Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: misterele lumii

Top Secret

Stiinţa chineză antică în rândul primelor ţări din lume

Published by:

inventiile si inovatiile in China Antica

Inventiile si inovatiile in China Antica situează Stiinţa chineză antică în rândul primelor ţări din lume.

Inventarea hârtiei şi a tiparului a dus la dezvoltarea ştiinţei şi culturii, schimburile economice şi culturale între est şi vest intensificându-se.

Specialiştii estimează că scrierea chineză a apărut cu aproximativ 7000 de ani în urmă. Primele inscripţii au fost facute pe oase, carapace de broaşte ţestoase, vase de bronz sau piatră» mătase, bambus şi lemn.
Cele dintâi căiţi chinezeşti erau făcute din benzi late de lemn sau de bambus. In secolul II î.c., China a început să fabrice hârtie de scris din scoarţă de copac sau fibră de cânepă. în. secolele următoare, hârtia a fost fabricată din diverse materiale uşor de utilizat, graţie mijloacelor tehnologice.
Fabricarea hârtiei a început să fie folosită pe scară largă în Vietnam, Coreea, Japonia etc. La jumătatea secolului III î.c., ţările arabe au început şi ele procesul de fabricare a hârtiei; cu timpul, tehnica s-a răspândit în Europa şi restul lumii.
înainte de inventarea tiparului, chinezii foloseau pentru multiplicare, procedee mult mai apropiate de tehnica tipăritului decât copiile lucrate de mână. Se foloseau peceţi în relief şi peceţi încrustate. în secolul IX industria tiparului începe să se dezvolte pe scară largă.
Cea mai veche tipăritură descoperită, existentă a fost executată în anul 868 î.c. şi este o copie a Cărţii Sutra descoperită în grotele Mogao. Editarea pe scară largă s-a făcut în timpul dinastiei Song. Astfel, în primii ani ai dinastiei Song de Nord ( 960-1127 ), a fost tipărită Tripitaka Budistă în localitatea Chengdu.
Au fost descoperite peste 700 de cărţi tipărite în perioada Song, considerate cărţi rare.
La începutul secolului XIII, tiparul a fost introdus în Coreea şi Japonia, Egipt şi Europa. Din anumite statistici, s-a constatat că în China s-au tipărit până în anul 1800 mai multe cărţi decât tot restul lumii la un loc.
Geniul poporului chinez în domeniul descoperirilor este bine ştiut şi apreciat. Interesul pentru astronomie şi realizările în acest domeniu a deschis alte căi spre noi descoperiri.
Astfel ,în secolul XV î.c. oamenii de ştiinţă chinezi au observat o serie de fenomene referitoare la eclipsele de lună şi de soare, la legătura strânsă dintre aceste fenomene şi viaţa oamenilor.
Cataloagele chinezeşti de ştiinţă dotate din secolul III î.c. înregistrau în jur de 1500 de stele grupate în peste 280 de constelaţii.
Chinezii cunoşteau demult anul calendaristic, împărţindu-1 în 365 de zile şi un sfert. Busola primitivă, Sinan ( indicativul Sudului ) a fost inventată în China în perioada Regatelor Luptătoare când a fost descoperită atracţia magnetică.
Magnetizarea artificială a fost pusă în evidenţă în secolul XI. La un interval scurt de timp, chinezii au descoperit declinaţia magnetică a pământului şi schimbarea ei în locuri diferite. Se crede că prima ţară care a folosit busola în navigaţie, a fost China. Multă vreme, marinarii se orientau pe mare în funcţie de poziţia soarelui şi a stelelor, lucru imposibil de realizat p,e vreme ploioasă.
Busola pentru navigaţie a început să fie folosită în timpul dinastiei Song de Nord. în această perioadă, vasele chinezeşti faceau comerţ intensiv cu ţările arabe prin Marea Chinei de Sud şi Oceanul Indian. Arabii au folosit şi ei busola, dar mai târziu, în secolul XIII.
în perioada Regatelor Luptătoare savanţii chinezi studiau alchimia ( 475-221 î.c.). Odată cu strădaniile acestora de a face noi şi noi descoperiri, la începutul secolului VI, un farmacist înregistrează pentru prima dată metoda de a realiza combinaţia prafului de puşcă.
Descoperirea a fost transmisă mai departe, altor popoare de către arabi. Arabii au folosit pentru prima dată praful de puşcă în anul 1325 , când au atacat un oraş spaniol. Europenii au aflat şi ei ce înseamnă puterea “ scuipătoarelor de foc” şi le-au fabricat pe scară largă. Astfel, în secolul XI, europenii inventează tunul care utiliza praful de puşcă.
Un domeniu care a stârnit interesul chinezilor antici, a progresat şi a dat rezultate, şi care s-a transmis de-a lungul secolelor, este farmacologia. în secolul XXVII î.c. apar primele tratate referitoare la plante şi proprietăţile lor terapeutice. în secolul VI î.c. a fost scris primul tratat care abordează ştiinţific peste 800 de medicamente.
Preocupările oamenilor de ştiinţă se îndreaptă către atlase botanice, lucrări despre plante terapeutice, impresionante ca volum.
Tot în această perioadă, medicii chinezi folosesc terapia prin acupunctură şi ignipunctură. Aceste metode aveau să fie preluate de europeni abia în secolul XVI. Chinezii sunt descoperitorii monedei de hârtie, procedeului de fabricare a mătăsii, construirea podurilor arcuite şi suspendate, prelucrarea porţelanului, şi multe altele.

mai multe articole in Top Secret

 

Top Secret

Zeii se împerecheau bucuros cu oamenii

Published by:

Nazca

Zeii‘ se împerecheau bucuros cu oamenii. Alte vehicule trecute în revistă. Un supravieţuitor al potopului povesteşte.

O sa continui sa prezint un alt capitol foarte important din cartea “Amintiri despre viitor!” scrisa  de Erich von Daniken.

Recunosc ca pe mine m-a fascinat si ma fascineaza aceasta carte. Din punctul meu de vedere trebuie sa existe in orice biblioteca.

„Zeii‘ se împerecheau bucuros cu oamenii. Alte vehicule trecute în revistă. Date privind forţele de acceleraţie. Prima relatare a celor observate dintr-o navă cosmică. Un supravieţuitor al potopului povesteşte. Ce înţelegem prin „adevăr“ ?

 Săpăturile întreprinse la începutul veacului nostru în zona dealului de la Kuiungik au scos la iveală douăspre­zece tăbliţe de lut care aparţinuseră bibliotecii regelui asirian Assurbanipal. Pe ele era consemnată, în graiul akkadienilor, o epopee eroică cu o mare putere de evo­care. Intre timp s-a mai găsit un al doilea exemplar, datind de pe vremea regelui Hammurabi.

Astăzi nu mai există nici un dubiu că versiunea originală a epopeii lui Ghilgameş a apărut la sumerieni, un popor misterios, a cărui origine a rămas necunoscută, dar de la care am moştenit un uimitor şir de numere şi cu­noştinţe astronomice la un nivel excepţional de înalt. Este evident că firul roşu al epopeii lui Ghilgameş merge paralel cu cartea întîi a Bibliei, Facerea.

Prima tăbliţă de lut de la Kuiungik ni-l înfăţişează pe Ghilgameş, erou slăvit, în chip de constructor al zidu­rilor care înconjurau cetatea Uruk. Despre ,,zeul cerului se mai poate citi că trăia într-un palat grandios, care dispunea pînă şi de hambare pentru grîne ; pe zidurile cetăţii stăteau necontenit de pază străjeri. Deoarece Ghil­gameş provenea din împreunarea unui ,,zeu“ cu un om» el era considerat două treimi „zeu“ şi o treime ,.om“. Cum pelerinii care vizitau cetatea Uruk nu mai văzuseră niciodată pînă atunci ceva asemănător ca forţă şi fru­museţe, ei priveau chipul său cu teamă şi uimire.

Cea de-a doua tăbliţă povesteşte că zeiţa cerului, Aruru, a creat şi un al doilea personaj, pe Enkidu, foarte amănunţit descris. Corpul lui era în întregime acoperit de păr, nu cunoştea nimic despre oameni şi despre ţara lui, drept veşmînt folosea blănurile, se hrănea cu ierburi de cîmp şi bea laolaltă cu animalele, din aceeaşi adăpă­toare, ba chiar se zbenguia în valuri împreună cu vieţui­toarele apelor.

Cînd Ghilgameş, regele cetăţii Uruk, a aflat de exis­tenţa acestei fiinţe primitive, a poruncit să i se ofere o femeie frumoasă pentru a-l smulge din tovărăşia anima­lelor, Sălbaticul Enkidu, care s-a lăsat prins (nu ni se spune dacă bucuros) în capcana pe care i-a întins-o re­gele, a petrecut şase zile şi şase nopţi cu o femeie tînără de o frumuseţe aproape dumnezeiască. Mica combinaţie urzită de rege dă de gîndit : într-o lume primitivă, ideea unei împerecheri a unui semizeu cu un semianimal nu pare deloc un lucru obişnuit.

O dată cu cea de-a treia tăbliţă revenim la fabulaţiile tradiţionale : un nor de praf purcede din depărtări, cerul începe să vuiască, pămîntul se cutremură şi, în cele din urmă, îşi face apariţia „Zeul soarelui, care-l înşfacă pe Enkidu în ghearele sale puternice şi, bătînd tare din aripi, îl ia cu el. Citim, nu fără surprindere, că Enkidu îşi simţea trupul parcă acoperit cu plumb, greu ca o stîncă.

Povestitorii din vechime nu sufereau, desigur, de lipsă de imaginaţie ; la rîndul lor, traducătorii şi copiştii au mai îmbogăţit şi ei povestea originală cu aportul lor per­sonal. De unde puteau şti însă cronicarii din antichitate că un corp supus unei anumite acceleraţii devine greu ca plumbul ? Nouă ne sînt cunoscute legile gravitaţiei şi ale acceleraţiei. Ştim să calculăm cu precizie presiunea care-l împinge pe cosmonaut în scaunul său în momentul startului rachetei.

Dar cum i-a venit oare străvechiului cronicar tocmai această idee ?

Cea de-a cincea tăbliţă relatează cum au pornit Ghil­gameş şi Enkidu împreună să facă o vizită la lăcaşul ,,zeilor“. Ei au văzut de la mare depărtare strălucind turnul în care locuia zeiţa Irninis. Săgeţile şi celelalte proiectile pe care, ca nişte călători prevăzători, le-au aruncat asupra paznicilor au rămas fără efect, deoarece toate au ricoşat cînd i-au atins. Cînd, în cele din urmă, au ajuns pe meleagurile interzise oamenilor, o voce puternică i-a oprit:

„Intoarceţi-vă de unde aţi venit ! Nici unui muritor nu-i este îngăduit să păşească pe muntele sacru, unde trăiesc zeii. Acela care-i priveşte pe zei în faţă trebuie să piară ! “

„Faţa mea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască..citim în Ieşirea.

A şaptea tăbliţă cuprinde prima călătorie în spaţiu relatată de un martor ocular. După ce a zburat patru ore în ghearele de fier ale unui vultur, Enkidu începe să-şi împărtăşească impresiile. Iată textul relatării sale :

„El îmi spuse : «Uită-te în jos, spre Pămînt! Cum arată ? Priveşte marea ! Cum ţi se pare ?» Iar Pămîntul ,era ca un munte şi marea ca o băltoacă. Şi el îşi reluă zborul în sus timp de. patru ore şi-mi zise : «Uită-te în jos, spre Pămînt ! Cum arată ? Priveşte marea ! Cum ţi se pare ?» Iar Pămîntul era cît o grădină şi marea ca apa care curge printr-o grădină. Din nou îşi reluă zborul şi onai sus timp de alte patru ore şi-mi spuse iar : «Uită-te în jos, spre Pămînt ! Cum arată ? Priveşte marea ‘ Cum ţi se pare ?» Iar Pămîntul arăta ca o eoleaşă şi marea cît o adăpătoare.

Legenda pretinde, aşadar, că o fiinţă ar fi văzut cîndva globul pămîntesc de la mare înălţime ! Descrierea este prea exactă pentru a putea fi produsul exclusiv al fan­teziei ! Cine ar fi putut să ofere informaţii conform că­rora Pămîntul văzut „de sus“ seamănă cu o eoleaşă, iar marea cu o adăpătoare atîta timp cît nu există nici o re­prezentare a globului văzut ,,de sus“ ? Pentru că, privit de la mare altitudine, Pămîntul se prezintă într-adevăr ca un niozaic de uscat şi de ape.

Cînd aceeaşi tăbliţă se referă la o uşă care vorbeşte asemenea unei fiinţe, recunoaştem fără a sta pe gînduri în straniul obiect un difuzor.

A opta tăbliţă descrie moar­tea lui Enkidu — cel care a văzut, pare-se, Pămîntul de la o înălţime considerabilă  răpus de o boală atît de misterioasă, încît Ghilgameş se întreabă dacă el nu a fost cumva otrăvit de răsuflarea veninoasă a vreunui animal ceresc. Cum de s-o fi înfiripat in mintea lui Ghilgameş bănuiala că răsuflarea unei fiare cereşti ar fi putut pro­voca o boală incurabilă şi mortală ?

A noua tăbliţă ne relatează cum l-a jelit Ghilgameş pe prietenul său Enkidu şi cum, stăpînit de gindul că şi el ar putea fi doborît de aceeaşi boală, se hotărăşte să întreprindă o lungă călătorie pînă la sălaşul zeilor. Tă­bliţa povesteşte cum a ajuns Ghilgameş pînă la doi munţi care susţineau bolta cerească şi între care se arcuia Poarta Soarelui. Dinaintea ei este întîmpinat de nişte uriaşi, care, după discuţii îndelungate, îl lasă să treacă, el fiind pe trei sferturi zeu. In cele din urmă, descoperă grădina zeilor, dincolo de care se află marea nesfîrşită. De-a lungul drumului, zeii îl avertizează în două rînduri pe eroul nostru :

„încotro te îndrepţi tu, Ghilgameş ? Viaţa pe oare o cauţi n-o vei găsi. Atunci cînd zeii au creat oamenii, au hărăzit acestora moartea, păstrînd viaţa veşnică pen­tru ei.

Ghilgameş nu se lasă însă impresionat. In pofida tu­turor primejdiilor, el vrea să ajungă pînă la Utnapiştim, străbunul oamenilor. Dar Utnapiştim trăia dincolo de marea cea mare şi nici o cale nu ducea pînă la el. Pînă acolo zbura doar Zeul soarelui. Infruntînd fel de fel de primejdii, Ghilgameş străbate marea, astfel că cea de-a unsprezecea tăbliţă evocă întîlnirea sa cu Utnapiştim.

Eroul găseşte înfăţişarea părintelui omenirii prea pu­ţin deosebită de a lui, ba socoate chiar că se aseamănă între ei precum tatăl cu fiul său. Utnapiştim îi povesteşte lui Ghilgameş trecutul său şi, lucru curios, îi vorbeşte la persoana întîi singular.

Spre uimirea noastră, părintele oamenilor descrie un tablou amănunţit şi plastic al potopului : „Zeii, arată el, l-au prevenit cu multă vreme înainte de izbucnirea nă­pastei şi i-au poruncit să construiască o corabie pe care să-şi afle adăpost femeile şi copiii, rudele sale, precum şi meşteşugari de tot felul. Evocarea potopului, a întuneri­cului care s-a abătut peste Pămînt, a apelor în creştere, a deznădejdii oamenilor pe care nu a putut să-i ia cu el constituie şi astăzi un text de o mare forţă emotivă. Regăsim aici, ca şi în versiunea biblică despre Noe, poves­tea corbului şi a porumbelului trimişi de pe corabie in recunoaştere, iar cînd, în cele din urmă, apele au scăzut, corabia, aidoma celei din Biblie, s-a oprit intr-un vîrf de munte. Cele două versiuni ale potopului, cea din epo­peea lui Ghilgameş şi consemnarea biblică, corespund incontestabil de la un capăt la altul, fapt pe care nu-l tăgăduieşte nici un cercetător. Paralelele captivează, deoa­rece avem de-a face cu semne prevestitoare diferite şi „zei’1 diferiţi. In timp ce versiunea biblică -a potopului pare a fi, prin forma ei, o repovestire, aceea a lui Utnapiştim — prezentată la persoana întîi singular — dă impresia re­latării unui supravieţuitor, deci a unui martor ocular al evenimentelor.

Faptul că această catastrofă- potopul- a avut loc cu adevărat acum cateva milenii în Orientul antic este atestat în mod neîndoielnic. Vechile texte cuneiforme ba- biloniene dau chiar indicaţii precise privind locul unde ar trebui să se afle vestigiile corăbiei lui Noe. De altfel, la sud de Muntele Ararat s-au găsit trei bucăţi de lemn care ar putea să constituie indicii ale locului în care a acostat arca. Şansele de a se descoperi urme materiale ale unei corăbii construite probabil din lemn cu 6 000 de ani înainte sînt, de altfel, minime.

Epopeea lui Ghilgameş nu este alcătuită numai din relatări despre timpuri pe atunci deja îndepărtate, ci abundă şi în evocări utopice care nu puteau fi născocite de nici o persoană cultă in perioada elaborării tăbliţelor, şi cu atît mai puţin adăugate de traducătorii şi copiştii care au trudit asupra lor în secolele următoare. Prezumţia se întemeiază tocmai pe faptele evocate, a căror inter­pretare ne obligă să afirmăm că ele trebuie să fi fost efectiv cunoscute de autorii epopeii.

Dar poate că, în această beznă, noi ipoteze ar putea să aducă puţină lumină ? Este cumva posibil ca acţiunea epopeii nici să nu se fi desfăşurat în Orientul antic, ci în regiunea Tiahuanaco ? Este oare de neconceput ca urmaşi ai lui Ghilgameş să fi venit din America de Sud aducînd cu ei această legendă ? Un răspuns afirmativ ar putea explica referirile la Poarta Soarelui şi la străbaterea ma­rii şi, totodată, brusca apariţie a civilizaţiei sumeriene, întrucât este bine cunoscut faptul că toate operele ulterior create în Babilon îşi au originea în civilizaţia sumeriană, îndoielnic, cultura superioară a Egiptului dispunea de biblioteci în care vechile secrete erau păstrate, învăţate, însuşite şi transcrise. Ne amintim că Moise, care a crescut la curtea faraonului, a avut mai mult ea sigur acces la venerabilele incinte ale bibliotecilor. Insuşindu-şi uşor cu­noştinţele tăinuite, deveni un iniţiat, care se presupune că a scris personal cinci dintre cărţile ce-i sînt. atribuite, deşi a rămas pînă azi o enigmă limba în care au putut fi sorise aceste texte.

Să admitem deci că epopeea lui Ghilgameş a ajuns din Sumer, prin intermediul asirienilor şi babilonienilor, în Egipt. Aici ar fi descoperit-o şi adaptat-o scopurilor sale tînărul Moise. în această ipoteză, versiunea originală a relatării potopului nu ar fi cea din Biblie, ci aceea din textul sumerian…

De ce nu ne-am putea pune asemenea întrebări ? Nouă ni se pare că metoda clasică de cercetare a istoriei civi­lizaţiilor dispărute a ajuns într-un impas şi ca atare nu poate duce la rezultate cu adevărat incontestabile. Fiind prea strîns legată de „schema-model“, ea nu mai lasă nici un loc imaginaţiei şi speculaţiilor, singurele capa­bile să dea un impuls creator.

Caracterul sacru şi inviolabil al cărţilor Bibliei a îm­piedicat în multe cazuri desfăşurarea cercetărilor privi­toare la vechiul Orient. Biblia era tabu şi nimeni nu îndrăznea să pună cea mai mică întrebare sau să exprime cea mai mică îndoială în legătură cu ea. Istoricii secolului al XlX-lea şi cei de la începutul celui de-al XX-lea, deşi consideraţi atît de luminaţi, au rămas tributari aceloraşi prejudecăţi milenare numai pentru că drumul care ducea la trecut punea implicit sub semnul întrebării exactitatea unor afirmaţii biblice. Totuşi, chiar şi un creştin fanatio ar fi putut observa că numeroase relatări ale Vechiului testament sînt în flagrantă contradicţie cu imaginea unui Dumnezeu drept, atotputernic şi omniprezent ! Şi tocmai acela care ar dori să păstreze intangibile dogmele cre­dinţei biblice trebuie sau ar trebui să manifeste interes pentru a lămuri rine l-a instruit pe omul din antichitate, cine a alcătuit primele coduri de viaţă socială, cine i-a transmis normele elementare de igienă şi cine a nimicit grupurile umane considerate depravate.

Cît despre a pretinde că Dumnezeul acesta pe care nu ni-l putem închipui se deplasează cu ajutorul unor vehicule pe roţi şi prevăzute cu aripi, se împerechează cu femei primitive, dar se teme să-şi arate faţa, toate acestea ni se par — atîta vreme cît nu pot fi dovedite — nişte bazaconii. Afirmaţia teologilor că Dumnezeu este înţelept, fără ca noi să putem bănui în ce chip se va în­făţişa oamenilor şi cum anume va face din poporul său un popor smerit, nu se află in sfera preocupărilor noastre şi ca atare nu ne propunem s-o lămurim. Unii se mărgi­nesc doar să refuze a privi realitatea în faţă. Dar viitorul îngustează tot mai mult aria de preocupări faţă de trecut. In aproximativ 12 ani, oamenii vor pune piciorul pe Marte. Dacă se va găsi acolo fie numai o singură con­strucţie antică, de mult părăsită, un singur obiect, o sin­gură pictură rupestră, atestînd că fiinţe inteligente au trăit cîndva acolo, va fi de ajuns pentru ca temeliile reli­giei noastre să fie puse sub semnul întrebării, iar cele ale istoriei noastre să fie răsturnate. O singură desco­perire de acest fel este suficientă pentru ca istoria ome­nirii să cunoască cea mai profundă răsturnare şi revi­zuire.

Dar să revenim la ipoteza pe care am formulat-o despre trecutul utopic al omenirii. Pînă în prezent, re­constituirea ne-ar oferi următorul tablou :

într-un trecut foarte îndepărtat, greu de precizat în timp, o navă spaţială străină descoperă planeta noastră. Echipajul stabileşte imediat că Pămîntul întruneşte toate condiţiile pentru geneza unor fiinţe dotate cu inteligenţă. Fireşte, „omul“ acelor vremuri încă nu era homo sapiens, ci altceva… Cosmonauţii străini fecundează artificial unele exemplare feminine din această specie, le cufundă — după cum spun străvechile legende — într-un somn adîno şi se întorc spre locurile de unde au venit. Cîteva milenii mai tîrziu se reîntorc şi găsesc cîteva exemplare de homo sapiens. Repetă experienţa înnobilării de cîteva ori, pînă cînd realizează, în fine, o fiinţă înzestrată cu suficientă inteligenţă spre a-i putea împărtăşi normele vieţii so­ciale. Pentru a evita pericolul unei involuţii, dat fiind că omul nu depăşise încă starea de sălbăticie şi ar fi putut chiar să se împerecheze cu animalele, cosmonauţii nimi­cesc exemplarele mai puţin reuşite sau le iau cu ei pentru a popula alte continente. Astfel iau naştere primele co­munităţi umane şi apar primele manifestări de îndemî- nare în muncă. Se dezvoltă meşteşuguri rudimentare, se împodobesc cu desene pereţii stîncilor şi ai grotelor, se inventează olăritul şi sînt construite primele locuinţe.

Primii oameni manifestă pentru cosmonauţii străini un respect nemărginit. Deoarece îi văd coborînd de undeva şi dispărînd după aceea nu se ştie unde, îi iau drept „zei“. Dintr-un motiv încă nelămurit, zeii se arată mai departe interesaţi în transmiterea cunoştinţelor lor. îşi ocrotesc învăţăceii, se arată dornici să–i apere de primejdii şi să-i ţină departe de nelegiuiri. Ei doresc să obţină — fie şi cu forţa — o dezvoltare pozitivă a colectivităţii umane. Progeniturile nereuşite sînt lichidate, urmărindu-se, în schimb, ca ceilalţi să beneficieze de condiţiile propice unei societăţi capabile să se dezvolte.

Evident, speculaţia noastră se aseamănă cu o ţesătură din a cărei urzeală rară ies la iveală multe goluri. Se va spune : „lipsesc dovezile !“ Dar viitorul va arăta cîte dintre golurile urzelii pot fi umplute. Cartea de faţă nu face altceva decît să dezvolte o ipoteză plecînd de la diverse speculaţii, ca atare ea nu trebuie nicidecum să fie „adevărată“. Totuşi, în comparaţie cu teoriile de pe urma cărora unele religii trăiesc netulburate la adăpostul unor tabu-uri, vrem şi noi să pretindem pentru ipoteza noastră un procent numai de verosimilitate.

Ar fi, totuşi, bine poate să spunem fie şi numai o vorbă despre conceptul de „adevăr. Adeptul neclintit al unei religii are convingerea că este singurul deţinător al „adevărului. Nu este cazul numai cu creştinii, ci în aceeaşi măsură cu adepţii celorlalte religii, mai mult sau mai puţin răspîndite. Teozofii, teologii şi filozofii au re­flectat la doctrina lor, la dascălul lor şi la învăţătura sa şi sînt convinşi că au ajuns la cunoaşterea „adevărului. Bineînţeles, fiecare religie îşi are istoria ei, deţine pro­misiuni primite de la Dumnezeu, a încheiat cu Dumne­zeu legăminte despre care au propovăduit profeţii şl înţelepţii săi… Dovezile cu privire la „adevăr“ izvorăsc întotdeauna din doctrina esenţială a fiecărei religii. De aici rezultă faptul că gîndim şi credem în spiritul unei concepţii viciate, în care sîntem educaţi încă din copi­lărie. Fiecare generaţie a trăit .şi trăieşte cu convingerea că este singura care deţine „adevărul”.

Fiind ceva mai modeşti, noi considerăm că nu poţi poseda „adevărul. In cel mai bun caz poţi să crezi în el. Acela care caută efectiv adevărul nu poate şi n-are drep­tul să-l caute exclusiv sub semnul şi în cadrul propriei sale religii. Care este în fond scopul şi ţinta vieţii ? Să crezi în „adevăr sau să-l cauţi ? în Mesopotamia există elemente materiale care demonstrează că, din punct de vedere arheologic, unele fapte din Vechiul testament ar fi reale. Ele nu pot fi, totuşi, luate drept dovezi în favoa­rea „adevărului religiei respective. Dacă pe undeva sînt dezgropate oraşe străvechi, sate, fîntîni sau inscripţii, aceste descoperiri fac lumină doar în ceea ce priveşte istoria poporului care a trăit acolo. Dar ele nu demon­strează nicidecum că Dumnezeul acelui popor este sin­gurul şi adevăratul Dumnezeu, şi nu vreun cosmonaut!

Săpăturile arheologice întreprinse în cele patru zări ale lumii atestă veracitatea anumitor legende străvechi. Cu toate acestea, nici unui adept al creştinismului nu i-ar trece prin minte să recunoască, pornind de la desco­peririle arheologice din Peru, pe zeul preincaşilor drept adevăratul Dumnezeu. Punctul nostru de vedere este limpede : totul este mit sau,’dacă vreţi, istoria trăită de un popor. Nici mai mult, nici mai puţin. Dar aceasta, după părerea noastră, este foarte mult.

In concluzie, cel care porneşte efectiv în căutarea adevărului nu are dreptul să respingă ipoteze noi sau îndrăzneţe, dar nedovedite, numai pentru că ele nu se potrivesc felului său de a gîndi sau a crede. Acum o sută de ani, nici nu era vorba măcar de navigaţia spaţială. Străbunii noştri nu aveau deci nici un motiv să se în­trebe dacă cumva strămoşii noştri îndepărtaţi au fost sau nu vizitaţi de fiinţe extraterestre. Să admitem un moment ideea înspăimîntătoare şi totuşi, din păcate, l»l,’ilizibilă că civilizaţia noastră ar fi distrusă într-un război atomic. Făcînd săpături, nişte arheologi ar desco­peri după 5 000 de ani rămăşiţele statuii Libertăţii de la New York. Folosind actualul model de gîndire, arheologii de mîine vor trage în mod obligatoriu concluzia că este vorba de o divinitate necunoscută, o zeiţă a focului (din cauza torţei) sau poate o zeitate a Soarelui (din cauza razelor care înconjură capul statuii). Că ar putea fi pur şi simplu vorba de o statuie a Libertăţii, nici prin gînd nu i-ar trece cuiva care raţionează conform schemei de gîndire actuale.

Calea care duce spre trecut nu mai poate fi îngrădită cu dogme.

Dacă am apucat cu adevărat calea anevoioasă a cău­tării adevărului, să părăsim cu curaj drumurile bătătorite de pînă acum şi să punem sub semnul întrebării tot ce am considerat drept şi adevărat. Nu ne mai putem per­mite să închidem ochii şi să ne astupăm urechile, pe mo­tiv că noile idei ar fi erezii şi absurdităţi.

De altfel, acum cincizeci de ani nu era oare o absur­ditate să-ţi închipui că omul va păşi într-o zi pe Lună ?…

intamplari autentice relatate in biblie

mai multe articole in Top Secret

 

 

 

Top Secret

Experimentul Philadelphia-Proiectul Montauk- experimente in timp

Published by:

calatorie in timp

Experimentul Philadelphia

ora 19.15 Londra 21.15 Romania.

O emisiune dezbatere despre aceste experimente, a cincea forta, implicarea lui Einstein Experimentul Philadelphia mister neelucidat

Este foarte posibil ca, dintre toate misterele şi necunoscutele care au marcat istoria planetei şi a existenţei umane, „PROIECTUL MONTAUK” să reprezinte cea mai uluitoare şi totodată cea mai ocultată acţiune de anvergură a oamenilor.

În extremitatea estică a oraşului Long Island se află Montauk Point, care este cunoscut majorităţii New yorkezilor datorită farului şi a frumuseţii peisajelor sale. În zona de vest din imediata apropiere a faruluiexistă o bază militară misterioasă, părăsită, ce aparţine Forţelor Aeriene SUA, fiind construită pe terenulmai vechiului Fort Hero. Deşi a fost în mod oficial închisă şi abandonată de Forţele Aeriene SUA încă din1969, baza a fost ulterior redeschisă, continuându-şi activitatea fără aprobarea

Guvernului Statelor Unite.
Sursa finanţării bazei reprezintă, de asemenea, un mister. Nu s-au descoperit dovezi că guvernul sau armata ar fi furnizat fondurile necesare. Oficialii guvernului au căutat unele răspunsuri, însă fără succes.
Secretul operaţiunii a dinamizat imaginaţia oamenilor care au creat legende ce se puteau asculta la totpasul prin Long Island. Este totuşi improbabil ca vreunul din localnicii de la Montauk sau cei care au lansat zvonurile să cunoască întreaga poveste a celor petrecute acolo.
Un grup de persoane care au fost implicate în aceste experimente consideră că „Proiectul Montauk” a fost, de fapt, o continuare, reprezentând un punct culminant al cercetărilor efectuate la bordul distrugătorului USS Eldridge, în 1943. Fenomenul, cunoscut sub numele de „Experimentul Philadelphia”, în care nava a dispărut literalmente din spectrul vizual, s-a produs în timp ce Marina americană realiza experimente în ceea ce priveşte obţinerea invizibilităţii navelor la detectarea lor prin intermediul radarului.
Conform acestor relatări, au urmat trei decenii de cercetări secrete şi tehnologie aplicată.Experimentele includeau supravegherea electronică a minţii şi controlul anumitor categorii de populaţie.
Punctul culminant al acestor experimente a fost atins la Montauk Point, în anul 1983 şi a reprezentat momentul când „Proiectul Montauk” a reuşit deschiderea unei porţi spaţio-temporale către 1943.
În mod cert, persoana cea mai pregătită să ne expună întreaga poveste este Preston Nichols, inginer electronist şi inventator care a studiat, vreme de mai bine de un deceniu, „Proiectul Montauk”. Interesul său pentru acest studiu a fost amplificat parţial de circumstanţe neobişnuite ce au avut loc în propria sa viaţă. Ela reuşit să achiziţioneze în mod legal o parte din echipamentul folosit în cadrul proiectului. Investigaţiile sale perseverente au revelat propriul său rol pe care l-a avut în acest proiect, adică cel de director tehnic. Înciuda repetatelor „spălări ale creierului” şi ameninţărilor pe care el le-a suferit, Preston a supravieţuit şi adecis că este în interesul tuturor să-şi spună povestea.
Maddie Ancuta Londra