Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: mistere neelucidate

Top Secret

TUNGUSKA 1908 marea explozie enigmele Terrei

Published by:

Tunguska 1908TUNGUSKA 1908 marea explozie enigmele Terrei

„UN IMENS GLOB DE FOC“.
• CELE CINCI EXPEDIŢII ALE LUI LEONID KULIK.
• O PĂDURE DE „STÂLPI DE TELEGRAF”.
• ECHIVALENTUL A 30 MILIOANE TONE DE TNT.
• IPOTEZA KAZANŢEV: EXPLOZIA UNEI NAVE COSMICE VENITE DIN ALTE LUMI.
• OPŢIUNI MODERNE ALE ASTROFIZICIENILOR: UN METEOR DE ANTIMATERIE SAU O „GAURĂ NEAGRĂ“?
• ÎN LEGĂTURĂ CU IPOTEZA BAXTER-ATKIN S.

partea I

In zorii zilei de 30 iunie 1908, marinarii de cart de pe câteva nave care pluteau pe Oceanul Indian observară un obiect uriaş care descria o largă traiectorie pe bolta cerească, îndreptându-se catre Asia; scurtă vreme după aceea, ţăranii din nordul Indiei observara şi ei ciudatul obiect venit de undeva din Cosmos şi care acum devenise strălucitor – un „glob de foc“ cum l-au caracterizat câţiva martori oculari – pentru ca apoi să dispară dincolo de vârfurile înalte ale Munţilor Himalaia. Era momentul cand in contact cu învelişul atmosferic al Pământului, pe suprafaţaciudatului obiect s-a dezvoltat o temperatură foarte ridicată datorita frecării.
Caravanele care străbăteau deşertul Gobi şi regiunile de Nord vest ale Chinei s-au oprit o clipă din drumul lor; oamenii ridicat privirile, surprinşi şi înfricoşaţi, la trecerea globului de foc (după calcule stabilite ulterior) probabil că dezvoltase  la suprafaţa sa o căldură de aproximativ 3 000 grade C. In satele si micile târguri din centrul Siberiei, oamenii au fost îngroziţi de suieratul surzitor al ciudatului obiect ceresc.
La ora 7,17, platoul siberian central situat în apropiere de raul Tunguska Pietroasă – un ţinut cu populaţie rară, acoperitcu turbarii  şi cu păduri de pini – s-a cutremurat sub impactul unei  explozii atât de puternice, încât centrul seismografic din Irkutsk, situat la aproape 900 km la sud, a înregistrat oscilaţii de proporţiile unui cutremur de grad înalt.

La impactul ciudatului obiect cosmic cu pământul, ţâşneşte o uriaşă jerba de foc; apoi o undă de şoc se propagă în aerul înconjurător, până la distanţe de 700-800 km. In acelaşi timp, un şuvoi fierbinte mătură dealurile împădurite ale taigalei, arzând vârfurile înalte ale coniferelor şi producând incendii care au durat zile în şir. Mii de copaci sunt doborâţi, colibe ale nomazilor din regiune sunt măturate pur şi simplu de pe suprafaţa pământului, se înregistrează victime în rândul oamenilor şi animalelor – din fericire nu prea numeroase având în vedere caracterul izolat al regiunii.

La postul comercial de la Vanavara, loc de întâlnire pentru vânători şi negustori de blănuri, situat la o distanţă de peste 50 km, oamenii îşi acoperă feţele cu mâinile pentru a le ocroti de aerul fierbinte; câteva clipe mai târziu, unda de aer încins se năpusteşte pe uliţele micii aşezări, ridicând nori de praf, smulgând acoperişuri şi ridicând oamenii pentru a-i trânti apoi la câţiva metri distanţă. Rafalele de vânt care au zguduit uşile şi ferestrele locuinţelor s-au resimţit în localităţi situate până la o distanţă de 600 km.
Mase întunecate de nori groşi s-au ridicat până la douăzeci de kilometri deasupra regiunii Tunguska, dând apoi naştere unei ciudate „ploi negre“ provocate de o condensare bruscă şi de vârtejul ca o trombă de ciclon stârnit de explozie şi care a aspirat mase de pământ sub formă de praf sau noroi de mlaştină şi tot felul de ramuri, arbuşti, muşchi şi chiar copaci întregi smulşi din rădăcină.
Vreme de ore în şir undele provocate de explozie s-au propagat în toate direcţiile, fiind înregistrate la distanţe foarte mari, ca de pildă în Anglia, la Greenwich. în nordul Europei, staţiunile meteorologice şi seismologice au înregistrat de asemenea oscilaţii puternice, iar la mari altitudini a fost observat un fenomen neobişnuit: „nori de argint“, masivi, radiind o luminiscenţă ciudată. Din Peninsula Scandinavă şi până în Siberia, lumina a fost atât de intensă în perioada imediat urătoare, încât în unele locuri a fost posibil să se facă fotografii în miez de noapte. Vreme de câteva săptămâni, pe cerul Europei au fost observaţi nori de praf şi o neobişnuită luminozitate nocturnă care se manifesta până la latitudini sudice ca acelea ale Spaniei.
Fireşte că astăzi, după atâţia ani, puterea exploziei din regiunea Tunguska este greu de calculat, dar oameni de ştiinţă din Rusia, Marea Britanie, S. U. A. şi din alte ţări sunt de acord că unicul criteriu de comparaţie îl constituie exploziile din era noastră atomică.
In ciuda acestor elemente spectaculoase şi care prin însăşi natura lor ciudată păreau menite să trezească interesul oamenilor de ştiinţă, vreme de peste doisprezece ani nu s-a întreprins nimic pentru cercetarea la faţa locului a efectelor marii explozii şi pentru căutarea unei explicaţii ştiinţifice a acestui fenomen probabil unic în istoria Terrei. Cauzele acestei întârzieri se explică pe de o parte prin faptul că este vorba de o regiune izolată, greu accesibilă, pe de altă parte prin frământările politice şi sociale prin care trecea Rusia ţaristă din acea perioadă.
Regiunea Tunguska îşi trage numele de la mai multe râuri, afluenţi pe partea dreaptă a Eniseiului, cei mai importanţi fiind Podkamennaia Tunguska (Tunguska de lângă Kamen, 1830 km) şi Nijneia Tunguska (Tunguska Inferioară, 2989 km) – acesta din urmă străbate partea de mijloc şi de răsărit a Podişului Siberiei
Centrale, fiind astăzi navigabil în aval de oraşul Tura şi având în cursul lui marele bazin carbonifer care poartă numele oraşului Kamen. Tunguska Pietroasă – în apropierea căreia a căzut „marele glob de foc“ din 1908, era o regiune aproape nelocuită, presărată cu dealuri împădurite, având un aspect dezolant, în care – după cum nota unul dintre cercetătorii ei timpurii – „cei slabi şi imprudenţi cu greu reuşesc să supravieţuiască*1. Numai tunguşii nomazi o străbăteau mânându-şi din urmă turmele de reni care constituiau principala lor sursă de trai. Iarna se abăteau pe-aici şi vânătorii în căutarea animalelor cu blănuri preţuite de negustorii care veneau până la primitivele posturi comerciale aşezate mai la sud. Vara este scurtă aici; la începutul ei – când s-a produs şi marea explozie din 1908 – pământul îngheţat al taigalei se înmoaie, transformându-se pe alocuri în mlaştină şi întreaga regiune este infestată de ţânţari cu înţepătura dureroasă.
Aşa se face că, până la sfârşitul deceniului al treilea al veacului nostru, singurii care s-au încumetat să se aventureze până la locul exploziei au fost crescătorii de reni tunguşi şi vânătorii.
In acea perioadă, imediat după primul război mondial, în cercurile geologilor şi ale unor oameni de afaceri îşi croia drum ideea că vechile cratere ale meteoriţilor uriaşi ar putea fi exploatate rentabil prin recuperarea de importante cantităţi de metale din masa meteorică. în S. U. A. se constituise un grup pentru studiul celebrului Meteor Crater din Arizona, care măsura 1,2 km diametru la o adâncime de 170-180 m. Dar mostrele şi carotele extrase au constituit o dezamăgire – masa meteorică era alcătuită din 93 la sută fier, 6,4 la sută nichei şi avea numai slabe urme de metale rare ca platina şi iridiu: exploatarea nu era rentabilă.
Cam în aceeaşi vreme, în Uniunea Sovietică se organiza, sub auspiciile Academiei de Ştiinţe, o expediţie in Siberia, condusă de Leonid Kulik, pe atunci în vârstă de 38 ani. în timp ce se pregătea pentru expediţie, Kulik primi o scrisoare în care se afla o pagină dintr-un vechi calendar; pe spatele paginii era reprodusă o ştire apărută cu ani în urmă într-un ziar siberian, relatând despre căderea unui meteorit de mari proporţii. Până atunci, Kulik nu auzise de acest meteorit şi citi relatarea cu mult interes. Convins că este vorba de un eveniment care scăpase atenţiei oamenilor de ştiinţă, începu să caute în colecţiile ziarelor siberiene din acea perioadă şi curând găsi şi alte informaţii în legătură cu acest fenomen ieşit din comun.
Un ziar din Irkutsk, de pildă, relata că, într-o dimineaţă de iunie, ţăranii dintr-un mic sat situat la nord de Kirensk văzură „un obiect foarte strălucitor. A coborât, aproape pe verticală, vreme de vreo zece minute. Obiectul era în formă de tub, cu alte cuvinte cilindric”. Mai departe, ziarul arăta că după ce strălucitorul obiect a căzut, „s-a format un uriaş nor negru” şi s-a auzit un zgomot ca „o bubuitură de tun“. Pe urmă „toate casele s-au cutremurat şi în acelaşi timp, prin norul de fum negru, a izbucnit o limbă de foc ce se bifurca”. Ţăranii au năvălit pe uliţele satului, înspăimântaţi, cuprinşi de panică, convinşi că sosise sfârşitul lumii.
Kulik era intrigat mai ales de acea „formă de tub“ prin care sătenii descriau obiectul cosmic, deoarece nu prea corespundea aspectului pe care-l putea avea un meteorit în traiectoria sa. De asemenea, nici norul de fum şi nici flacăra ca o limbă bifurcată nu aveau ce căuta in descrierea unui meteorit, în afară de cazul că impactul provocase un incendiu de mari proporţii în taiga, ceea ce, iarăşi, era greu de presupus având în vedere că în acea perioadă a anului solul mustea de apă şi, practic, mare parte a regiunii se transformase într-o mlaştină.
Continuându-şi cercetările în colecţiile de ziare vechi de peste doisprezece ani, Kulik reuşi să schiţeze un soi de „portret” al obiectului cosmic, precum şi o relatare a evenimentelor legate de traiectoria şi căderea acestuia. Unele declaraţii ale martorilor se contraziceau, cum se întâmplă de obicei in asemenea cazuri; în afară de asta, nu era exclus ca unii corespondenţi de presă să mai fi înflorit şi ei relatările, pentru a le face mai interesante, mai atrăgătoare pentru cititori. Un lucru era sigur: dacă fusese un meteorit, atunci acesta trebuie că avusese proporţii gigantice
– era fără îndoială cel mai mare meteorit căzut vreodată în Rusia şi poate pe întregul Pământ, astfel nu se puteau explica puternicele cutremure provocate pe o arie foarte largă.
O problemă esenţială o constituia stabilirea locului exact unde căzuse uriaşul corp ceresc. în relatarea reprodusă pe fila de calendar (după ziarul siberian), se arăta că un inginer feroviar care călătorea cu transsiberianul zărise ciudatul obiect în clipa când se prăbuşea, iar scurtă vreme după aceea trenul oprise în gara Filimonovo, aşezată la o depărtare de aproximativ 11 km de oraşul Kansk. Se mai arăta în relatare că pasagerii ar fi coborât din tren ca să examineze obicctul căzut, dar nu s-au putut apropia de el fiindcă era încins la roşu. Kulik se hotărî să-şi înceapă cercetările la Kansk, unde presupunea că va putea găsi martori care să-l ajute să stabilească locul unde căzuse obiectul.
Impreună cu ceilalţi membri ai expediţiei, Kulik părăsi oraşul Petrograd (astăzi St. Petersburg) în septembrie. La Kansk şi-au dat repede seama că nu era o sarcină deloc uşoară să găsească locul exploziei. Chestionarul întocmit de Kulik şi care a circulat în oraş şi în întreaga regiune, a mijlocit totuşi colectarea a numeroase mărturii cu privire la distrugerile provocate de explozie şi la alte aspecte, cum este incredibila luminozitate a corpului în cursul căderii. Din zecile de relatări ale martorilor oculari, Kulik deduse că impactul cu solul s-a produs mai departe, spre nord sau nord-est în apropiere de bazinul râului Tunguska Pietroasă.
Trebuie spus că Leonid Kulik era convins că uriaşul obiect cosmic fusese un meteorit, în ciuda faptului că o seamă de amănunte din descrierile făcute de martori nu se potriveau cu manifestările obişnuite ale acestor corpuri cereşti aşa cum erau ele cunoscute din studierea unor cazuri anterioare. In acest sens şi-a redactat Kulik raportul către Academia de Ştiinţe, după întoarcerea sa din această primă expediţie. De altfel, Kulik şi-a consacrat mare parte din viaţa şi activitatea sa găsirii dovezilor în sprijinul acestei ipoteze.

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei

Top Secret

Descoperirea crimei prin psihic o tehnica moderna

Published by:

psihic
Descoperirea crimei prin psihic o tehnica moderna
Publicul este la fel de fascinat de crimă ca şi de fe­nomenele paranormale, iar când cele două se asociază, imaginaţia populară este cu adevărat captivată. Combina­ţia misterului cu groaza sunt folosite cu’ efecte dramatice în romanul lui Stephen King The Dead Zone, după care s-a realizat şi un film de mare succes. Eroul romanului, Johnny Smith, capătă puteri psihice în urma unui accident de maşină şi a unei come. EI descoperi că poate afla date din viaţa unor persoane care-i sunt complet străine şi că poate pătrunde în minţile unor criminali, persona­jul este fictiv, dar are şi corespondenţi în viaţa reală.
Poate cel mai cunoscut exemplu este psihicul olandez Pete Hurkos. Acesta era zugrav de meserie, iar în 1943 a căzut de pe schelă, de la peste 10 metri, fracturându-şi craniul. A stat trei zile în comă. Se ştia că în clipa când şi-a căpătat cunoştinţa, primele lui cuvinte către medici au fost: „Doctore, nu pleca ! O să se întâmple ceva groaz­nic !“ Medicul, care avea planificată o excursie în stră­inătate, a glumit despre asta cu Hurkos. La puţină vre­me după. aceea, a fost ucis.Hurkos şi-o câştigat un renume în spital spunându-le celorlalţi pacienţi diferite lucruri despre ei pe care nu avea cum să le fi ştiut dinainte. După ce a plecat din spital el a ajutat la găsirea unor persoane dispărute, a sprijinit Scotland Yard-ul în găsirea diamantului Stone of Scone, care fusese furat. In final, s-a specializat pe crime rezolvând, printre altele, un caz de asasinat numai prin lipirea de cap a unei fotografii a victimei.La Miami, în 1958, au fost comise două crime în câteva ore — un şofer de taxi şi un comandant de ma­rină, ambii ucişi cu aceeaşi armă. Stând în maşina pri­mei victime, Hurkos a făcut o descriere amănunţită a criminalului pentru Thomas Lipes, şeful biroului omu­cideri a poliţiei. Lipes, cunoscut ca ,,un om cu picioarele pe pământ, foarte realist, i-a povestit ulterior aghio­tantului lui John S. Bottomly, asistent al procurorului general : „ne-a fost de mare ajutor la cele două crime. Ştiu că voi, cei din Boston, sunteţi sceptici în probleme­le astea, dar, credeţi-mă omul acesta are ceva ce dumnea­ta şi cu mine n-avem“. Bostonul avea şi el  problemele lui, iar procurorul Bottomly căuta cu disperare o modalitate de a soluţiona unul din cele mai oribile cazuri de crimă în serial cazul Sugrumătorului din Boston.

Miercuri 29 ianuarie 1964, sergentul detectiv Lco Martin şi Bottomly l-au luat de la aeroport pe Peter Hurkos, în mare secret. Hurkos insistase asupra secretului, căci nu voia să fie deranjat de curioşi.

El i-a impresionat din prima clipă pe cei doi ofiţeri ai poliţiei din Boston. Stând împreună la o cafea, pe drum, Peter Hurkos l-a întrebat pe Martin : „Cine-i Katherine ?“ Era maică-sa, „Să-i spui“ a declarat Hurkos’ „să se ducă la doctor. Sunt îngrijorat de picioarele ei. Are nişte varice foarte rele. Să facă ce-i spune familia”.

Atât Martin cât şi restul familiei încercase s-o con­vingă pe femeie să meargă la spital, dar ea se încăpăţâna. Dar asta nu era tot. „E şi un lucru bun, Leo“ i-a mai spus Hurkos. „Bine că şi-a făcut ochelarii acum două luni. Are probleme mari cu ochiul stâng.“ Martin ră­măsese cu gura căscată. Hurkos a continuat să-i povestească despre  durerile de spate ale maică-sii şi cum acesta se lovise la vârsta de cinci ani.

Bottomly i-a spus lui Hurkos că ofiţerul lui de legă­tură va fi un anume Julian Soshnick, oferindu-se să i-l descrie pentru a-l putea recunoaşte. De fapt, Hurkos i l-a descris lui inclusiv faptul că era atât de mândru de părul lui încât nu purta pălărie. Cu tot scepticismul lui, Bot­tomly a fost impresionat. Chiar dacă Hurkos s-ar fi stră­duit să aflt şi să memoreze atâtea detalii despre colegii lui şi familiile lor, cum de putea şti atâtea despre Soshnick ? Acesta nu făcea parte din echipă, nu lucrase la cazul Sugrumătorului şi fusese desemnat doar în ulti­ma clipă, dintr-un efectiv de 43 de anchetatori. Bottomly îl cooptase în echipă în timp ce Hurkos se afla deja în avion !

Hurkos şi-a început investigaţia a doua zi. S-a folosit de psihometrie (,,citirea obiectelor”), care l-a „conectat“ cu scenele crimei prin atingerea unor obiecte şi fotografii legate de ele.

El şi-a trecut-mâinile peste trei sute de fotografii de la aceste scene, a ales una din ele, declarând : „Asta-i falsă. Nu-i de aici!“ Soshnick a recunoscut că pusese foto­grafia, dintr-un caz deja rezolvat, printre celelalte pentru „control.

Examinarea de către Hurkos a fotografiilor şi obiecte­lor (ciorapi, eşarfe, sutiene, alte haine) a fost uimitoare. Putea spune ce înfăţişau fotografiile fără a se uita la ele, a dcscris unele din scenele crimelor ca şi cum ar fi fost prezent, inclusiv detalii pe care poliţia nu le făcuse publice pentru a nu stânjeni cercetările.

In aceeaşi după amiază, unul dintre detectivi a în­târziat, spunând că avusese o pană la maşină. Hurkos s a învârtit în jurul lui şi a început următorul uimitor mo­nolog : ,,N-ai întârziat de maşină. Ai întârziat că te-ai dus la regulat. Crezi că glumesc, nu ? Dacă spun cum a fost, te strici de râs”. Apoi Hurkos a început să le po­vestească celorlalţi, arătând spre el; „La ăsta, şeful spu­ne, acum două-trei ore : «Deci la Lexington, lucrezi cu ăla cu nebunu, Hurkos.»’-El zise: «Hai, şefu, am întâl­nire, nu viu la lucru.» Şefu spune «ba vii». Aşa că, ce taci ? Dai telefon la fata şi spui «Scumpo, am de lucru după-amiază, nu pot să vin» şi fata spune «A, păi atunci vino acum, în drum spre lucru. Şi te duci la ea acasă, femeie faină, douăşopt, douăşnouă, divorţată, soţul i-a dat casa. Tu spui «Trebuie să lucrez cu ăla de citeşte gându’, cu şarlatanii’, cu Hurkos ăla». Aşa-i ? Aşa-i ? Ea zise : «Scumpule, până pleci, să-ţi fac o cafea,». Te duci cu ea în bucătărie, ea se apleacă la dulap după ca­fea, o tragi la tine, o pui pe masa din bucătărie şi-o re­gulezi. Aşa-i ?“

Se spune că a urmat o tăcere de moarte în timp a toţi aşteptau o replică a detectivului. Acesta însă, rămas cu ochii căscati, n-a mai putut articula nici un cuvânt.

De fapt, Hurkos s-a fixat asupra unui anume Thomas O Brien pe care l a considerat a fi Sugrumătorul, deşi unele din caracteristici se potriveau şi unui alt sus­pect anchetat de poliţie. Cazul n-a fost rezolvat ; în final, poliţia a acceptat mărturia depusă de un anume Altert DcSalvo, care a dat informaţii detaliate despre scenele crimei, pe care nu le-ar fi putut da decât criminalul. DeSalvo n-a fost judecat pe considerente de boală min­tală, dar a rămas în istorie ca fiind Sugrumătorul din Boston. Hurkos a continuat să susţină că nu era DeSalvo ci cel descoperit de el.

Poate că, totuşi, a fost DeSalvo, căci, în pofida insis­tenţelor lui Hurkos privind propriul lui suspect, DeSalvo avea nasul ascuţit, o cicatrice pe braţul stâng şi lucra cu motoare diesel, exact cum descrisese Hurkos.

Cazul lui Hurkos nu este unic. Un alt psihic a fost tot olandez, Gerard Oroiset. Ca şi Hurkos, el a făcut şi afirmaţii insuficient confirmate de realitate şi a dat şi ,,rateuri”. Totuşi, ,.loviturile” lui au fost impresionante. Intr-un astfel de caz, compania aeriană KLM i-a cerut să caute un copil pierdut. Croiset a răspuns pe loc, la telefon, că copilul murise, descriind călătoria în care a fost găsit cadavrul. L-a descris de asemenea pe criminal. A folosit de mai multe ori psihometria, cu fotografii şi haine. Deşi imperfecte, descrierile lui au fost în mare măsură corecte.

La sfârşitul anilor ’70, nordul Angliei a fost terorizat de un criminal în serie. In final a fost arestat, judecat şi condamnat, Peter Sutcliffe. Până la prinderea lui însă, poliţia, mass-media şi practic, toată lumea a foşti asaltată cu descrieri psihice ale ucigaşului, următoarei crime etc. Majoritatea erau atât de vagi încât nu depăşeau stadiul unor simple supoziţii. Totuşi, unul din cazuri a fost im­presionant. Nella Jones a declarat ziarului Yorkshire Post că a avut o viziune a ucigaşului ; din varii motive, declaraţia ei n-a fost publicată — ei cooperau cu poliţia în ce priveşte publicitatea cazului — iar reporterul a reţinut pentru el informaţia. Doamna Jones n-a văzut totul exact, dar a prezis o crimă pentru 17 sau 27 noiem­brie, crima petrecându-se pe 17

Hurkos l-a descris şi pe cel pe care-l considera a fi Sugrumătorul. Ar fi fost un bărbat de 1,67—1,70 m, în greutate de 60—65 kilograme, cu nas ascuţit, o cicatrice pe braţul stâng dint-un accident de muncă, căci lucra cu motoare diesel, avea o problemă la degetul cel mare şi dormea pe un pat fără saltea. Au urmat o mulţime de alte mici detalii.

Ea a mai spus că numele ucigaşului era Peter, că era şofer pe- un camion pe care era desenată litera C. Peier Sutcliffe era şofer la compania de transport „Clark”. Doamna Jones a mai spus că ucigaşul locuia în Bradford, pe o stradă la numărul 6. Adresa lui Sutcliffe era Brad ford, Garden Lane nr. 6, într-o casă cu poartă de fier iforjat şi cu trepte la intrare, asa cum o descrisese doamna Jones.

mai multe articole in Top Secret

 

Top Secret

Peisajul fantoma

Published by:

chapel John EvelynPeisajul fantoma. John Evelyn  Este posibil să călătorim în timp?

Oricât de incredibil ar putea să pară acest lucru, un număr destul de mare de- oameni cu o reputaţie excelentă şi cât se poate de sănătoşi la minte au pretins că s-au întors cu secole în urmă pentru a vizita epoci trecute. Mary Rose Barrington, de la London ’s Society for Psychical Research, a studiat un caz de acest gen. Ea relateaza că eroii acestei întâmplări, domnul şi doamna George Benson, hotărâseră să meargă la plimbare pe colinele din Surrey într-o frumoasă zi de duminică din luna iulie a imului 1954. Ziua începuse în chip ciudat. Amândoi sim­ţiseră la trezire o senzaţie bizară de apăsare. Nevrând să strice o zi care se anunţa frumoasă, fiecare preferase să nu-i spună nimic celuilalt. Imediat ce-au coborât din autocarul care îi dusese în Comitatul Surrey, soţii Benson au vizitat capela familiei John Evelyn din Wotton. Se interesau de multă vreme de John Evelyn, un cronicar din secolul al XVII-lea, şi voiau să stie care anume din apropiaţii lui erau îngropaţi în cimitir. Vizita îi captivase atât de mult încât îi consacraseră mai mult timp decât fusese prevăzut. Ieşind din cimitir, cei doi soţi au luat-o la dreapta. Acolo au dat de o potecă supraînălţată mărginită de tu­fişuri înalte. Au pornit pe acea cărare şi în curând au ajuns într-un luminiş mare unde se afla o bancă de lemn. La stânga băncii, iarba se întindea până la copaci, pe o dis­tanţă de douăzeci şi cinci de metri. La dreapta, terenul co­bora domol spre fundul văii de unde se auzea un zgomot de lemn rupt şi lătrăturile unui câine. In momentul acela domnul Benson a aruncat o privire la ceas-şi, văzând că era ora prânzului, a scos sandvişurile pe care cei doi le pregătiseră pentru această masă. Prea deprimată ca să mănânce, doamna Benson a fărâmiţat dis­trată pâinea pentru păsări. Apoi s-a aşternut brusc o linişte desăvârşită. Doamna Benson s-a simţit deodată cuprinsă de o spaimă cumplită. Trei vrăjitori în haine medievale stăteau în picioare în spatele ei. A vrut să întoarcă capul dar n-a putut. Domnul Benson nu văzuse nimic dar, atingând mâna soţiei sale, a băgat de seamă că era de o răceală de cadavru. In cele din urmă, doamna Benson şi-a revenit şi şi-au reluat plimbarea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Au coborât spre vale şi în curând au traversat o cale ferată. Apoi, în ciuda dorinţei de a merge mai departe, s-au întors în iarbă şi au adormit. După aceea, totul se tul­bură şi se trezesc la Dorking, aşteptând trenul care trebuia să-i ducă înapoi acasă, la Battersea. In următorii doi ani frica practic n-a mai părăsit-o pe doamna Benson. Nu reuşea să uite groaza care o cuprin­sese la vederea celor trei vrăjitori atât de ciudat îmbrăcaţi, în cele din urmă s-a hotărât să atace răul de la rădăcini zicându-şi că nu se va elibera de această fobie decât dacă va parcurge din nou traseul pe care îl urmase împreună cu soţul ei în acea duminică fatală. S-a hotărât deci să se întoarcă pe locul „viziunilor”. Imediat ce a ajuns la capelă, doamna Benson a avut senza­ţia că se petrece ceva anormal. A văzut imediat că nu exis­ta nici o potecă ducând spre vârful colinei – pur şi simplu nu exista nici o colină. Ţinutul era plat, fară tufişuri şi fără copaci pe o suprafaţă de aproape un kilometru în jur. Doamna Benson a stat de vorbă cu un bărbat care pre­tindea că cunoaşte foarte bine regiunea şi care i-a spus că nu auzise niciodată de peisajul pe care i-l descria. Şi a mai adăugat că nu exista nici o bancă de lemn la marginea vreunei poteci. După ce s-a întors la Battersea, doamna Benson a povestit totul soţului ei. Acesta nu a crezut-o, totuşi a ac­ceptat să se întoarcă la capelă duminica următoare. Acolo şi-a dat seama că spunea adevărul. Câţiva ani mai târziu, Mary Rose Barrington şi John Stiles, de la Society for Psychic Research, s-au deplasat în regiune cu speranţa că vor descoperi peisajul descris de doamna Benson. Spre imensa decepţie a doamnei Benson, cei doi n-au văzut nimic care să-i poată explica viziunea şi au tras concluzia că trăise o experienţă psihică ex­cepţională. Mary Rose Barrington a avut până la urmă ideea de a parcurge cronicele lui John Evelyn pentru a găsi indicii. Ea a băgat de seamă că descrierea peisajului făcută de John Evelyn semăna foarte mult cu cea a doamnei Benson. Iar într-o notă din martie 1696, John Evelyn amintea de execuţia a „Trei nefericiţi de vrăjitori, dintre care un preot“, care luaseră parte la un complot ce urmărea asasinarea regelui lacob. Mary Rose Barrington a conchis că soţii Benson pă­trunseseră într-o altă „realitate deviantă“ şi că fascinaţia exercitată asupra lor de John Evelyn îi făcuse să pătrundă intr-un univers – un univers care nu mai exista de două sute cincizeci de ani – fară să se poată şti prin ce meca­nisme psihologice

. http://en.wikipedia.org/wiki/John_Evelyn http://www.bl.uk/onlinegallery/features/evelynnotes.html