Craniul hoinar- aventuri paranormale.
Cu câţiva ani în urmă, domnul de Hixe aflat în situl arheologic de lângă Cevennes, se plimba pe câmp, nu departe de un sat (pe care-l numim Saint-Untel). El se plimba, privind câţiva copii care alergau şi se amuzau, când o mică fetiţă se impiedică şi cazu până la jumătatea corpului ei într-o groapă, strigând. Prietenul nostru s-a grăbit şi a apucat fetiţa, retrăgând-o din această gaura care, din nenorocire, tocmai se deschisese sub paşii ei. Căci sus numita groapă nu se găsea acolo cu câteva clipe mai inainte. Solul se surpase, cedând sub picioruşele copilului. Micuţa, plângând, a dispărut către sat impreună cu camarazii si şi domnul de Hixe a îngenuncheat la marginea unui orificiu de cca 50 de centimetri lărgime. Lanterna de buzunar l-a ajutat, curând, să descopere un spectacol macabru: într-un fel de cripta, ca o pivniţă, se ridica o piramidă de cranii! Care era originea acestui osuar? Mai târziu va fi timp să facem cercetări istorice. Prietenul meu s-a aplecat, a apucat craniul care încorona piramida şi a ajuns -nu fară eforturi- să apuce un al doilea craniu si a introdus cele două relicve macabre în rucsacul sau tirolez… şi s-a îndepărtat de acel loc căci nu se îndoia că acei copii, dupa accidentul din care scăpase fetiţa, urmau să dea alarma în sat.
De fapt, preotul, primarul şi ciţiva oameni au venit sa inspecteze locul, şi, cu o grabă surprinzătoare, preotul a obtinut acordul celorlalţi de a acoperi osuarul cu o dală grea de ciment in zilele care urmau.
Domnul de Hix, revenit în Midi a pus cele două cranii pe o etajeră într-o cameră a castelului…pentru a constata la sfârşitul unui anumit timp că unul dintre cele două cranii avea tendinţa să se mişte. De exemplu, plasat la zece centimetri de extremitatea dreaptă a etajerei, îl regăsea la mijloc! Celălalt, în schimb, rămânea “liniştit”. Cercetările întreprinse ulterior au permis prietenului nostru să reconstituie unul dintre episoadele sângeroase ale războaielor religioase care se derulaseră în “satul cu osuarul”. După lupte crâncene, supravieţuitorii garnizoanei protestante fuseseră luaţi prizonieri de către catolici. Aceştia din urmă, plini de iubire pentru aproapele lor, îl legaseră pe ofiţerul protestant de un arbore şi, sub ochii lui îngroziţi, îl forţaseră să asiste la supliciul oamenilor săi. Nefericiţii au fost decapitaţi şi capetele lor au fost stivuite într-un fel de pivniţă-cisternă, formând b aproape veritabilă piramidă de cranii. Când ultimul protestant a fost astfel asasinat, ofiţerul, martor forţat la oribilul masacru al tovarăşilor , a fost la rîndul lui şi el decapitat; capul acestuia a fost depus In vârful piramidei, pivniţa a fost acoperită şi acest osuar a fost uitat. Nu mai existau de fapt, supravieţuitori în acest sat: ca buni iustini, învingătorii masacraseră barbaţi, femei şi copii, bineînţeles cu binecuvântarea autorităţilor ecleziastice.
Cu greu ne-am putea imagina chinurile groaznice pe care a trebuit să le îndure ofiţerul, văzându-şi tovarăşii de arme pierind sub ochii săi, în mod sălbatic decapitaţi în hohotele de râs ale soldatilor şi tămâierile paracliserului de serviciu. (Suntem de acord, protestanţii n-au fost nici ei prea blânzi, în aceste războaie religioasc sângeroase. Dar cine a început? Cine, de la început, a aratat o intoleranţă scandaloasă şi primul a scos sabia?).
Imaginaţi-vă doza de ură înspăimîntătoare pe care a acumulat-o acest nefericit, asistând la un asemenea supliciu. Putem atunci intelege cât de mare este “remanenţa” psihică, rămasă ataşată de craniul său, cel pe care domnul de Hixe îl luase din vârful piramidei!
Că o relicvă “încărcată” este sediul fenomenului de poltergeist, după ce a fost sustrasă din locul său de repaus, nu trebuie să ne surprindă.
Să sărim peste câţiva ani.
Il regăsim pe castelanul nostru cu câţiva dintre cercetătorii domeniului realităţilor paralele şi o tânără femeie cu predispoziţii pentru mediumitate. Toţi erau reuniţi în biblioteca castelului. Pe o etajeră, cele două cranii. S-au aşezat în jurul unei mese şi şedinţa de spiritism a început. S-au auzit bătăi, apoi s-a perceput o uşoară zgâriere venind de le etajeră: “Craniul hoinar” avansa sacadat! Va cădea! Domnul de Hixe a întrerupt şedinţa, pentru a pune la locul său craniul care, puţin după aceasta, şi-a reînceput mişcările. A fost reaşezat încă o dată, şi şedinţa s-a reluat. Craniul avansa şi oscila pe marginea etajerei. Şedinţa a fost abandonată, masa părăsită iar castelanul a mers cu calm să pună craniul la loc acolo unde stătea “cuminte” la început.
Un scârţâit pe parchet, şi gazdele s-au întors pentru a vedea masa ridicându-se, clătinându-se pe două picioare şi căzând spre tânăra fată! Castelanul şi ai lui s-au grăbit şi au apucat masa exact în momentul în care era gata să-l lovească cu violenţă pe medium care, înnebunită, căzuse pe divan.
De ce această masă s-a năpustit în acest fel asupra tinerei fete? Nu s-ar putea spune ce entitate a craniului “a acţionat” asupra mesei, pentru a o forţa să “agreseze” mediumul?
Domnul de Hixe perplex, o întreba pe tânăra fată. Nu, niciodată un lucru asemănător nu se produsese în cursul şedinţelor la care ea participase. Tot vorbind, ea a sfârşit prin a face o aluzie la localitatea, leagănul familiei sale: satul Saint Untel Untel şi castelanul şi-a ridicat sprâncenele, aruncând mecanic o privire craniului.
Saint-Untel! Exact din acel loc, erau originari şeful catolic si majoritatea bărbaţilor sadici care trăiseră în regiune. Acea trupa în virtutea “acţiunilor” ei ajunsese în satul în care se produsese execuţia masivă a protestanţilor sub ochii ofiţerului legat de copac.
Oare strămoşii tinerei fete fuseseră înrolaţi în trupele catolice? Participaseră ei la decapitarea nefericiţilor şi la execuţia finală a şefului lor? Mediumul nu ştia nimic, dar acest lucru îi părea posibil dar nu sigur şi am putea atunci să ne întrebam dacă entitatea acestui craniu nu fusese la rândul ei sigură, căutând să localizeze ura sa. Din masa supusă acţiunii psihochinetice -contra acestei descendenţe a celor care îi omorâseră atât de sălbatic pe tovarăşii lui de arme înainte de al decapita pe el însuşi!
Este o ipoteză. Dar toate aceste fapte care se înlănţuie, care par că se “lipesc” unele de altele, nu sunt tulburătoare?
O figură de stil poetică afirmă că “iubirea este mai puternică decât moartea”. De ce n-ar fi acest lucru posibil şi pentru ură?
Mai multe articole in Top Secret
