Radio Catch22 London » Blog Archives

Tag Archives: Mahabharata

Top Secret

Marturii socante- Cartea lui Enoch

Published by:

enigme ale bibliei Marturii socante –  personaje stinghenitoare
Cartea Adi Parva din Mahabharata povesteşte cum a fost conceput şi crescut semizeul Kama. Nefiind încă măritată, mama lui, Kunti, a fost vizitată de zeul Soarelui. A urmat naşterea unui  Fiu asemănător cu tatăl, căci radia ca soarele însuşi. Temându-se ide rusineade a-şi fi pierdut virginitatea, Kunti pune copilul într-o pe care o duce în secret la fluviu. O femeie cumsecade pe numie Adhirata salvează copilul şi îi dă numele de Kama, apoi îl creste ca pe propriul ei fiu.
Similitudinea cu povestea lui Moise sare în ochi. întâlnim nenumăraţi fii de zei. Ei mişună cu sutele în mituri,dar sunt prezenţi şi în textele oficiale considerate serioase. Să ne oprim si asupra unei poveşti, care figurează pe unul din pergamentele descoperite în 1947 pe malul Mării Moarte şi care datează din secolul al II-lea înainte de Cristos.
Revenind dintr-o călătorie care îl obligase să absenteze mai  mult de nouă luni, Lemec, tatăl lui Noe, îşi manifestă uimirea descoperind în căminul său un copilaş care nu putea fi al lui şi care nu-i prea semăna.

Lemac şi-a copleşit cu reproşuri nevasta, si aceasta a început să se jure pe tot ce avea mai scump. „O, hlapanul meu,… această sămânţa este de la tine, de la tine este acest fruct — şi nu de la un străin, de la un păzitor sau de la un fiu al cerului.”

Dar Lemec nu a crezut nici o vorbă. Foarte tulburat, Lemec s-a dus să ceară sfatul lui Matusalem, tatăl său, care, după o matura cugetare, nu a găsit nici o explicaţie acestei naşteri. De aceea Matusalem s-a dus şi el să-şi consulte propriul tată, pe înţeleptul Enoch, care, dupa ce l-a ascultat, l-a trimis acasă spunându-i că dreptatea divină avea să lovească pământul şi omenirea şi că toate fiinţele vor fi nimicite pentru că sunt spurcate si corupte. Enoch a adăugat că ar trebui sa-i ceară lui Lemec să păstreze copilul şi sa-i dea numele de Noe. Şi a mai spus că Noe fusese se ales să devină patriarhul a tot ce va trăi după mareajudecată.
Această întâmplare este de-a dreptul uimitoare. Mai întâi pentru că ea menţionează de mai multe ori posibilitatea ca tatăl lui Noe să fi fost un fiu al cerului; apoi pentru că se afirmă că părinţii lui Noe fuseseră deja preveniţi despre viitorul potop; şi mai ales pentru că bunicul Matusalem fusese încunoştiinţat de
acelaşi Enoch care, conform tradiţiei, a urcat puţin după aceea la cer într-un car de foc.
Dacă părinţii Bisericii ne-ar fi socotit nişte adulţi, atunci ar fi făcut loc cărţii lui Enoch în Biblie. Faptul că au sustras această carte domeniului public, este un motiv suficient pentru a face cunoştinţă cu Enoch şi a ne întoarce mereu la el.
După ce ai luat cunoştinţă de mesajul lui Enoch, înţelegi că Biserica avea motive întemeiate să ne lipsească de cartea lui, deoarece găsim în ea informaţii atât de explozive încât ar fi riscat să răstoarne de pe piedestal imaginea lui Dumnezeu pe care ne-o oferă Vechiul Testament.
Cine era deci acest Enoch al cărui nume înseamnă Iniţiatul, Luminatul, Informatul?
Enoch este, după Moise, al şaptelea din cei zece patriarhi care au trăit înainte de potop. Fiul lui Jered, el a fost, vreme de mii de ani, uitat în beneficiul propriului său fiu Matusalem, care a trăit nouă sute şaizeci şi nouă de ani. După primele şase cărţi ale Bibliei, Iniţiatul Enoch a trăit trei sute şaizeci şi cinci de ani înainte, nu de a muri, ci de a urca Ia cer într-un car de foc.
Majoritatea specialiştilor moderni sunt de acord că textul primitiv al cărţii lui Enoch a fost redactat în ebraică sau în armeană. Acest text original s-a pierdut şi nu a mai fost găsit până azi. Totuşi, etiopienii au tradus în limba lor o versiune grecească redactată la începutul erei creştine şi descoperită în Egipt. Nu se ştie în ce epocă a fost încorporată această carte a lui Enoch în Biblia care se folosea în Biserica etiopiana.
Dacă ne încăpăţânăm să interpretăm Cartea lui Enoch exclusiv după metoda teologilor, ne vom găsi efectiv în faţa unui labirint de proporţii bizare, pe care nici un fir al Ariadnei nu le leagă între ele. în schimb, dacă neglijăm înfloriturile pitoreşti care o înfrumuseţează pentru a nu reţine decât scheletul acestei opere, descoperim un mesaj ciudat de dramatic pentru un cititor trăind în epoca noastră.
Comentatorii Cărţii lui Enoch sunt cu toţii de acord că e opera unui singur autor şi că ea a fost redactată în cursul ultimului sfert al secolului al II-lea înainte de Cristos.
Textul lui Enoch ilustrează într-o manieră exemplară ceea ce deja am spus despre dificultatea unui narator de a exprima ceva pentru care nu există cuvinte. Martorul direct şi naratorul sunt în aceeaşi măsură depăşiţi de situaţia inexprimabilă pentru că e de neconceput. Singura soluţie constă în recurgerea la comparaţii. De aceea, expresia „ceva ca…” revine la fiecare pas, aşa cum se întâmplă de obicei când e vorba să descrii un obiect, un fenomen mea niciodată observat şi în avans faţă de epoca în care apare pentru prima dată. In lipsa unor cuvinte precise şi adecvate, observatorul, naratorul dă aici frâu liber unei fantezii cu totul orientale recurgând la alegorii.

Primele cinci capitole ale Cărţii lui Enoch anunţă o judecată din urmă. Dumnezeu din cer îşi va părăsi locuinţa şi va veni pe pamânt cu legiunile lui de îngeri. Următoarele unsprezece capitole descriu căderea îngerilor apostaţi care s-au unit cu fiicele oamenilor, încălcând astfel voinţa divină. Aceşti îngeri au primit de la Dumnezeul lor nişte misiuni atât de exact definite, încât este destul de greu să vezi în ei nişte miliţieni ai cerului:
Semiasa îi învaţă descântecele şi arta de a tăia rădăcinile, Arniaros exorcismele, Barachel observarea stelelor, Kokabel astrologia, Ezechiel ştiinţa norilor, Arakiel semnele pământului, Saniasavel semnele Soarelui, Seriei semnele Lunii…
Ai impresia că Dumnezeul acestor îngeri a numit adevăraţi instructori, adevăraţi specialişti în vederea unor sarcini care îi asteptau pe Pământ. Aceşti instructori erau extrem de competenţi, fiecare in domeniul lui, având cunoştinţe infinit superioare cunoştinţelor locuitorilor Pământului din acea epocă.
Capitolele XVII-XXXVI reprezintă partea esenţială a Cărţii. Ele descriu călătoria lui Enoch în diferite lumi, sub îndepărtate bolţi cereşti. Capitolele XXXVII-LXXI relatează parabole foarte diverse, formulate de zei pentru profet. I s-a ordonat lui Enoch să noteze aceste mesaje pentru ca ele să fie transmise unor generaţii îndepărtate, caci contemporanii lui nu erau în stare să le înţeleagă aspectul tehnic. Era deci vorba de mesaje pentru viitor. Aceasta nu este interpretarea mea personală, ci exact cea care se află în text.
Capitolele LXXII-LXXXII conţin indicaţii minuţioase despre parcursul Soarelui şi al Lunii, despre zilele adăugate, despre mişcarea stelelor şi mecanica cerească. Ele precizează coordonate geografice în univers. Ultimele capitole relatează convorbirile lui Enoch cu fiul lui, Matusalem, căruia îi anunţă potopul. în sfârşit, ele povestesc urcarea profetului la cer într-un car de foc.
Versiunea slavă a Cărţii lui Enoch relatează nişte evenimente nemenţionate în textul abisinian. Aflăm astfel cum a intrat profetul în contact cu vizitatorii veniţi din cer:

Aveam trei sute şaizeci şi cinci de ani când într-o zi din cea de a doua lună mă aflam singur acasă… Am văzut atunci doi oameni foarte înalţi, pe care nu-i mai văzusem niciodată pe pământ. Faţa lor strălucea ca soarele, ochii ca nişte făclii aprinse; gura lor arunca foc; hainele erau extraordinare şi braţele lor semănau cu nişte aripi de aur. Stăteau la căpătâiul patului meu şi mă chemau pe nume. M-am trezit din somn şi m-am ridicat în capul oaselor, apoi m-am înclinat în faţa lor, palid de spaimă. Atunci cei doi oameni mi-au spus: „Nu avea frică, Enoch, fii fără teamă. Domnul ne-a trimis la tine; azi trebuie să urci la cer cu noi. Spune fiilor şi servitorilor tăi ce trebuie să facă în casă. Dar nimeni nu trebuie să pornească în căutarea ta până când Domnul nu te va readuce la ei…”.
Comentatorii religioşi afirmă în mod constant că patriarhul antediluvian a avut în acest caz o viziune. Extrema precizie a acestui text contrazice interpretarea lor. Enoch se trezeşte şi, după cum i-au cerut vizitatorii lui, comunică alor săi ce au de făcut în absenţa lui.
Aventurile lui Enoch nu au fost redactate la întâmplare, ci după instrucţiunile exprese care i-au fost date:
Domnul îmi spune: „O, Enoch, uita-te bine la scrierea tablelor cereşti, citeşte ce stă scris pe ele şi aminteşte-ţi în detaliu”. M-am uitat la tot ce era pe tablele cereşti, am citit tot ce era scris, am luat aminte şi am citit Cartea.
Aceasta este doctrina complicată a înţelepciunii, redactată de scribul Enoch şi aşa precum trebuie să fie lăudata de toţi oamenii, aşa precum trebuie să judece tot pământul.
Aceasta este Cartea, cuvântul dreptăţii şi al adevăratei Doctrine a paznicilor eterni.
Şi acum, Matusalem, fiul meu, îţi voi povesti totul şi îl voi scrie pentru tine. Ţi-am dezvăluit totul şi ţi-am înmânat cărţile unde stau scrise toate aceste lucruri. Matusalem, fiul meu, ai grijă de cărţile (scrise) de mâna tatălui tău şi transmite-le generaţiilor viitoare de pe pământ.
Totul este atât de sobru, de deliberat, încât fiinţa care i-a dictat iui poate fi considerată deloc imaginară. Nici un zeu nu a cerut v i i-odată descrierea amănunţită a actelor lui. Versiunea slavă a cărţii Im I noch ne spune şi câte volume i-au fost dictate profetului. Ea Iurmează că redactarea lor nu s-a făcut după dictarea Domnului In persoană, ci după cea a arhanghelului Bretil.
Şi mi-a descris toate lucrurile din cer, de pe pământ, din mări, originile tuturor elementelor, cursul anotimpurilor, al zilelor şi transformările, cerinţele şi învăţămintele. Şi Bretil mi-a vorbit timp de treizeci de zile şi treizeci de nopţi; buzele lui vorbeau Iară odihnă. Iar eu scriam la rândul meu fără să mă opresc. Când am terminat scrisesem trei sute şaizeci de cărţi.
Cartea lui Enoch îi menţionează frecvent pe paznicii eterni.
Inaintea acestor evenimente, Enoch era ascuns şi nici unul din fiii oamenilor nu ştia unde se ascunsese, unde stătea, nici ce se întâmplă cu el… Şi iată că paznicii Marelui Sfânt m-au chemat pe mine, scribul Enoch, şi mi-au spus: „Enoch, scribul dreptăţii, du-te şi anunţă paznicilor cerului care au părăsit înaltul cerului, eternul şi sfântul loc de şedere, care s-au corupt cu femeile aşa cum fac fiii oamenilor, care şi-au luat nevastă…
Ar fi o blasfemie să îi asimilezi pe aceşti paznici ai cerului cu nişte îngeri inocenţi. Efectivul lor era destul de numeros. în total două sute, care au dat naştere la o mie de copii. Două sute de gardieni în expediţie, lipsiţi de femei, care au plecat în căutarea obiectului dorinţei lor aşa cum fac toţi militarii din teritoriile ocupate.
Aceştia şi-au luat femei, fiecare dintre ei şi-a ales una şi a început… să se spurce cu ea… Ele au rămas grele şi au adus pe lume giganţi înalţi de trei sute de coţi. Ei s-au dus la fiicele oamenilor de pe pământ, au dormit cu ele şi s-au spurcat cu femei… Dar femeile au dat naştere unor giganţi şi tot pământul a fost umplut de sânge şi de răzbunare.
In cazul în care ar mai exista oarecare îndoieli în privinţa originii şi naturii paznicilor, Enoch le spulberă definitiv relatând discursul pe care i-1 ţine Domnul care comandă trupa lor.
Vino aici şi ascultă ce-ţi spun. Te vei duce la paznicii cerului care te-au trimis (la mine) pentru a interveni în favoarea lor, şi le vei spune: „Voi trebuia să serviţi drept intermediari pentru oameni, nu oamenii pentru voi. De ce aţi părăsit înălţimile cerului etern, aţi dormit cu femei, v-aţi spurcat cu fiicele oamenilor, v-aţi luat femei, aţi făcut precum copiii pământului şi aţi dat naştere la fii giganţi? Deşi eraţi nemuritori, v-aţi murdărit cu sângele femeilor, aţi făcut copii cu sânge şi came, aţi adus pe lume came şi sânge ca cei care sunt muritori şi pieritori.

Situaţia e clară. Enoch îl are în faţa lui pe comandantul paznicilor. De fapt nu este singurul care aminteşte de aceşti paznici, căci profetul Ezechil vorbeşte şi el despre ei în Biblie. Ei apar şi în epopeea sumero-babilonianâ a lui Ghilgameş, după cum este evocată şi naşterea giganţilor. în Biblie, Baruch, discipol al profetului Ieremia, indică numărul giganţilor care existau pe pământ înainte de potop: „Domnul a adus potopul pe pământ şi a nimicit orice fiinţă, inclusiv pe cei patru milioane nouăzeci de mii de giganţi. Apa a depăşit cu cincisprezece coţi cei mai înalţi munţi”.
In relatarea lui Enoch se simte clar ironia comandantului, care s ar fi aşteptat sâ-i vadă mai curând pe paznici intervenind în lavoarea oamenilor, decât sâ-i vadă pe oameni devenind avocaţii subordonaţilor lui.
Comandantul nu poate accepta faptul că trupa lui s-a destrăbălat cu oamenilor care sunt „muritoare şi pieritoare”… şi această idee îl înfurie. El însuşi şi subordonaţii lui nu sunt decât în aparenţă nemuritori. Ruşinoasa depravare a fiicelor oamenilor şi naşterile ulterioare ar putea pune în pericol această reputaţie. Copiii născuţi din iubirile echipajului său vor dovedi locuitorilor acestei planete ca au fost înşelaţi şi că vizitatorii pe care ei îi considerau zei nu sunt deloc nemuritori.
Inţelegem enervarea comandantului în faţa nesupunerii echipei pe careo lăsase pe Pământ în misiune de recunoaştere şi ca ajutor pentru dezvoltare, în timp ce el parcurgea cu astronava alte regiuni
Ale sistemului solar. Vinovata concupiscenţă a paznicilor s-a aşezat in calea proiectelor inginerilor cosmosului. Urâtă poveste pentru comandant! îl rog pe cititor să nu uite de giganţii născuţi dintr-o incalcare a disciplinei. Voi demonstra mai departe că ei au existat
şi voi prezenta amprentele pe care labele lor mari le-au lăsat pe drumurile preistoriei.

„Inaintea acestor evenimente, Enoch era ascuns şi nici unul dintre fiii omului nu ştia unde stătea şi ce se întâmplase cu el.” în vremea aceea era de neconceput ca un individ în came şi oase, cum era Enoch, să se evaporeze aşa dintr-o dată fără să lase vreo urmă. Nimeni nu ar fi ştiut vreodată unde a fost profetul dacă nu ar fi oferit el însuşi cheia misterului: Enoch urcase la bordul unei astronave.
Iată cum vorbeşte astronautul Enoch:
M-am dus în cer. Am intrat şi m-am apropiat de un zid din pietre cristaline înconjurat de limbi de foc şi a început sâ-mi fie frică. Am traversat limbile de foc şi m-am apropiat de o casă mare de cristal. Zidurile acestei case erau asemănătoare cu un sol acoperit cu pietre cristaline, iar podeaua era din cristal. Tavanul era ca drumul astrelor şi fulgerelor, între care se aflau îngeri, iar cerul era de apă. Zidurile erau înconjurate de o mare de foc iar uşile ardeau de foc.
Mai era o casă, mai mare decât prima; toate uşile erau deschise. (Această, casă) era, din toate punctele de vedere, remarcabilă prin pompa şi grandoarea ei. Podeaua era de foc, părţile de sus erau fulgere şi stele care se mişcau în cerc, iar tavanul era un foc arzător. Am zărit un tron ridicat; de jur împrejurul lui era ceva ca soarele strălucitor. Sub tron se ridicau fluvii de foc şi n-am putut să mă uit la ele. Marea Maiestate era aşezata (pe tron); veşmintele ei erau mai strălucitoare decât soarele şi mai albe decât zăpada. De jur împrejur stăteau zece mii ori zece mii, şi el face tot ce-i place. Şi cei care se află lângă el nu se îndepărtează nici ziua şi nici noaptea, şi nu-1 părăsesc deloc.
M-au luat cu ei şi m-au transportat într-un loc. Am văzut originea luminilor, magaziile cu fulgere şi tunete, am văzut gura tuturor fluviilor de pe pământ şi am văzut gura genunii.
Am văzut piatra unghiulară a pământului, am văzut cele patru vânturi care poartă pământul, şi firmamentul. Am văzut vânturile cerului, cele care fac să se mişte, să se rotească discul soarelui şi ai tuturor stelelor. Am văzut vânturile care poartă norii deasupra pământului; am văzut drumul îngerilor şi am văzut la capătul pământului firmamentul de deasupra pământului.
Am văzut o prăpastie adâncă cu coloane de foc ceresc şi am văzut, de dedesubt, căzând coloane de foc care nu ar fi putut fi măsurate în adâncime sau în înălţime. Dincolo de această prăpastie am văzut un loc deasupra căruia nu era firmament, dedesubtul căruia nu era pământ, nici apă. Nu erau nici păsări, era o lume pustie şi lugubră. Am văzut acolo şapte stele ca nişte munţi mari în flăcări. La întrebarea mea îngerul a răspuns: „Iată locul unde sfârşeşte cerul şi pământul.”
Am călătorit până când am ajuns într-un loc unde nu era nimic. Am văzut acolo ceva îngrozitor: nu am văzut cer sus, nici pământ jos, nimic decât un loc pustiu. Acolo era un foc mare care ardea; acest loc avea tăieturi până în străfunduri şi era în întregime umplut cu coloane mari de foc care cădeau.
Totul este cât se poate de limpede.

Enoch descrie exact o calatorie în spaţiu, recurgând la comparaţii care să permită contemporanilor lui să-şi facă o idee despre aventura sa. Ca şi Ezechil, el începe prin a povesti cum o navetă auxiliară l-a dus la astronava principală. Enoch este frapat de uimire şi îngrozit.
Nu cunoaşte materialele din care este făcut aparatul spaţial, şi de aceea nu poate face altceva decât sa-i compare învelişul calorifug cu nişte pietre cristaline asemănătoare cu cele pe care contemporanii lui le putuseră vedea împodobind templele şi I palatele… Duzele pentru reacţie pornite deja pentru plecare ardeau ca nişte limbi de foc. Construit din acelaşi material ca şi coca exterioara, interiorul aparatului i s-a părut construit şi el tot din cristal.
Ceea ce Enoch ia drept tavan nu este, evident, decât ce zăreşte prin tambuchi, dar nu ştie ce este sticla calorifugă care îi permite să observe mersul astrelor. Marea de foc care învăluie aparatul este produsă de reflectarea de către cocă a luminii solare neatenuatâ într-un spaţiu lipsit de atmosferă.
In cea mai mare dintre cele două nave îl întâlneşte pe comandant, Marea Maiestate, pentru că toată lumea îl ascultă şi nu mai e nimeni deasupra lui. Ţinuta comandantului i se pare mai strălucitoare decât soarele şi mai albă decât zăpada – comparaţie justificata dacă ne gândim că Enoch şi compatrioţii lui nu se acopereau decât cu ţesături aspre din păr de capră.
Trebuie să fii orb ca să perşi şti, aşa cum fac unii comentatori, să consideri aceasta descriere a unei astronave drept un vis sau o viziune.
Profetul povesteşte cum a văzut gura tuturor fluviilor Pământului, el descrie acel no man’s land unde nu trăiesc păsări, acea zonă de frig mortal unde orizontul nu mai există, „locul unde se sfârşeşte cerul şi pământul”. Iata ce spune Enoch despre faţa înspăimântătoare a cosmosului:

Acolo ochii mei au văzut secretul fulgerului şi tunetului, secretul vânturilor, cum se împart ca să bată pe pământ, şi secretele norilor şi de ce cade roua. Acolo am văzut de unde pleacă în cutare loc şi cum, de acolo, se impregnează (de apă) ţărâna pe pământ.
Mi s-au arătat după aceea toate secretele fulgerului şi ale luminilor, cum izbucnesc în binecuvântări pentru a sătura pământul.
Căci tunetul are legile lui bine definite în ceea ce priveşte durata zgomotului care îl comandă. Tunetul şi fulgerul nu sunt niciodată separate. însufleţite de spirite, ele călătoresc împreună, fără să se despartă. Căci atunci când cade fulgerul îşi face auzit glasul şi tunetul.
Enoch are cunoştinţe ce nu vor intra în posesia omenirii decât mii de ani mai târziu. Ştim că tunetul este produs de dilatarea bruscă a aerului încălzit de fulger, şi că se propagă cu viteza sunetului (343 m/sec).
Legile naturii ar fi fost cunoscute cu mult înainte dacă omul s-ar fi putut instrui după Cartea lui Enoch. Dar, pe drept cuvânt, capii Bisericii s-au temut de cititorii prea inteligenţi ai Bibliei, care ar fi putut descoperi în ea legile fizice ce guvernează universul. Omul ar fi putut să ştie de multă vreme, în loc să fie obligat să creadă. Când vedem la televizor formaţiunile de nori de deasupra pamântului, înţelegem ce voia să spună Enoch care a asistat de la mare distanţă la acest fenomen: am văzut magazia fulgerelor.
Fulgerele sunt scântei electrice enorme între două îngrămădiri de nori cu sarcini opuse, care formează între ele canale de descărcare. Numai atunci când unul din aceste canale atinge pământul sau o altă îngrămădire de nori se produce sub formă de lulger, descărcarea majoră cu „coloane de foc ceresc”. Până în clipa aceea se poate spune că fulgerele s-au strâns în nişte „magazii”. Enoch nu avea nici cea mai mică idee despre electricitate.
După zilele acelea, în acel loc unde am văzut toate feţele a ceea ce era ascuns – fusesem luat de un vârtej de vânt şi dus spre occident – ochii mei au văzut acolo toate lucrurile ascunse care trebuie să ajungă pe pământ: un munte de fier, unul de cupru, unul de argint, unul de aur, unul dintr-un metal moale şi altul din plumb. Inginerul mi-a zis: „Aşteaptă o clipă şi ţi se va dezvălui tot ce este ascuns. Aceşti munţi pe care i-au văzut ochii tăi, muntele de fier, muntele de cupru, muntele de argint, muntele de aur, muntele de metal moale şi muntele de plumb, toate vor fi, în faţa alesului tău, precum ceara în faţa focului şi precum apa care coboară din înaltul muntelui… Asta va însemna sfarsitul, pentru că ei vor cunoaşte toate secretele… precum şi tonic forţele ascunse şi forţele tuturor acelor care practică farmecele… care topesc imagini în fonta(pentru că vor cunoaşte) in sfarsit arta de a extrage granitul din pulberea pământului şi sa scoală metal moale din pământ. Căci plumbul şi zincul nu se extrag din pământ (ca metal prim). Există o sursă care le produce.
După cum Enoch a aflat în zorii timpurilor, sateliţii din zilele noastre detectează diferite zăcăminte metalice – munţii de fier, de cupru, de aur şi de argint – aflate sub suprafaţa crustei terestre.
Enoch are dreptate când spune că argintul se obţine plecând de la pulberea pământului. In porţiunea accesibila a scoarţei terestre conţinutul în argint al solului este de aproximativ 0,1 g la tonă. Argintul se găseşte mai frecvent ca subprodus de extracţie al altor metale decât sub formă de zăcăminte rentabile prezentând
o proporţie de vreo 500 g la tonă. Oricum, trebuie extras din pulberea pământului. Plumbul nu se găseşte decât foarte rar în stare pură în scoarţa terestră. Se obţine prin piroreducere, la o temperatură cuprinsă între o mie şi o mie două sute de grade, masa în fierbere scurgându-se atunci din cuptor ca un izvor. La fel stau lucrurile şi pentru zinc care nu există, în porţiunea de scoarţă terestră deja explorată, decât cam 3 g/t.
Enoch înseamnă în ebraică iniţiatul. Trebuie să recunoaştem că în timpul călătoriei sale în spaţiu, savanţii astronauţi l-au iniţiat într-adevar în diverse tehnologii absolut necunoscute în epoca în care traiau.

Ipoteza extraterestra Erich von  Daniken

Mai multe articole in Top secret

Top Secret

O maimuta pilot de razboi

Published by:

nave misterioase

ipoteza extraterestra

O maimuta pilot de razboi

Saptamana trecuta  va prezentam in semn de meditatie un capitol extrem de important despre:  “Zeii au existat in carne si oase”

Este momentul sa ne luam “zborul“! sa ne suim pe covorul fermecat.. V-ati intrebat vreodata, trecand peste frumusetea si magia  povestilor, cum de oamenii isi puteau imagina povesti despre oameni care “zboara pe  un covor”  si pot ajunge dintr-o locatie in alta, extrem de rapid?

Am schitat deja cadrul in care se desfasoara povestea lui Rama. Capitolul lui Rama  si încântătoarea Sita într-un car aerian asemănător cu soarele. Acest car zboară deasupra văilor, a pădurilor şi a munţilor înalţi. Nici chemările în ajutor, nici implorările soţiei eroului nu reuşesc să-1 convingă pe răpitor să se întoarcă.

Dar în cursul evenimentelor, Rama comandă cu o concizie şi o precizie militară: „Scoateţi imediat carul aerian!”
In acest timp, Ravana survolează deja marea în direcţia Ceylonului. Dar carul lui Rama este fără îndoială mai rapid decât al lui, căci eroul porneşte în curând o luptă aeriană împotriva gigantului. Cu o săgeată aeriană Rama doboară aparatul răpitorului care se prăbuşeşte în adâncuri. Sita este salvată. Urcă la bordul carului aerian al soţului ei, şi acest car, la ordinul iui Rama, se ridică cu mare zgomot spre un munte de nori.
Rama are norocul să aibă tovarăşi de arme pricepuţi, capabili de numeroase tururi de forţă. Unul din aceşti însoţitori, regele maimuţelor, este însoţit de ministrul său Hanuman. Respectivul monarh se poate transforma după voie în gigant sau în pitic, dar mai ales este un pilot temerar.
Când îşi ia zborul din munţi, muchiile stâncilor se distrug, baza munţilor se clatină; copacii se frâng despuiaţi de ramuri; o aversă de aşchii de lemn şi frunze cade pe pământ. Păsările şi animalele muntelui fug spre ascunzâtorile lor.
I se întâmpla acestui distrugător să decoleze în plin oraş, ceea ce nu e deloc pe placul locuitorilor, căci apa este măturată dintr-o dată din iazurile din Hanka unde creşteau lotuşi. Citadinii asistă la ceva care depăşeşte imaginaţia.

Cu coada în flăcări, regele maimuţelor planează deasupra acoperişurilor dezlănţuind incendii monstruoase, care doboară marile clădiri şi turnurile şi devastează grădinile de agrement.
Trebuie sa fii analfabet ca să nu înţelegi că vechile texte indiene descriu nişte maşini zburătoare. Cine neagă această evidenţă o face pentru că nu concordă cu ideile lui preconcepute. Fidel teoriei lui Darwin, conform căreia evoluţia s-ar fi făcut progresiv şi fara salturi, el aplică aceeaşi schemă dezvoltării spiritului uman şi tehnicii, excluzând existenţa oricărei intervenţii exterioare. Profesorul Loren Eiseley, antropolog la Universitatea din Pennsylvania, pune degetul pe rană în termenii următori:
Totul ne face să credem că, fără prejudicierea diferiţilor factori care au concurat la formarea creierului omenesc, este imposibil ca nivelul înalt de evoluţie intelectuală pe care îl constatăm astăzi la toate popoarele de pe Pământ să fi putut rezulta în urma unei lungi şi înverşunate lupte pentru existenţă dintre diferitele grupuri umane. Probabil că altceva, un alt factor constitutiv a scăpat atenţiei teoreticienilor evoluţiei.
Dacă evoluţia s-a făcut într-o manieră continuă şi fără şocuri, să mi se explice – în mod convingător – prin ce miracol apare brusc în textele vechi descrierea, în cele patru colţuri ale lumii, a unor vehicule aeriene comparabile cu avioanele intercontinentale din epoca noastră; de ce totdeauna nişte străini veniţi din cer i-au învăţat pe strămoşii noştri tot ce le-ar fi putut servi în practică; de ce aceşti străini, în fiecare caz, s-au întors pe planeta lor de origine după ce şi-au îndeplinit misiunea.
De unde şi-au procurat strămoşii noştri planurile carelor aeriene pe care le descriu cu atâta precizie? De unde au avut cunoştinţă de materialele folosite în construcţia lor, de instrumentele de navigaţie? De ce nu au fost perfecţionate progresiv aceste aparate de transport, conform legilor evoluţiei? Chiar dacă s-ar fi procedat cu paşi mici, tot am fi ajuns la Lună de acum câteva mii de ani! Nici un singur rând din toată literatura sanscrita nu aminteşte de tehnicieni, de uzine sau de zboruri de încercare. Vehiculele aeriene apăreau subit, foarte natural, totuşi într-o maniera surprinzătoare. Aceste vehicule au fost construite de zei, erau pilotate de zei- inventarea, punerea la punct şi construirea lor nu au avut loc pe Pământ.
Vehiculele spaţiale descrise în textele indiene puteau să zboare în jurul Pământului, se stabilizau în aer, se amestecau cu stelele radiind o lumină de o asemenea intensitate încât ai fi zis că sunt doi sori pe cer.
Bazându-ne pe această descriere ne putem întreba dacă nu cumva carele aeriene respective erau propulsate prin emisie de fotoni, ţinta finală a cercetărilor în acest domeniu. Profesorul Eugen Aănger, foarte cunoscut ca specialist în rachete şi navigaţie spaţială, a studiat posibilităţile de propulsie prin fotoni, care ar permite teoretic să seVtingă viteza luminii prin transformare integrala de energie. Acest principiu motor consta în emiterea de către aparat a unui fascicul de unde electromagnetice – de lumină, de exemplu care i-ar conferi forţa de împingere necesară. Caracterizaţi prin lungimi de unda foarte scurte, fotonii sunt particule elementare lipsite de masă.
In ziua în care  oamenii vor vedea evoluând aparate cu propulsie fotonică, dâra luminoasă pe care o vor lăsa pe cer va semăna cu un fulger şi, la mare altitudine, cu un al doilea soare.
Activitatea războinică a zeilor, după cum se relatează în Mahabharata, dovedeşte şi ea existenţa lor fizică.
Astfel în AdiPrava- un capitol din Mahabharata – zeul Agninîi dăruieşte eroului Vasudeva un disc pe nume Şacra, anunţându-1 că acesta îi va permite sâ-şi înfrângă duşmanii, şi precizând că după ce-şi va îndeplini misiunea, această armă va reveni totdeauna /a tine.
Aflat în pericol de moarte, Vasudeva foloseşte Şakra împotriva duşmanului sau, regele Şisupala. „Discul dezlipi într-o clipită capul regelui de corp şi reveni după aceea la Vasudeva.”
Se va deduce fără îndoială că era vorba de un bumerang ascuţit ca un brici, dar nu poate fi vorba de aşa ceva căci această armă era invaluita  de foc, fiind un cadou făcut de zeul focului, şi cu siguranţă că Vasudeva şi-ar fi ars mâinile apucând-o.
Ştiind că zeii cu care trebuia sâ lupte dispun de arme foarte  sofisticate, Ardjuna, eroul acestei epopei, îi cere zeului Şiva sâ-i vină în ajutor. Şiva îi trimite un aparat de luptă, cu modul său de întrebuinţare:
O, puternice erou, îţi voi da să te foloseşti de Paşupat, arma mea favorită. Dar ai grijă să n-o foloseşti cu intenţii rele. Va distruge întreaga omenire dacă o vei lansa împotriva unui adversar slab. Nimic nu poate să învingă această armă… După sacrificiul de purificare, Şiva l-a învăţat (pe Ardjuna) secretele modului de folosire (a acestei arme). După aceea i-a cerut lui Ardjuna să vină în regatul zeilor. Ardjuna a adresat o rugăciune lui Şiva, stăpânul cosmosului, dar el a dispărut în nori însoţit de soţia lui, Uma, ca un soare care apune…
Zeul Kuvera, care apare ca armurier şef, îi dă lui Ardjuna aparatul numit Antaradhana, capabil să-l adoarmă pe adversar. închipuiţi-vâ armatele marilor puteri adormindu-se reciproc!
Imediat ce Ardjuna intră în posesia acestei arme hipnotice, Indra, stăpânul cerului, se prezintă la el însoţit de soţia lui, Saşi, la bordul unui car de luptă aerian, şi îi cere să ia loc în acest car pentru a-l însoţi în cer.
Zeii participă totdeauna şi armele lor sunt decisive în luptele în care se înfrunta cele doua dinastii rivale, Kaurawa şi Pandawa. Astfel, se spune în Mahabharata, în cursul unei lupte împotriva dinastiei Pandawa, este pusa la lucru arma numita Narayana. „Câmpul de bătălie a răsunat de un zgomot asurzitor. Arma Narayana zboară în aer, proiectând mii de săgeţi care şuieră ca nişte şerpi şi cad din toate părţile asupra războinicilor.”
Aceste rânduri pot fi citite în capitolul Drona Parva din Mahabharata. Această descriere ne face să ne gândim la aparatele multiple care lansează proiectile autopropulsate.
Zeii par inepuizabili când e vorba de a imagina arme nefaste. Ardjuna, aflându-se în posesia acestui arsenal, primeşte ordin să nu folosească decât primele arme furnizate de zei, căci ultimele
ar produce un efect înspăimântător. Aceste prime arme, nu erau l ol uşi de hârtie:
Aceste arme se ridicau la o mare înălţime şi scoteau nişte flăcări asemănătoare cu marele foc care devorează pământul la sfârşitul unei ere. Mii de stele au căzut din cer. Animalele, în ape şi pe pământ, au tremurat de frică. întreg pământul a început să tremure.
Acest pasaj este extras din Mahabharata, capitolul Anuşana l’urva.
Din fericire, în timpurile acelea existau şi oameni chibzuiţi, i are ştiau ce s-ar petrece dacâ ar intra în acţiune „ultimele arme”. In momentul culminant al bătăliei intervine înţeleptul Veda Vyasa. Acesta le cere părţilor angajate în luptă să renunţe la utilizarea acestor arme care tocmai fuseseră pregătite, pentru că în acest caz „seceta va lovi ţara vreme de doisprezece ani şi vor muri până şi copiii încă nenâscuţi, în pântecul mamei lor”. Te-ai crede în Vietnam!
Aparatele cu care zeii interveneau constant, în orice conflict, (l< i vedesc în mod evident ca am dreptate când afirm existenţa fizică i acestor zei. Aşa cum sunt descrise în vechile texte ale Indiei, aceste  arme nu corespund cu nivelul atins de tehnica oamenilor în urma cu câteva mii de ani. Calea spre o forţă de distrugere atât de nimicitoare ar fi trebuit să treacă prin câteva etape tehnologice nuc ar fi lăsat şi alte dovezi în afara acestor arme, daca evoluţia irspectivâarfi avut loc pe Pământ. Dar aceste alte dovezi, produse .ilr tehnicii, nu există. Armele menţionate apar totdeauna subit, la Ici <lc subit ca aparatele zburătoare.
Trebuie să acceptam faptul că cei care au interpretat mai înainte ,u este texte nu cunoşteau nici armele modeme, nici astronavele. V.II sta de aur a ignoranţei este de acum sfârşită. Trebuie, în mod i msiit, să ne punem cunoştinţele actuale în slujba interpretării icxidor vechi, chiar dacă asta va distruge teoria evoluţiei.

Oare chiar nu a căzut nimic din cer?
Iată câteva eşantioane din numărul mare de zei în came şi oase aflaţi în tranzit prin spaţiu, aşa cum îi descrie Rig-Veda.
Toţi cei care părăsesc Pământul se opresc fără excepţie pe Lună… Luna este poarta lumii cereşti, şi numai cine poate sa răspundă întrebărilor ei este autorizat sâ paraseasca Luna pentru a merge mai departe…
Respect lui Aayu, stăpân al spaţiului aerian, stăpân al cosmosului. O, fă-mă să găsesc o locuinţă pentru mine, stăpân al sacrificiilor. Deschide poarta spaţiului cosmic sâ te putem contempla, sâ putem cuceri stăpânirea cosmosului. Respect stăpânilor cerului, stăpânilor cosmosului! O, fâceţi-mâ să-mi găsesc locuinţa! Acolo am vrea sa mergem.
Un învăţător venerabil vorbeşte astfel discipolilor săi:
Spaţiul cosmic este mai mult decât foc, căci conţine soarele şi în acelaşi timp luna şi fulgerul, constelaţiile şi focul. Evocăm puterea cosmosului, îl auzim, îi răspundem; în cosmos te bucuri sau nu; te naşti în cosmos, te naşti pentru cosmos; poţi venera cosmosul! Cine venerează cosmosul va obţine imperii cosmice, lumi de lumină fără limite, pentru o a doua plecare, şi cât se întinde cosmosul i se acordă puterea de a-l parcurge după voia lui, în toate sensurile.

Dovezile mele Erich von Daniken

Mai multe articole in Top Secret

Top Secret

Zeii au existat in carne si oase

Published by:

dovezi extraterestre

vimana

Va prezint un capitol foarte interesant   si recomand celor interesati de acest subiect urmatoarea carte  Ipoteza extraterestra -Dovezile mele de Erich von Daniken – Zeii au existat in carne si oase –

PARŞII
Sprijinindu-mă pe indicii revelatoare, luate din surse arhaice nefalsificate, vreau să demonstrez ca zeii, departe de a fi imateriali, au existat în came şi oase… că această existenţă nu este nici pe departe limitată la nişte apariţii spectaculoase şi la preafericita întoarcere în cerul lor natal… că s-au dedat aici pe Pământ în mod activ procreării de descendenţi de ambele sexe… ca au lăsat în cărţi (sacre sau nu) mesaje sau informaţii… şi ca aceşti zei au comis greşeli care nu au nimic comun cu divinul!
Pe scurt, voi dovedi ca zeii nu corespund cu imaginea sofisticată pe care ne-o prezintă religiile. Sursele la care voi apela sunt abundente şi generoase.
In persană, cuvântul avesta înseamnă text fundamental sau învăţătură. Avesta cuprinde ansamblul textelor religioase ale parşilor (mazdeişti din India), care au rămas, până în zilele noastre, adepţii lui Zoroastru. Refuzând să se convertească la Islam, parşii au emigrat în mare parte spre India în secolul al X-lea. Sunt pe cale de dispariţie căci nu se căsătoresc – între ei – decât în amurgul vieţii şi rata naşterilor este slabă. Acum n-au mai rămas decât vreo sută de mii. Vorbesc gujerati, limba neoindianâ, dar îşi celebrează cultul în limba avesti. Dotată cu propriul ei alfabet, această limbă a sfârşit prin a deveni aproape de neînţeles în cursul secolelor.
Numai un sfert din Avesta a ajuns până la noi. Restul s-a pierdut. Partea care s-a păstrat cuprinde Yasna, unde se găsesc formulele invocatoare destinate să însoţească sacrificiile; Yastii, care sunt imnuri închinate celor douăzeci şi una de divinităţi, o colecţie de vechi mituri iraniene completate ulterior; Wisprat, cu formule incantatoare pentru divinităţi şi Videvat, culegere de legi religioase însoţite de prescripţii de penitenţă şi de purificare.
O parte din textele păstrate au fost scrise cu caractere cuneiforme la ordinul lui Dariu cel Mare (550-486 î.e.n.), a fiului său Xerxes I (519 – 465 î.e.n.) şi a nepotului sau Artaxerxes (către 465 – 425 î.e.n.).
Ahuramazda, zeul suprem din Avesta, a creat cerul şi pământul. Cu rare excepţii, celelalte divinităţi nu sunt menţionate decât foarte sumar.
Numeroasele capitole din Avesta dezvăluie cunoştinţe extrem de avansate pentru epoca în care a fost redactată această carte. Iată ce se poate citi în mitul creaţiei:
Yima a fricţionat pământul astfel încât acesta şi-a sporit de trei ori întinderea. Pe o treime din suprafaţa lui nu au mai rămas de atunci decât turmele de oi, animalele de tracţiune şi oamenii. Yima a făcut aceasta după bunul lui plac, aşa cum face totdeauna.
Ştim azi că suprafaţa globului cuprinde 70,8% apă şi 29,2% – ceva mai puţin de o treime – pământ. Vechii locuitori ai Persiei nu dispuneau încă de o hartă a lumii. Cine le-a spus că o treime sunt continente pe care merg turmele, animalele de povară şi oamenii?
Prescrierile de ordin igienic dictate de Ahuramazda sau de profetul Zoroastru (630 – 588 î.e.n.) privesc transmiterea bolilor prin contagiune microbiana, dovadă acest fragment din Avesta:
Un om moare în fundul unei văi. Păsările zboară din vârful munţilor spre fundul văii. Ele zboară până la cadavrul omului mort pe care îl devorează. Apoi păsările zboară spre vârful munţilor. Zboară până la un copac, unde vomează, îşi elimină excrementele şi ouă. Un om merge spre vârfurile muntelui.
Merge până la copacul în care erau păsările, pentru a lua lemn pentru foc. Taie copacul, îl face bucăţele, despică lemnul… Prin intermediul câinilor, al animalelor, al lupilor, al vântului şi muştelor, un cadavru spurcă omul.
Cum se exprimă Moise în Levitic despre acest subiect?
Orice pat pe care (omul care are o gonoree) se va culca va fi impur… Cel care se va aşeza pe obiectul pe care s-a aşezat el îşi va scoate hainele şi se va spăla cu apă… Orice animal pe care s-a suit va fi impur… Cel care va atinge orice lucru care a fost sub el va fi impur… Orice vas de lut care va fi atins de el va fi spart, şi orice vas de lemn va fi spălat cu apă. (Levitic, XV, 4-13)
Toate astea decurg de la sine în zilele noastre, când aceste principii de fiziologie aplicată s-au impus în urma descoperirilor cercetării medicale modeme. Cu totul altfel stăteau lucrurile pe vremuri, căci riturile de purificare au fost, în toate cazurile, promulgate de zeii care se exprimau prin gura profeţilor precum Moise sau Zoroastru. Regăsim aceste mituri în multe texte vechi unde preceptele de higienă sunt totdeauna predate de zei.
Dacă dăm crezare vechilor mituri, de la zei au primit popoarele toate cunoştinţele practice. Fireşte, ar putea să se obiecteze că strămoşii noştri au avut suficient timp să observe progresul infecţiilor prin contact, fărâ să fi avut cea mai mică idee despre existenţa microorganismelor morbide. Este foarte posibil. Dar de ce, în acest caz, să pună în gura zeilor, ca o revelaţie de o importanţă primordială, ceva cunoscut de toată lumea? Trebuie să fi fost vorba de cunoştinţe extraordinare dacă au fost explicate printr-o intervenţie divină. De altfel, cum s-ar fi putut şti într-o epocă atât de arhaică faptul că doar o treime din suprafaţa globului pământesc este ocupata de continente? Spiritele nu fac planul suprafeţei Pământului. Spiritele nu au ochi. Or, se afirmă că zeii aveau corp.
STELE SPECIALIZATE
Daca am da crezare textelor sacre ale parşilor, stelele formează o armată compusă din diferite divizii, fiecare dintre ele fiind comandată de un şef. Această prezentare militară a cosmosului aminteşte de bătăliile în care s-au înfruntat soldaţii din diferite sisteme solare. Şeful suprem al constelaţiilor se numeşte Tistrya, şi Tistrya este şi numele unei stele. Această stea, în patruzeci de rânduri diferite, constituie obiectul unor laude ditirambice, de genul acesteia:
Il lăudăm pe Tistrya, strălucitoarea stea. Lăudăm cerul care ascultă de legile lui. Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Este interesant că stelele sunt lăudate pentru binefacerile lor specifice:
… Lăudăm steaua Tistrya, strălucitoare, maiestuoasă.
Lăudăm steaua Catavaeca, care veghează apa, puternica, creată de Mazda.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa apei.
Lăudăm toate stelele care conţin sămânţa copacilor.
Lăudăm toate stelele numite Haptoiringa, maiestuoasele, salvatoarele care se opun acelor Yatu…
Savanţii exegeţi nu văd aici decât înflorituri delirante în onoarea zeilor. Eu presupun că aceste înflorituri ascund ceva concret.
In cartea lui intitulată Dabistan, şeicul Mohamed Fani scrie ca parşii văd planetele ca pe nişte corpuri sferice. Or, abia în 1610 a declanşat Galilei o adevarata revoluţie printre astronomi demonstrând veridicitatea tezei lui Copemic.
Acelaşi autor descrie în aceeaşi carte diferitele temple construite de parşi, după voinţa zeilor, în onoarea planetelor lor de origine. Este remarcabil ca fiecare din aceste temple conţinea un model sferic al planetei respective, în jurul căruia se ordona ansamblul construcţiei. Fiecare templu avea propriul lui ceremonial şi ţinuta vestimentară varia de la un templu la altul. In templul lui Jupiter nu se intra decât îmbrăcat ca literaţii sau ca judecătorii. Cei care frecventau templul lui Marte se îmbrâcau în roşu marţial şi, ca la slujbele oficiale, „stăteau de vorbă plini de mândrie”. In templul lui Venus domneau – evident – jocurile şi veselia. în templul lui Mercur credincioşii vorbeau ca nişte retori sau ca nişte filozofi. Preoţii Templului Lunii se distrau luptându-se între ei. Fidelii Templului Soarelui erau îmbrăcaţi în brocart şi aur, iar comportamentul lor îl imita pe cel al suveranilor din Iran.
Cele mai vechi legende ale parşilor reflectă o concepţie atât de astronomica a timpului încât trebuie să evoc din nou teoria relativităţii.
Revoluţia lui Saturn în jurul Soarelui corespunde unei zile. După astronomii contemporani ea se face în 29,5 ani.
Treizeci de zile fac o lună, ceea ce corespunde cu 885 ani tereştri.
Douăsprezece luni de acest fel fac un an, cam 10620 ani tereştri.
Un milion de ani satumieni fac, după parşi, un ferd, un milion de ferdi fac un veri, un milion de verti fac un yad, trei mii de yadi fac un vad şi două mii de vadi fac un tsad.
Prima monarhie care şi-ar fi exercitat domnia din înaltul cerului ar fi durat o sută de tsadi, ceea ce, după calculele mele, ar echivala cu un număr de ani tereştri format din douăzeci şi cinci de cifre.
Ce i-a putut împinge pe parşi sa conceapă astfel de durate care nu se potrivesc deloc cu viaţa lor cotidiană? Trecerea de la un mileniu la altul reprezintă pentru noi cenzura dintre două epoci. Or, un mileniu terestru corespunde cu o lună, după calcularea timpului bazat pe Saturn.
Această calculare a timpului nu are sens decât dacă stabileşte 0 relaţie între astronomie şi derularea timpului.
Lăudăm timpul care nu are sfârşit. Lăudăm timpul, stăpânul lungii durate…
Unul dintre cele opzeci de mii de distihuri ale epopeei naţionale indiene Mahabharata ne oferă această viziune filozofică a incomensurabili taţii timpului:
Zeul îmbrăţişează spaţiul şi timpul.
Timpul este sămânţa universului.
Vedele (cuvânt care la origine înseamnă „ştiinţa”) cuprind ansamblul celor mai vechi texte religioase ale Indiei ariene. Limba indiana arhaica în care sunt redactate este mult mai veche decât sanscrita. Vedele reunesc toate textele considerate ca fiind de origine supraomenească şi de inspiraţie divina. încă se mai discută asupra datei la care au apărut.
Ca şi Avesta parşilor, Vedele se împart în patru mari secţiuni. Cele o mie douăzeci şi opt de versuri ale poemului Rig-Veda se adresează individual diferitelor divinităţi. La origine era o culegere de imnuri notate în scris, culegere rezervată celor mai importante familii din casta sacerdotală. Aceste imnuri au ajuns mai târziu ,,<le domeniu public” şi au fost fidel transmise prin tradiţie orală ‘ le la o generaţie la alta, vreme de secole. In ceea ce priveşte India, Kig Veda reprezintă sursa de informaţii cea mai veche pentru lingviştii, etimologii şi specialiştii în religii. Sama-Veda, consemnează melodiile pe care se cântau textele cele mai importante din Rig-Veda. Yadjour-Veda este o culegere de formule pentru sacrificii; Athar-Veda este un tratat de magie albă şi neagră.
Conţinutul celorlalte continuă să fie transmis cu religiozitate în multe şcoli unde sunt considerate drept cel mai important dintre monumentele culturale ale Indiei. Probabil că fără perpetuarea acestor valori tradiţionale, poporul indian ar fi sucombat cu rapiditate în urma catastrofelor care s-au abătut asupra lui de două mii de ani.
Profesorul Dileep Humar Kanjilal, de la universitatea sanscrită din Calcutta, este unul dintre cei mai instruiţi specialişti în tradiţiile Indiei arhaice. El a avut amabilitatea să-mi acorde o convorbire pe care am înregistrat-o pe bandă de magnetofon şi din care redau câteva fragmente.
De când datează cele mai vechi texte din Vede?
– Cele mai vechi din aceste texte datează cam de cinci mii de ani înaintea erei noastre.
– Am descoperit nişte descrieri de care zburătoare în diferite pasaje traduse din sanscrită. Sunt oare numai produsul unei pure imaginaţii”!
India este o ţară foarte veche. Tradiţia sanscrită este extrem de bogată. Cred că aceste care zburătoare – adesea numite vimane– au fost în realitate nişte maşini zburătoare. Având în vedere mulţimea interpretărilor diferite date până acum, nu trebuie uitat că aceste descrieri au fost citite, ca să spun aşa, prin nişte ochelari bătrâni, de două mii de ani. Ştiind că astăzi exista farfurii zburătoare, ansamblul problemei trebuie privit cu ochi noi. Nu e suficient să ne cramponăm în tradiţie. Orice revelaţie situată în timp suferă un proces de transformare. Este sigur că descrierea de care zburătoare corespunde cu ceva real, că are o altă semnificaţie decât cea admisă până azi. O mare parte din aceste texte îşi păstrează valoarea lor mitologică, dar ne straduim să descoperim adevărul ştiinţific conţinut în anumite povestiri tradiţionale cu rezonanţe tehnice.
Am citit povestea urcării la cer a lui Ardjuna aşa cum o relateaza Mahabharata. Este descris acolo „spectacolul fermecător” al unui car celest zburând prin nori, „cu un vacarm asemănător cu tunetul”. Povestirea relatează toate detaliile ascensiunii. Un cunoscător profund al textelor sanscrite, ca dumneavoastră, ar putea să vadă în această descriere evocarea unui aparat spaţial?
– Pasajul ascensiunii lui Ardjuna nu este deloc complet. Cred ca nu aţi avut la dispoziţie decât o traducere parţială. Conform textului original, Ardjuna vede un anumit număr de care zburătoare căzute din cerşi incapabile să zboare. Alte care zburătoare sunt aşezate pe sol, altele au decolat deja. Din această descriere precisă a unor care pe cale să-şi ia zborul şi a altora incapabile să o facă, reiese ca autorii ştiau exact despre ce vorbeau.
Zeii hinduşi sunt nemuritori?
– Ca regulă generala, nu. Trec în mod vădit prin trei stadii şi mor la sfârşitul celui de al treilea. Sunt muritori la fel ca noi. In rest, sunt atinşi şi ei de senilitate şi prezintă simptome normale de îmbătrânire. Adesea textele sanscrite menţionează căsătoria zeilor care dau naştere între ei la copii, la fel şi faptul ca se acuplează cu oamenii. Descendenţii care rezulta din aceste uniri posedă cunoştinţele şi armele taţilor lor. Un pasaj din Ramayana lămureşte ca pustiurile sunt rezultatul îngrozitoarelor distrugeri făcute de armele zeilor. Descrierea acestor arme se găseşte în Mahabharata.
Când am ajuns la hotel, am găsit în a opta carte din Musla Parva va pasajul menţionat de profesorul Kanjilal:
Arma necunoscuta este un fulger strălucitor, un mesager devastator al morţii, care i-a transformat în cenuşă pe toţi cei din Vrishani şi Andhaka. Corpurile mistuite de foc erau de nerecunoscut. Supravieţuitorii şi-au pierdut pârul şi unghiile. Obiectele din lut ars s-au spart fără motiv, păsările au devenii albe. Hrana a devenit în curând otrăvită. Fulgerul a coborât şi a devenit praf fin.
Este cumva o descriere a ceea ce s-a petrecut la Hiroşima şi la Nagasaki?
Prima bombă atomică a fost aruncată la 6 august 1945 asupra oraşului Hiroşima, unde a ucis două sute şaizeci de mii de locuitori şi a rănit un număr enorm de oameni. Trei zile mai târziu, Nagasaki era ras de pe faţa pământului în acelaşi fel. Rezultatul a fost o sută cincizeci de mii de morţi, imagini de coşmar ale unor fiinţe omeneşti chircite de căldura arzătoare la dimensiunile unei păpuşi pentru copii; victime lipsite de păr şi piele, agonizând în spitale de campanie; copaci şi câmpuri întregi transformate în pulbere.
După cum a spus filozoful american George de Santayana (1863 – 1952), cei care sunt nepăsători faţă de trecut vor fi condamnaţi să-l retrăiască.
Ceea ce descrie Mahabharata s-a întâmplat în urmă cu un număr necunoscut de milenii;
Era o dezlănţuire a elementelor. Soarele se mişca în cerc. Arsă de căldura soarelui, lumea se clătina în acest jăratic. Arşi de foc, elefanţii galopau nebuneşte în toate părţile… Apa a devenit clocotită, animalele au murit. Furia focului s-a abătut asupra copacilor pe rânduri întregi, ca un incendiu de pădure… Caii şi carele de luptă au ars de ai fi zis că e un incendiu. Mii de care au fost nimicite. Atunci s-a făcut o tăcere adâncă… Spectacolul era îngrozitor. Căldura teribilă mutilase cadavrele astfel încât le făcuse să-şi piardă orice urmă de aspect uman. Nici un om nu a văzut vreodată o armă atât de sinistră şi niciodată nu mai auzisem de o asemenea armă.
Ne aflăm la Hiroşima, la Nagasaki… sau undeva în India?
Cerul a început să strige şi pământul a răspuns cu un urlet, un fulger şi-a aruncat lumina, un foc a răbufnit către cer, moartea a început să plouă. Infernul a dispărut, focul s-a stins. Ce fusese lovit de fulger se transformase în cenuşă.
Hiroşima? Nagasaki? India?… Nu, aici e un fragment din epopeea sumero-babiloniana a lui Ghilgameş.
După descoperirea fisiunii nucleare, americanii au lucrat din 1943 până în 1945 la punerea la punct a bombei cu uraniu. Prima dintre bombele de acest fel a explodat la 16 iunie 1945 pe terenul experimental de la Los Alamos, în New Mexico. A doua a fost aruncată asupra oraşului Hiroşima, iar a treia asupra oraşului Nagasaki.
Nu accept aceasta istorie oficiala a bombei atomice, căci ceea cc au descris vechii cronicari nu este fructul unei fantezii macabre, ei al unei îngrozitoare realităţi trăite.
Spiritele nu poarta arme. Dar zeii din mituri erau din came şi oase.
După cum am mai spus, Ramayana este a doua ca importanţa dintre epopeile indiene. Ea a fost redactată în secolul patru sau trei înaintea erei noastre, de poetul Valmiki. Eroul acestei epopei este Rama, fiu de rege, căruia diabolicul gigant Ravana îi răpeşte soţia, pe Sita, şi o duce în insula Lanka, adică Ceylon. Ajutat de regele maimuţelor, Rama a reuşit sâ-şi elibereze soţia.
Hinduşii îl venerează pe Rama ca pe o reîncarnare a zeului Vişnu, şi de aceea Ramayana este una din cărţile lor sacre. Cele douăzeci şi patru de mii de distihuri ale acestei epopei ne furnizează multe informaţii despre deplasările zeilor deasupra pământului.
Este descris în detaliu un car splendid, al cărui aspect te duce cu gândul la o astronavă. Această navă spaţială care duce o întreagă lamilie la bordul ei este în mod ciudat descrisă ca o piramidă zburătoare, decolând pe verticală. înaltă cât o casă cu trei etaje, aceasta piramidă merge din insula Ceylon până în India, percurgând astfel peste doua mii de mile. în afara fotoliilor pentru mai multe persoane, ea avea şi camere secrete. Se înţelege de la sine ca decolarea aparatului se făcea cu un zgomot enorm.

Samaraînganasutradhîra. Acest titlu rebarbativ este cel al unui text sanscrit care descrie maşinile zburătoare numite vimane. La fel ca elicopterele noastre, vimanele sunt extrem de manevrabile, se pot stabiliza în aer, pot să se rotească în jurul pământului sau să coboare în picaj spre ţintele lor. Dacă această descriere nu este suficient de amănunţită pentru a putea reconstrui vimanele după aceste indicaţii, „acest lucru nu se datorează ignoranţei, ci intenţiei de a se evita ca ele să fie folosite cu rea credinţă”.
In orice caz, descrierea care urmează are toate şansele să ne uimească.
Coca trebuie să fie solidă şi rezistentă… construită dintr-un material uşor… Vârtejul propulsor creat de forţa aflată în interiorul mercurului permite omului să parcurgă mari distanţe în aer. De asemenea, folosind acest principiu, se poate construi o vimana la fel de mare precum templul Zeului în Mişcare. Trebuie încorporate (vimanei) patru rezervoare mari cu mercur, care, sub efectul căldurii controlate produsă de recipienţii de fier, conferă vimanei forţa tunetului făcând-o să apară ca o perlă pe cer.
Ramayana ne oferă această descriere poetică a unui car zburător:
Când se face dimineaţă, Rama urcă în carul ceresc. Puterea acestui car este nelimitată. înalt cât o casă cu două etaje, carul are mai multe secţiuni ca şi ferestre…Era colorat şi puternic… Sunete cereşti se făceau auzite când se ridica spre cer…”

Mai multe articole in Top Secret