi vor lua, fără îndoială, drept „zei“ sau „fii ai cerului“. Cosmonauţii noştri vor avea probabil pe acele meleaguri, necunoscute şi încă nebănuite, acelaşi avans asupra primitivilor din acea lume pe care l-au avut asupra îndepărtaţilor noştri strămoşi fiinţele legendare venite din univers. Ce decepţie ar fi însă dacă în acele locuri necunoscute progresul ar fi fost mai timpuriu şi cosmonauţii noştri nu ar fi întîmpinaţi ca „zei“, ci salutaţi cu un zîmbet condescendent, aşa cum te comporţi cu nişte fiinţe rămase mult în urmă.

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta

mai multe articole in Top Secret