Ce faci la ora cand mi-e dor de tine
si niciun fel de rani nu te opresc
sa-mi reconstitui trupul din ruine
si sa-mi refaci tot viciul omenesc?
Mi-e teama de o varsta fara mila
cand am sa cad la pragul tau, infrant,
si-ai sa-mi dedici tandretea ta umila
sa ma mai scol nebun de la pamant.
Nu stiu ce faci, cand eu iti caut gura,
cu nebunia de soldat batran,
ce-si vindeca in cer harababura
si-mi dai motiv in viata sa raman.
Ce faci, adolescenta numai noapte?
Din jaful care n-are nici un rost,
te recompun cu gust de mere coapte
si nici nu stiu,de fapt, ce fruct ai fost.
Eu te iubesc cu lipsa de rusine
a unei far’delegi cu chipul tau
si-atat cat te blestem, imi este bine
si-atunci cand nu te simt, imi este rau.
Ce faci la ora cand mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frant,
te gust pe nesimtite si mi-e bine
si te gasesc intrata in pamant.
Eu simt ca mor pazindu-te de toate
si n-am sa mai rezist macar un ceas
sa te culegdin tot ce nu se poate
si sa ma-nchin la tot ce mi-a ramas.
Adrian Paunescu
Tag Archives: poezie
Cuvinte ratacite
Azi am marea placere sa va prezint o prietena de suflet, Mariana Suciu.
Ne cunoastem doar de pe FaceBook, dar sufletele noastre canta la unison.
Doresc sa impartasesc impreuna cu voi aceste ganduri minunate:)
Iluzie
Gand tainic
imbratisand infinitul
la marginea
noptii tacute,
lumi respirate
la marginea ţarmului
purtand amprenta
aripilor frante
in zgomotul
pasilor trecand
prin tacerea
nisipului fierbinte;
poemul inimii
se scrie pe cerul
ascuns in umbra
lacrimilor inventand
amurguri din cuvinte
agatate pe colturi de stele,
rasarind din mangaieri
desenate pe retina
iluziilor si pierzandu-se
pe cerul umbrelor
in vesnicia visului
din care s-a nascut.
Intr-o noapte pictand
culori de liniste, privind
cerul atins de respiratia ploilor
adunata in cupe de amar si
ascultand lama cuvintelor taind
in memoria toamnelor tarzii,
pasari albe din zborul
privirilor pierdute isi scutura
fragile aripi schimband cerul
nesfarsit al inimii cu pulberea
nisipului acoperind sarutul
fara cuvinte al diminetilor tarzii.
Gol de suflet
Tristetea a luat
in palma obosita
suspinul frunzelor,
coborand lin din
cerul zambetului
trista melodie a
stropilor de ploaie.
Gandul alearga
in nelinistea
infinitului din suflet
invaluind cu pasii
tristi al toamnei
cararea viselor
ce inca mai poarta
urma razelor de soare
poposind in apusul
pasarilor lipsite
de culoarea zborului.
Afara, in vantul
tremurand incertitudini
flori de gheata ravasesc
blandetea toamnei
in pasteluri de poeme
dezmierdand trist
inimi acoperite de
buchetul frunzelor galbene,
amurg al soaptelor inchise
in gol de suflet privind innapoi.
Cuvinte ratacite
Imi ratacesc
cuvintele la
marginea noptii
ascultand zbaterea
valurilor respirand
apusul; tu, suflet,
pasare calatoare
lovind cu bratele
stelelor tacuta
soapta a umbrelor,
coboara-ti surasul
printre orele slute
si lasa cerul sa
isi scuture lacrimile
pe urmele pasilor
ce si-au pierdut urma
calcand pe poteci
uitate de soare.
ganduri scrise de Mariana Suciu
Mihail Rujoiu: “Eu cred că este loc sub soare pentru toată lumea”
Mihail Rujoiu: “Eu cred că este loc sub soare pentru toată lumea”.
Mihail Rujoiu s-a născut la 20 ianuarie 1969, Câmpina. Mihail Rujoiu este un poet la început de drum ca şi debut literar cu volumul de versuri ” Din fum de ţigare…”, dar activitatea creatoare a luat naştere încă din tinereţe, luând premiul al-II-lea la concursul de creaţie literară “Roşu Vertical”, 1985.
Oana Grigore: Ce va ispiră? De unde vă vin ideile pentru poeziile pe care le scrieți?
Mihail Rujoiu: Poezia pentru mine este-dor, tristeţe, revoltă, bucurie şi optimism.
Oana Grigore: Vă considerați un om împlinit?
Mihail Rujoiu: Da.Sunt un om împlinit cu cele doua fetiţe ale mele care au făcut ca boala grea pe care o am să o pot duce mai uşor si să îmi îndeplinesc visele de a scrie cărţi.
Oana Grigore: De ce anume se teme omul dar și poetul Mihail Rujoiu?
Mihail Rujoiu: Eu mă tem doar de Dumnezeu.Cred că experienţa de viaţă şi greutăţile prin care trecem şi eşecurile din dragoste pot face poezia pe care o scrim sa fie mai sensibilă .Eu cred că este loc sub soare pentru toată lumea.
Oana Grigore: Cât mai sunt de atrași tinerii de poezie? Considerați că vremea cărților a apus?
Mihail Rujoiu:.Este foarte greu de spus despre tinerii din ziua de astăzi.Sunt foarte multe neajunsuri şi incertitudini în viaţa lor dar sper că-ci în timp se vor rezolva.Vremea cărţilor nu a apus şi nu va apune niciodată.
Oana Grigore: Cum vi se par vremurile in care trăim acum? Mai ales că tot mai mulți români decid să plece din țară.
Mihail Rujoiu:.Vremurile sunt foarte grele,suntem dezbinaţi şi plini de ură şi cred că este foarte greu să îmbunătăţim relaţiile intre noi dar nu este imposibil.Cred că plecarea aceasta dintr-o ţară în alta se va sfarşi într-o zi şi lucrurile se vor aşeza pe un drum normal.
redactor Oana Grigore
TE VĂD
AUTOR MIHAIL RUJOIU
Te văd tristă şi abătută,
Cu părul străns într-un coc,
La găt mărgele de lacrimi
Şi faţa rosie ca de foc.
Trupul se unduie uşor,
Aplecat un pic în faţă,
Te strecori încet şi anevoios,
Totul în jur e doar ceaţă.
Îmbrăcată de sus pănă jos
Într-un voal de mătase,
Cu privirea încă mai cauţi,
Printre amintirile frumoase.
Şi totuşi tristeţea te apasă,
Paşii sunt tot mai adănci
Şi durerea din sufletul tău,
Pe veci vrei s-o alungi.
Te simt mai rece ca niciodată,
Eşti ca un sloi de gheaţă,
Aş vrea să te topeşti
Şi să reînvii la viaţă.
Căci tu ai stat prea mult
Tristă şi abătută
Şi printre atătea gănduri negre,
Ai devenit durerii slugă.
Şi crezi că tu poţi duce,
În suflet grea povară,
Dar într-o zi ea te va doborî
Şi vei ajunge doar umbră goală.
Trezeşte-te căt încă nu este prea tărziu,
Ia viaţa de la capăt şi luptă
Şi vei vedea căt ai pierdut,
Căt ai stat tristă şi abătută.
Şi mergi cu zămbetul pe buze
Şi atunci ceaţa o vei risipi
Şi după atăta amară tristeţe
Soarele raze calde îţi va dărui.
ARD ÎN NOAPTE:1996
AUTOR MIHAIL RUJOIU
Ard în noapte file albe
Pe o flacără de vis
Şi cuprind a tale gănduri
Într-un veşnic paradis.
El umbrit de umbra rece,
Ea a stins focul amar,
Care le pălise viaţa
Şi duşmanii într-un altar.
Inima bate mai rar,
Nopţile sunt tot mai reci,
Am ajuns să stăm acum
Precum florile-n ghiveci.
Timpul trece,apa trece
Iarăşi,viaţa mea la fel,
Amintirea se răsfrănge
Răstignită într-un inel.
Ziua neagră,noaptea neagră
Mă ascund mereu,mereu,
Pănă cănd lumina albă
Va topi şi chinul meu.
ALBA ELEGIE:II-X-1994
Ultima cale de pămănt am parcurs-o aseară
În vis,în şoapte bătute adănc
De copote arse în privirile mele.
Ce sclipeau,în mijlocul unui soare magnific.
Erau munţii cu creste zvelte ce ardeau,
Vărfuri de brazi sculptaţi în stăncă
De răuri care coborau de jos în sus,
Apăsănd cerul cu palmele-i calde
Care ardeau în pumnii unui meteorit,
Timpul mort aflat în cuvinte de culori
Indescifrabil îmi şoptea adănc
Scrăşnind din dinţi,se voia în
Dureri calme,atingănd cerul înalt,
O albă elegie.
DIN CARTEA:DIN FUM DE ŢIGARĂ…
