Tag Archives: londra

 Urmele zeilor puternici care au venit din cer se gasesc si in China.

Continuam calatoria noastra in jurul lumii in cautarea dovezilor, legendelor, marturiilor care ne arata ca mitul Zeilor care vin din cer exista peste tot in lumea aceasta.

Azi mergem in China si facem descoperiri uluitoare.

La graniţa dintre Tibet şi China, arheologul chinez Ci Pu I ei a făcut în 1938 o descoperire extraordinară. Este vorba în principal de şapte sute şaisprezece farfurii de granit. Fiecare farfurie este groasă de doi centimentri şi are în mijloc o gaură de unde porneşte o dâră dublă în formă de serpentină care leagă centrul farfuriei de circum­ferinţă. F’arfuriile de granit seamănă într-o oarecare măsură cu discurile noastre actuale.

Specialiştii s-au gândit ani în şir la semnificaţia acestor obiecte, dar a trebuit să se aştepte anul 1962 pentru a se obţine ceva lămuriri.

Descoperirea de la Baian Kara Ula a făcut senzaţie când filologul rus VV. Saizew a publicat diferite texte descifrate de pe farfuriile de piatră. Aceste texte spun că, în urmă cu douăsprezece mii de ani, nişte fiinţe extraterestre, cetăţeni ai unei naţiuni necunoscute, au putut să ajungă pe cea de a treia planetă. Şi s-au instalat aici pentru că maşinile lor zburătoare nu mai aveau forţa să se ridice.

Fondul foarte bogat al muzeului – două sute cincizeci de mii de obiecte catalogate – fusese de mai multe ori transferat în afara Pekinului în cursul anilor. în 1913, în timpul revoltei lui Kuomintang; în 1918, în timpul războaielor civile; în 1937, în timpul războiului împotriva Japoniei care s-a soldat cu ocuparea Pekinului; în 1947, atunci când Mao, cu armata de eliberare populară, a pus bazele Republicii Populare Chineze cu capitala la Pekin. Din 1947 muzeul este instalat la Taipeh.

După părerea antropologilor, sinanathropus pekinensis, omul de Pekin, ar fi foarte asemănător cu homo heidelbergiensis. E sigur însă că seamănă în toate privinţele cu omul chinez, aşa cum există azi, reprodus în opt sute de milioane de exemplare. Omul de Pekin ar data din Pleistocenul mijlociu, adică ar avea vreo patruzeci de mii de ani. După asta nu mai există nici o urmă a preistoriei chineze.

In mileniul al III-lea î.e.n. se situează civilizaţia Yang-Chao; în mileniul al II-lea, civilizaţia Ma-Ciang, civilizaţia ceramicii negre, civilizaţia pietrei şi a cuprului de la Ceang-Ţe-Ai, al cărei stil ornamental persistă până la începutul epocii bronzului; din secolul al XV-lea până în secolul al Xl-lea î.e.n. există o scriere deja foarte evoluată cu peste două mii de caractere ideografice. Un text din această epocă vorbeşte despre suveranii chinezi, „fiii cerului”, a căror misiune consta în păstrarea cursului natural al evenimentelor.

Dragonul este simbolul chinezesc al divinităţii şi invincibilităţii. Cerul din legendele chinezesti este populat cu aceşti dragoni zburători. De altfel, dacă dăm crezare legendei, cerul joacă un rol capital în destinul omului. Una dintre figurile cele mai importante – în ordinea legendară – este P’An Ku, constructorul lumii la chinezi. P’An Ku a construit pământul din blocuri de granit pe care le-a adus dintr-o lume îndepărtată, din adâncurile cerului. El a despărţit apele şi a deschis o breşă enormă în cer. A tăiat lumea în două emisfere, şi a creat Estul şi Vestul…

In legendele chinezilor nu e vorba de nave spaţiale. In schimb găsim dragoni, dragoni zburători. Iar despre P’An Ku se spune că a învins haosul în univers şi că a creat Yin şi Yang, reprezentare a dualismului forţelor naturale. Yang este forţa masculină, adică cerul, iar Yin e forţa feminină, adică pământul. Tot ce se petrece în cosmos este trecut sub semnul unuia dintre aceste simboluri, care constituie ca să spun aşa nucleul central al cosmologiei chineze.

Conform legendelor, fiecare „fiu al cerului” ar fi trăit optsprezece mii de ani iar opera lui P’An Ku ar data de două milioane două sute douăzeci şi nouă de ani. Poate că astronomii s-au înşelat cu câteva secole în calculele lor, dar ce importanţă are când e vorba de un astfel de arbore genealogic!

Dar în realitate, legenda lui P’An Ku ar fi mult mai recentă decât personajul respectiv; ea ar fi fost adusă în China în secolul al Vl-lea î.e.n. de călătorii venind din regatul Siamului (Thailanda).

După mitologia chineză, „Părintele lucrurilor” ar fi Yan-Shih Tien-Ţun. El este Fiinţa insondabilă, începutul şi sfârşitul lucrurilor, cel mai înalt personaj din cer. Mai târziu va fi numit şi Yu-Ching, a nu se confunda cu împăratul chinez mistic Yu, despre care se spune că s-a făcut stăpân al potopului. Cunoaşteţi legenda lui Yuan-Shih Tien- Wang?

De exemplu, legenda zeiţei Chih Nu, patroana ţesătorilor. Tatăl ei a trimis-o la un vecin care stătea de pază lângă „Fluviul de argint al cerului”, probabil că e vorba de Calea Lactee. Chih Nu a crescut şi a devenit foarte frumoasă. Ea îşi petrecea zilele jucându-se şi veselindu-se. Se spune că niciodată n-a existat în cer o amantă mai pasionată ca Chih Nu. Zeul soarelui nu vedea cu ochi buni înflăcărarea ei amoroasă şi, când a aflat că Chih Nu aştepta un alt copil de la paznicul Fluviului de argint, el s-a hotărât să ia măsuri ca să pună lucrurile la punct. Iubitul ei a fost rugat să se ducă să facă de pază la celălalt capăt al Fluviului de argint şi pe viitor să nu o mai vadă pe Chih Nu decât o noapte pe an, adică a şaptea noapte din a şaptea lună a anului…

Legenda are un sfârşit fericit. Milioane de păsări strălucitoare au format un pod enorm pe deasupra Căii Lactee, permiţând astfel lui Chih Nu şi paznicului să se întâlnească după voia lor!

Poate că o interpretare modernă a miturilor şi legendelor ne va face să progresăm pe calea cunoaşterii şi a propriului nostru trecut. In fond, încă nu ştim mare lucru…

• Urcior de bronz din epoca dinastiei Chang (1766-1122 î.e.n.)

Aceste urcioare amintesc de obiectele văzute de cealaltă parte a Pacificului. Mult mai recente, piesele de ceramică nazca, opere preincaşe, prezintă motive ornamentale asemănătoare cu cele care se pot vedea pe urcioarele chinezeşti; linii geometrice, pătrate, spirale.

• Secure de jad. In piatra verde este gravat un dragon cu o dâră de foc în urma lui. Pe cer stau suspendate câteva sfere. Reprezentări perfect asemănătoare pot fi văzute pe sigiliile cilindrice asiriene.
• Obiect ritual care servea la celebrarea cultului închinat zeului soarelui şi norilor, cel puţin asta e interpretarea arheologiei oficiale. Obiectul datează din anul 206 î.e.n. şi reprezintă un munte, iar deasupra o sferă mare cu o dâră de foc în urma ei. Sfera enormă – ea însăşi având deasupra trei sfere mici – nu evocă nici o configuraţie astronomică. Obiect ritual? N-ar fi vorba mai curând de reprezentarea unei apariţii celeste de neînţeles a cărui amintire persistă, pentru vecie, în acest obiect ca în multe altele?
• Discuri de jad cu un diametru de 7-16,5 cm, cu o gaură mare în centru. Ele sunt fixate, la verticală, printr-un diblu, de un obelisc înalt de 20 cm. Şi despre ele se spune că sunt obiecte rituale. Discul ar fi simbolul cerului, iar obeliscul, fireşte, simbolul falie!  Să existe vreo legătură între aceste discuri şi farfuriile de la Baian Kara Ula? Dacă admitem că farfuriile de la frontiera sino- tibetană au servit drept modele şi că discurile de jad sunt într-un fel nişte reproduceri mai târzii ale acestor „originale”, vălul misterului dispare. Astronauţii care au stat în regiunea Baian Kara Ula au plecat. Au lăsat în urma lor colecţia de farfurii gravate care fixau pentru eternitate popasul lor pe Pământ.

Oamenii pioşi au reprodus aceste obiecte pentru a le fi pe plac zeilor şi, poate, pentru a dobândi astfel o oarecare asemănare cu ei. Astfel cercul se închide şi discurile ar fi devenit într-adevăr accesorii de cult.

Doctorul W. Saizew, care a publicat articole importante despre farfuriile de piatră, este şi „descoperitorul” unei extraordinare picturi rupestre, găsită la Fergana, în Uzbekistan, nu departe de frontiera chineză. Această pictură reprezintă un personaj cu cască (şi care poartă în mod incontestabil un combinezon prevăzut cu un aparat respirator. In mâini ţine o farfurie identică cu cele găsite la Baian Kara lila!

De unde şi când au venit paiwanezii, locuitorii primitivi ai insulei? incă o întrebare care nu se lasă uşor rezolvată.

Paiwanezii sunt astăzi în jur de două sute cincizeci de mii şi trăiesc grupaţi în şapte triburi distincte în inima masivului muntos care ocupă centrul insulei. Valurile succesive de imigranţi chinezi i-au împins în aceste regiuni retrase. In urmă cu o generaţie, războinicii paiwanezi îşi arătau ocazional talentele de vânători de capete. Azi se mulţumesc să vâneze animale pe muntele care le serveşte drept fortăreaţă. Paiwanezii au rămas neatinşi de civilizaţia occidentală şi trăiesc tot după legile naturii eterne. Noţiunea lor despre timp este la fel de simplă ca şi modul lor de viaţă. Ziua începe când cântă cocoşul, ora se poate citi în orice moment după lungimea umbrelor; anul nou se anunţă când muntele se acoperă de flori, atinge apogeul când fructele sunt coapte şi se sfârşeşte când începe să ningă, izolând poporul paiwanez de restul lumii. Monogamia a fost din totdeauna regula generală la paiwanezi. Nu are importanţă cum îşi găseşte bărbatul femeia – poate s-o cucerească prin luptă, poate s-o cumpere sau s-o fure de la părinţi – principalul e să nu se despartă de ea toată viaţa. Paiwanezii sunt mari amatori de betel.

Caută zei şi îi vei găsi!

Se află acolo o plachetă lungă de 72 cm şi lată de 25 cm, un fel de firmă care probabil că semnala casa unui şef. La stânga a patru cercuri, plutcsc două personaje care poartă „şorţul” clasic al astronauţilor preistorici aşa cum pot fi văzuţi, de exemplu, pe monoliţii tolteci de la muzeul din Berlin. Cele două personaje sunt îmbrăcate într-un fel de combinezon şi au încălţări; personajul din stânga poartă o cască cu antene.

Una dintre sculpturile în lemn reprezintă o fiinţă cu organe genitale remarcabil de bine dezvoltate purtând pe cap o cască îngustă. In jurul căştii se înfăşoară un şarpe şi pe ea e gravat un triunghi mic, poate insigna astronauţilor! Simbol al urâţeniei şi al vieţii târâtoare, şarpele biblic se ridică în aer în legendele mayaşe unde este numit „fiinţa înaripată”. Şi iată că îl regăsim la aceste popoare uitate din munţii Taiwanului!

Dar nu e deloc uimitor. In toată lumea găsim aceşti şerpi zburători dacă ne oprim puţin să examinăm artele tradiţionale.

De ce-şi decorează paiwanezii bărcile cu aceleaşi imagini de şerpi? De ce personajele reprezentate pe aceste bărci au capete rotunde, de parcă ar purta căşti? Şi de ce acele antene de contact care leagă persona­jele între ele pentru a ajunge în cele din urmă la un soare „dinţat”? Şi ce înseamnă şerpii înfăşuraţi în jurul stelelor, ale căror capete triun­ghiulare par că pândesc cerul? Şi de ce acel zeu paiwanez purtător de cască (fig. 23) apare ca şi cum ar fi încoronat de un şarpe care într-un fel îi încadrează capul? Şi de ce acea zeiţă este ascunsă în spatele unei măşti şi adă­postită şi ea sub corpul arcuit al unui şarpe pe care îl ţine în mâini ? Nu se poate spune că arată prea elegant. Dar poate că o astfel de mască îşi avea utilitatea ei în spaţiu. Iar şarpelui i se cunoaşte sem­nificaţia. El este simbolul stăpânirii aerului…

Toate aces­tea – spune arheo­logia tradiţională – merită să fie consi­derate din unghiul religiilor primitive. Şerpii n-arfi decât „simbolurile divinului” şi re­prezentarea lor doar un mod de a face un act de pietate. ’ Dar, în acest caz, de ce nu şi-au ales paiwa­nezii, pentru a-şi decora pirogile, alte simboluri ale divinului precum peştii, broaştele ţestoase etc.? De ce tocmai şerpi?

Sculpturile paiwaneze, aflate deseori într-o stare foarte proastă, sunt totuşi de o frumuseţe fascinantă.

Toate prezintă cercuri concentrice, spirale şi peste tot poţi vedea intimul şi enigmaticul raport om/şarpe, acesta din urmă fiind totdeauna întors spre cer.

Paiwanezii au rămas până azi un popor primitiv. Sculpturile lor reprezintă lucruri văzute, realităţi cu care au fost confruntaţi. Astfel, sculpturi recente înfăţişează soldaţi japonezi în uniformă. Eu au văzut aceşti soldaţi, după care i-au reprezentat aşa cum i-au văzut.

O operă paiwaneză deosebit de remarcabilă reprezintă o fiinţă cu trei capete zburând într-un şarpe. Acest motiv îl regăsim într-un manuscris al civilizaţiei Chou (1122-236 î.e.n.).

La muzeul istoric din Taipeh, de gaseste  colecţia personală de fiinţe mitologice, jumătate oameni, jumătate animale, deseori cu capete de păsări şi aripi, în felul fiinţelor înaripate de origine asiriană sau babiloniană. Sigiliile din epoca Chou sunt la fel de numeroase precum inelele din vitrina unui bijutier de renume. Se spune că sunt ornate cu motive decorative, dar sub lupa mea ele seamănă în mod ciudat cu nişte circuite integrate actuale (fig.25). Simboluri şi caractere gravate în „oglinzi de bronz”

In iulie 1961, arheologul Ci Pen-Lao, profesor de artă şi arheologie la universitatea din Pekin, a descoperit elementele dintr-o reţea de tuneluri subterane cu ocazia săpăturilor arheologice efectuate în „valea pietrelor”. La început a dat peste nişte
intrări de labirinturi situate la adâncimea de treizeci şi doi de metri în contraforţii masivului Honan, pe malul meridional al lacului Tung-Ting.

Arheologul a reuşit să localizeze galerii care coborau drept sub lac. Pereţii galeriilor sunt netede şi parcă lăcuite. La intersecţiile galeriilor, precum şi într-o mare sală subterană, se află fresce care reprezintă animale fugind, urmărite de oameni dintre care unii au în gură tubul care probabil servea la lansarea proiectilelor. Dar faptul de-a dreptul remarcabil, în afară, fireşte, chiar de aceste galerii subterane, este că deasupra animalelor hăituite se vede un „scut zburător”, pe care stau oamenii care ţin îndreptate spre animale nişte arme asemănătoare cu puştile.

Profesorul Ci Pen-Lao spune că personajele de pe scutul zburător au pantaloni şi geci aşa cum se poartă azi.

Deocamdată nu se ştie de când datează construcţia acestei reţele de subterane.

Totuşi, povestea scutului zburător de pe care nişte oameni vor să împuşte nişte animale care fug, îmi aminteşte un lucru extraordinar pe care l-am văzut în muzeul de paleontologie de la Moscova. Acolo se gaseste craniul unui bizon preistoric al cărui os frontal era găurit de o gaură perfectă, identică cu cea pe care o face un glonţ tras de o armă de foc.