Tag Archives: Kulik

Top Secret

TUNGUSKA 1908 ciocnire cu nava extraterestra

June 21, 2012 Published by: Maddie Ancuta

TUNGUSKA 1908: ciocnire cu nava extraterestra?-enigmele Terrei ultima parte

Comentând aceste observaţii, profesorul F. Y. Zigel arăta „Aceasta înseamnă că arderile au fost provocate de radiaţiu luminoasă a exploziei şi numai în acele locuri care nu erau in umbra frunzelor şi a ramurilor; prin urmare, erau arderi provocate de radiaţii“. In continuare, referindu-se la valul fierbinte carc se făcuse simtit la Vanavara, aşadar la 65 km distanţă, profesorul conchide: „O explozie de natură chimică trebuie exclusă cu desăvârşire”.
Teoria „atomică” avea însă şi numeroşi adversari, între care pe K. P. Florenski, care (în 1961) conduse o expediţie în regiunea Tunguska pentru a culege eventuale noi mărturii – sarcină dificili având in vedere că de la marea explozie se scursese mai mult de o jumătate de veac. Specialişti în economia forestieră care lucrau de multă vreme in regiune afirmară categoric că „focul din 1908 diferă de incendiile forestiere obişnuite”, ceea ce, chiar dacă nu venea în sprijinul ipotezei nucleare, nici n-o infirma I. S. Astapovici, un alt adversar al acestei ipoteze (împreună cu F. Whipple, el emisese, cum arătam, ipoteza că explozia fusesp provocată de o cometă gazoasă) dădu dovadă de o deosebita probitate ştiinţifică şi, două decenii după ce emisese propria MI ipoteză, renunţă la ea în faţa probelor noi ce se iviseră; el calculă că norul negru al exploziei din Tunguska se ridicase până la 120 000 m (norul produs la Hiroshima s-a ridicat la 12000 pana la 15 000 m) şi trase concluzia că „norul (din regiunea Tunguska – n.n.) avea întocmai înfăţişarea unui nor atomic în formă do ciupercă”.
O altă expediţie organizată în anii aceia de către forurile ştiinţifice din Tomsk depuse vreme de şase săptămâni o activitate laborioasă în regiune, adunând numeroase mostre de sol şi vegetale şi făcând măsurători cu aparatură modernă. Folosind un spectrometru foarte sensibil, specialiştii au măsurat apoi nivelul radiaţiei mostrelor colectate. Rezultatele obţinute nu aduc probecategorice în favoarea unei explozii de natură atomică, deşi in centrul’„ceaunului“ radioactivitatea era de 1,5 până la două ori mai ridicată decât la o distanţă de 25 sau 30 km în jur. Au fost analizate şi inelele din 1908 ale unor copaci din zonă, in care s-au găsit urme de cesium 137 radioactiv – un metal alcalin dar în cantităţi prea neînsemnate ca să se poată trage concluzii in sensul unei explozii de natură nucleară. Mai mult, s-au găsit urme de silicaţi şi magnetită, precum şi mici globule conţinând nichel, ceea ce ar pleda în favoarea teoriei „meteorice” la care tinea inca atât de mult Kulik, deşi cantităţile erau minime şi n-ar fi putut in nici un caz justifica dimensiunile uriaşe ale corpului care a provocat explozia.
In schimb, forta uriaşă a exploziei din regiunea Tunguska pledează categoric în favoarea ipotezei „atomice”. Prin comparaţie cu efectele devastatoare ale bombei lansate la Hiroshima, chimistul american Willard Frank Libby a calculat, că explozia din Tunguska dezvoltase o forţă echivalentă vu cea produsă de 30 megatone TNT; la Hiroshima, tot ce era lemn a fost incendiat pe o rază de o milă (circa 1, 6 km), iar pc platoul Tunguska până la o distanţă de opt până la zece mile (13-16 km) de la locul exploziei; aria distrusă la Hiroshima cuprindea 18 mile pătrate, cea de la Tunguska aproape 800 mile pfttrate! De aici, concluzia că explozia din regiunea Tunguska a lost de câteva ori mai puternică decât cea de la Hiroshima.
Şi cu toate acestea, ipoteza nucleară continua să aibă numeroşi adversari – printre care oameni de ştiinţă de prestigiu internaţional deoarece nu reuşea să explice mulţumitor unele fenomene care iir fi trebuit să însoţească o explozie atomică şi, înainte de orice, nu reuşea să dea un răspuns veridic, logic, la două dintre Intrcbările-cheie: ce era şi de unde venea enigmaticul corp care iu 1908 a provocat explozia din regiunea Tunguska?
Mai recent, oamenii de ştiinţă din numeroase ţări au căutat o explicaţie în domeniul fizicii teoretice, fără să neglijeze, bineînţeles, datele astronomiei. S-au conturat, în această privinţă, tlouă direcţii: marea explozie din taiga a fost provocată fie de un mic corp de antimaterie, fie de o aşa-zisă „gaură neagră”.
Existenţa antimateriei în spaţiul cosmic a fost presupusă, pc Im/a unor premise teoretice, de fizicianul englez Paul A. M. Dirac, creatorul mecanicii cuantice şi laureat al Premiului Nobel (1933). Fără a intra în amănunte care ar depăşi tema lucrării noastre, se cuvine arătat că premisele existenţei antimateriei sunt simple şi logice: dacă în atomii materiei terestre există particule negative care evoluează în jurul unui nucleu pozitiv, de ce n-ar exista, în spaţiu, atomi alcătuiţi dintr-un nucleu negativ în jurul i’Aruia să evolueze particule pozitive – cu alte cuvinte antimateria este o substanţă compusă din antiatomi formaţi din antiparticule. Legile fundamentale ale acestor antiatomi nu s-ar deosebi de ale atomilor „normali”, diferenţa fiind dată numai de semnul sarcinii electrice a ionilor respectivi.

Ideea nu este chiar atât de fantezistă pe cât pare la prima vedere – cercetători din diferite ţări au reuşit să pună în evidenţă o mare parte dintre antiparticulele elementare, care iau naştere în procesele produse în radiaţia cosmică; mai mult, s-a reuşit chiar punerea în evidenţă a unor asemenea antiparticule pe cale experimentală, în procesele produse de particulele accelerate artificial. In 1956, fizicianul italian O. Piccioni (de asemenea fizicieni din S. U. A.) au reuşit să pună în evidenţă antineutronul, a cărui existenţă a stabilit-o prin observarea energiei eliberate de anihilarea acestei antiparticule cu neutronul. Pozitronul, care este antiparticula electronului (prin urmare un antielectron) a fost descoperit experimental încă din 1932.
Conform datelor fizicii teoretice, antimateria singură e stabilă, dar în contact cu materia obişnuită se anihilează, eliberându-sc cantităţi uriaşe de energie; prin urmare, un mic meteor cu această compoziţie ar provoca, în cazul unei coliziuni cu Pământul, o explozie de proporţii uriaşe, după care ar dispărea pur şi simplu, nelăsând nici o urmă (în afară, bineînţeles, de efectele devastatoare ale exploziei) – ceea ce ar explica lipsa unui crater şi a materiilor meteoritice (fier, silicaţi ş.a.) care ar fi trebuit să se găsească la locul impactului dacă ar fi fost vorba de un meteorit (cantităţile de asemenea materii meteoritice găsite în zonă erau, aşa cum arătam, infime şi puteau proveni din alte surse).
Ipoteza meteorului de antimaterie în cazul exploziei de pe platoul Tunguska a fost formulată pentru prima oară to ediţia din februarie 1941 a revistei de ştiinţă Contributions of the Society for Research ori Meteorites; autorul articolului, Lincoln La Paz, lucra atunci la catedra de matematică a Universităţii statului Ohio, iar mai târziu s-a specializat în studiul meteoriţilor şi este unul dintre traducătorii în engleză a numeroase articole şi studii ale lui Leonid Kulik.
Numeroşi alţi oameni de ştiinţă din diferite părţi ale lumii au analizat după La Paz această interesantă ipoteză, care are şi astăzi adepţi. Adversarii ei însă, îi reproşează că nu explică satisfăcător unele aspecte ale fenomenului Tunguska, cum ar fi luminozitatea sau aspectul tubular (cilindric, relevat de mai mulţi martori oculari) sau faptul că anihilarea („explozia”) nu s-a produs la primul contact cu materia, prin urmare chiar în clipa când meteorul de antimaterie intra în atmosferă, adică la circa 3000 km altitudine.
La toate aceste argumente, adepţii ipotezei meteorului de antimaterie au găsit contraargumente mai mult sau mai puţin plauzibile; numai la un singur argument n-au reuşit încă să găsească răspunsul: în ciuda faptului că numeroase antiparticule au fost puse în evidenţă, antimateria este (deocamdată) o substanţă ipotetică – o denumire convenţională creată pe baza datelor fizicii teoretice; fizicienii au demonstrat numai că existenţa ei este posibilă, urmează ca viitorul să arate dacă ea există într-adevăr ca formă structurală.
Supralicitarea ipotezei meteorului din antimaterie a dus la formularea unei supoziţii şi mai originale: explozia din taiga ar fi fost provocată de coliziunea dintre Pământ şi o gaură neagră .Dar să vedem, înainte de orice, ce înţeleg fizicienii şi astronomii prin denumirea convenţională (şi populară) de „gaură neagră“.
Incă din 1939, J. Robert Oppenheimer, unul dintre conducătorii ştiinţifici ai Proiectului Manhattan (construirea primei bombe atomice) arăta că, în conformitate cu datele fizicii moderne, este de presupus că există în spaţiul cosmic stări ale materiei create de presiunile şi temperaturile uriaşe dezvoltate într-o stea care se comprimă până la o densitate extremă, devenind un ghem compact de neutroni. Cercetările şi observaţiile întreprinse în ultimele decenii au arătat justeţea acestei ipoteze.
Este ştiut că stelele au şi ele o viaţă finită… de zeci de miliarde de ani. In centrul stelelor se află combustibilii nucleari (hidrogen, carbon, heliu) care alimentează reacţiile nucleare ce se desfăşoară continuu – combustibili care nu durează nici ci veşnic şi după un timp (măsurat în miliarde de ani) se consumă transformându-se în elemente chimice mai grele. Atunci căldura şi presiunea rezultate în timpul reacţiilor nucleare nu mai pot contrabalansa forţa gravitaţională şi se produce o contracţie a materiei spre centrul stelei. Aceste stele comprimate (de fapt, foste stele – astronomii le numesc „relicve”) se concentrează spre centrul galaxiei respective, formând un corp foarte dens – o gaură neagră. Există şi găuri negre formate dintr-o stea, cum este, probabil, Cygnus X 2 din constelaţia Lebăda, cercetată în urmă cu câţiva ani de satelitul ştiinţific Ariei 6. In acecaşi constelaţie, satelitul Copernic (OAO-3), prevăzut cu un telescop cu oglindă metalică de 80 cm, a descoperit, în 1973, o gaură neagră care „înghite“ în permanenţă atmosfera din jurul stelei Cygnus X 1 cu o asemenea violenţă, încât masa stelară electrizată are aspectul unui nor continuu în jurul găurii negre.
Detectate cu aparatura modernă, găurile negre – aceste „regiuni de colaps gravific” cum le-a numit un fizician – nu mai constituie o ipoteză, ci o realitate demonstrată ştiinţific. Ele nu sunt deloc rare în Univers: un specialist ca Stephen Hawkin arăta (în 1971) că, după părerea lui, 99, 9% din masa Universului ar fi alcătuită din microgăuri negre. Reluând această idee, doctorul Jack Sarfatt de la Centrul internaţional de fizică teoretică din Trieste arăta că aceste microgăuri negre, aflate peste tot în Univers, nu sunt mai mari ca atomii obişnuiţi, dar fiecare dintre ele cântăreşte miliarde de tone!
In ciuda dimensiunilor lor extrem de reduse, găurile negre provin de la stele enorme. Cum arăta Oppenheimer – iar la părerea lui s-au raliat apoi numeroşi oameni de ştiinţă din domeniul fizicii şi al astronomiei – colapsul stelelor uriaşe se produce brusc, straturile exterioare se comprimă cu o forţă ce depăşeşte orice limite şi astrul devine atât de dens încât formează o nouă stare a materiei.
Primii care au propus, ca o explicaţie a marii explozii din regiunea Tunguska, ciocnirea cu o gaură neagră de dimensiuni minuscule au fost (în 1973) A A Jackson şi Michael Ryan de la Universitatea din Texas. O asemenea coliziune poate provoca o explozie de o forţă mai mare decât o bombă A, fară să lase urme: un corp de mărimea unei fracţiuni de milimetru nu creează un crater. Această microgaură neagră ar fi străbătut planeta noastră ca un proiectil, ieşind pe partea cealaltă şi dispărând în Cosmos.
Vom trece peste celelalte argumente pe care Jackson şi Ryan le aduc în sprijinul ipotezei lor – ipoteză interesantă, care a găsit imediat adepţi şi a generat discuţii pasionate – şi vom reţine câteva obiecţii demne de luat în considerare. Experţii ruşi, care au studiat fenomenul la faţa locului, au atras atenţia asupra faptului că ipoteza găurii negre nu corespunde nici declaraţiilor făcute de martori oculari şi nici dovezilor culese la locul exploziei. O gaură neagră ar fi lăsat în regiunea unde s-a produs coliziunea o radioactivitate ridicată, care însă n-a putut fi detectată de către aparatele specializate. De asemenea, martorii oculari sunt cu lojii de acord că obiectul avea dimensiuni impresionante şi o formă cilindrică – era un obiect „alungit”, strălucind într-o nuanţă „alb-albăstruie“.
Viteza obiectului a fost la început apreciată (de Leonid Kulik) la 50-60 km pe secundă, luându-se în considerare energia cinetică a exploziei. Mai târziu, geofizicianul A. V. Zolotov, ţinând cont de efectele undei de şoc şi ale suflului exploziei asupra copacilor din regiune, ajunge la concluzia că, scurtă vreme înainte de impact, viteza probabil că nu era mai mare de 2,4 până la 3,2 km pe secundă – aşadar aproximativ 10000 km pe oră. La aceeaşi concluzie ajunge şi profesorul Felix Y. Zigel pe baza unui raţionament foarte simplu: martorii au văzut obiectul deasupra lor şi au auzit în acelaşi timp zgomotul asurzitor pe care-l producea – această simultaneitate n-ar fi fost posibilă decât dacă viteza obiectului era cu foarte puţin mai marc ca viteza sunetului; ori, dacă obiectul gonea prin atmosferă cu 50-60 km pe secundă, notează Zigel, „martorii oculari mai întâi l-ar fi văzut şi abia mai târziu ar fi auzit zgomotul pe care-1 făcea, cam în Jelui în care tunetul se aude după ce fulgerul a brăzdat cerul”. în afară de asta, viteza finală nu putea depăşi câţiva km pe secundă, conchide cercetătorul sovietic, altfel martorii oculari ar fi fost virtual în imposibilitatea de a primi impresii vizuale corecte în ce priveşte forma obiectului.
Viteza redusă a obiectului care a provocat explozia din taiga constituie un argument hotărâtor împotriva ipotezei Jackson-Ryan, dar nu singurul: o gaură neagră – ca de altfel şi antimateria – nu explică de ce explozia a avut loc înainte de contactul cu solul, nu explică nici forma obiectului şi nici unele aspecte ale peisajului din regiunea Tunguska Pietroasă. De altfel, încă un argument logic împotriva acestei ipoteze a venit chiar de la doi colegi ai lui Jackson şi Ryan, fizicienii Beasley şi Tinsley, de la aceeaşi Universitate din Texas: o gaură neagră, remarcă ei, şi-ar fi urmat cursa în linie dreaptă şi – judecând după direcţia de cădere – ar fi ieşit într-un punct situat între 30 şi 40 grade longitudine vestică şi 40 şi 60 grade latitudine nordică, în Oceanul Pacific, după 10 până la 15 minute, declanşând la ieşire o explozie tot atât de puternică; or, aparatele observatoarelor de la Greenwich şi Cambridge, care atunci, în iunie 1908, au înregistrat undele venite din Siberia, n-au înregistrat nici un fel de perturbaţii în respectiva regiune a Pacificului. (Expunând punctul de vedere al lui Beasley şi Tinsley, revista Science et Vie – numărul din decembrie 1974- îşi intitula semnificativ, articolul: L’explosion de Toungouska: ce n’etait pas un trou noir. )
Şi iată-ne, ajunşi acolo de unde plecasem: numeroasele ipoteze au fost respinse una câte una, deoarece, reuşind să explice unele aspecte ale ciudatului fenomen, în acelaşi timp veneau în contradicţie cu altele. In ciuda faptului că s-a bucurat de atenţia unora dintre cei mai prestigioşi oameni de ştiinţă şi că a generat discuţii pasionante, marea explozie din regiunea Tunguska rămânea o enigmă.
In ultimii ani, diferiţi autori au reluat ipoteze mai vechi, le-au reanalizat, le-au reconsiderat şi nu s-au sfiit să ajungă la concluzii în care plătesc un tribut generos fanteziei. John Baxter şi Thomas Atkins reiau în 1976 ipoteza pe care Alexandr Kazanţev a emis-o cu trei decenii în urmă (în 1946) sub forma unei povestiri ştiinţifico-fantastice: ciudatul obiect care a provocat marea explozie de pe platoul Tanguska era un „oaspete cosmic”, o astronavă venită de pe o planetă care, în urma unei defecţiuni la motoarele sale acţionate cu combustibili nucleari, a explodat.
Descrierea cu care Baxter şi Atkins îşi încheie lucrarea are un caracter eminamente ştiinţifico-fantastic şi nu este lipsită de un farmec ce stă mărturie pentru talentul imaginativ al celor.doi autori:„Suntem în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908.Deasupra Oceanului Indian, la mare înălţime, un obiect uriaş venit din spaţiul cosmic străpunge învelişul atmosferic al Pământului. Obiectul este un vehicul extraterestru; are un fuzelaj cilindric şi o masă de mii de tone. Propulsată cu combustibili nucleari, uriaşa navă vine din adâncurile spaţiului interstelar cu o viteză apropiată de cea a luminii. Acum, în timp ce se îndreaptă către Pământ, la bordul ei este declarată starea de urgenţă. Se constată un deranjament în funcţionarea sistemului de propulsie; temperatura creşte rapid în rezervorul de combustibil. Moderatoarele care previn masa critică, densitatea necesară pentru o reacţie în lanţ lentă, sunt supraîncălzite şi încep să se topească.
La optzeci de mile (circa 129 km – n.n.) de suprafaţa Pământului, sistemul navigaţional dirijează nava către culoarul îngust de intrare – acelaşi pasaj prin atmosferă pe care il vor folosi, câteva decenii mai târziu, astronauţii de pe Pamant pentru a-si asigura revenirea în condiţii de siguranţă. Intrarea trebuie să fie precisă, pentru a se evita incendierea navei in patruile dense ale atmosferei sau o ricoşare înapoi în vid. Pătrunzand in culoarul de intrare, nava îşi reduce viteza; descriind o traiectorie curbă alungită, lasă în urmă întinderea oceanului, trece peste crestele abrupte ale munţilor, peste văi adânci şi câmpuri cultivau. Se îndreaptă cu precizie, urmând direcţia unui meridian, către regiunile arctice ale planetei.
In Siberia centrală, un zgomot asurzitor îi înspăimântă pe locuitorii micilor oraşe şi ai satelor, singurii oameni din această regiune depărtată şi cu populaţie rară. Sunt răsturnaţi copaci, colibe de nomazi sunt dărâmate, oameni şi animele speriate se împrăştie în toate părţile.
La o altitudine de două mile (circa 3,2 km – n.n.) membrii echipajului navei spaţiale, al cărei fuselaj radiază acum o lumină puternică, procedează la o corectare a traiectoriei în direcţia vest, deasupra zonei împădurite şi nelocuite a podişului central siberian.
Această manevră este ultima lor acţiune.
Moderatoarele care separă celulele cu combustibil s-au topit. Materia nucleară atinge o densitate supracritică şi o reacţie în lanţ se declanşează instantaneu. O fracţiune de secundă mai târziu, nava cosmică şi cei aflaţi la bordul ei sunt pulverizaţi într-o izbucnire de lumină orbitoare.
Se înalţă flăcările unui foc primordial, mai fierbinte decât miezul unei stele, despică în două cerul şi pustieşte pământul de dedesubt pe o distanţă de peste 30 de mile (circa 50 km – n.n.).
Pe urmă, marele foc se stinge, lăsând în urma lui numai o coloană masivă de nori. Norii continuă să plutească zile in şir, în păturile superioare ale atmosferei, deasupra unei taigale răvăşite, pustiite, care îşi va păstra în veci taina“.
Se cuvine spus că autorii descrierii de mai sus – descriere care, de altfel, nu se încadrează prea bine în restul lucrării redactate cu obiectivitate şi acurateţe, pe baza elementelor concrete ale problemei dezbătute – n-o prezintă ca pe o certitudine, ci ca pe o posibilitate. Ei arată că: „Deşi dovada nu este completă şi nu poate fi absolut convingătoare, descoperirile astrofizicii moderne şi ale astronomiei, îndeosebi studiile privind posibilitatea existenţei vieţii şi în alte părţi ale universului, deschid în faţa noastră noi perspective, în cadrul cărora această teorie apare mai acceptabilă şi logică“.
Argumentele care, după părerea lui Baxer şi Atkins, pledează in favoarea ipotezei „cosmonautice” se găsesc chiar în materialele adunate in cursul expediţiilor la faţa locului şi în studiile cercetătorilor sovietici. Principalul argument l-ar constitui faptul că „obiectul” care a provocat explozia ar fi fost artificial, făurit „de mâna omului” cum se spune – expresie care aici nu se potriveşte, fiind vorba, de fapt, de făpturi inteligente locuind într-o lume extraterestră. Pentru aceasta pledează forma neobişnuită a zonei devastate; la început, s-a presupus că forma o arie ovală, apoi s-a constatat că era triunghiulară. Pentru cei ce lucrează în domeniul aerodinamicii, acest lucru este de cea mai mare importanţă; specialistul sovietic de renume mondial, profesorul F. Y. Zigel (o versiune americană a lucrării sale Nuclear Explosion over the Taiga a apărut în 1962) arată: „Este limpede că această asimetrie nu poate fi explicată prin efectul undei balistice provocate de zborul obiectului – zona de distrugere este alungită într-o direcţie care nu este paralelă cu traiectoria, ci face un unghi mai mare cu ea“; în consecinţă, el califică explozia ca „direcţională”, efectul ei „nefiind acelaşi în toate direcţiile”.
După expediţiile din 1959 şi 1960, A V. Zolotov trăgea concluzia că suflul exploziei a creat această formă neregulată din pricină că materia explozivă era închisă intr-un fel de recipient („container”) şi adaugă că obiectul „se compunea din cel puţin două părţi: o substanţă capabilă să producă o explozie nucleară şi un înveliş neexploziv”. Tot A V. Zolotov (care este geofizician) crede că probele de sol culese la locul exploziei şi care la analizele de laborator au prezentat mici particule conţinând silicaţi şi magnetită, precum şi mici bile magnetice, depun şi ele mărturie în favoarea unei explozii de natură nucleară – globulele având o mărime de ordinul milimetrilor, sunt dintr-o materie extraterestră; la această părere s-a raliat şi F. Y. Zigel – în schimb, K. P. Florenski, un adversar al ipotezei atomice, opina (pe bună dreptate) că urmele de silicaţi şi magnetită pot foarte bine să provină din spaţiul extraterestru fără ca aceasta să însemne că sunt produsul unei explozii nucleare şi cu atât mai puţin al pulverizării unei nave cosmice: ele pot fi rămăşiţele topite din materia unei comete sau provin pur şi simplu din obişnuita pulbere meteoritică, din care zilnic cade pe suprafaţa planetei noastre o cantitate destul de importantă.
Adepţii ipotezei cosmonautice au găsit un sprijin neaşteptat în cercetările şi experienţele efectuate de A. Y. Manoţkov, proiectant de avioane care a întocmit o hartă a traiectoriei obiectului explodat pe platoul Tunguska; după calculele sale, viteza era mult redusă faţă de aceea a unui corp cosmic obişnuit: în general, meteoriţii intră în atmosfera Terrei cu o viteză de 15 până la 20 km pe secundă, pe când ciudatul obiect care a explodat deasupra taigalei şi-a redus viteza până la un km pe secundă, poate chiar la mai puţin – prin urmare o viteză comparabilă cu cea a avioanelor foarte rapide din zilele noastre. In privinţa traiectoriei după pătrunderea în atmosferă, singurele elemente ajutătoare sunt relatările martorilor oculari, precum şi perturbaţiile pricinuite de şocul balistic generat de rapida comprimare a aerului în faţa obiectului în mişcare. Dar atât relatările martorilor, cât şi calculele specialiştilor .sunt contradictorii: E. L. Krinov, de pildă, după întoarcerea din expediţie (1929) nota că „traiectoria era orientată- de la sud-est la nord-vest“. Mai târziu, K. P. Florenski afirmă că „atât orientarea copacilor frânţi, cât şi modul de distribuire a prafului cosmic arată că obiectul a venit dinspre est-sud-est“. Iar A. V. Zolotov, examinând urmele de pe copacii rămaşi în picioare – atât urmele şocului balistic, cât şi pe cele ale suflului exploziei (unda de aer a vătămat mult mai puţin copacii în comparaţie cu explozia propriu-zisă) afirmă categoric că obiectul venea de la sud-vest.
De unde venea, aşadar, ciudatul obiect? De la sud-est, de la est-sud-est, sau de la sud-vest? în aceste rezultate contradictorii obţinute prin diferite calcule (nu mai menţionăm declaraţiile martorilor, tot atât de contradictorii şi în consecinţă neconcludente) adepţii ipotezei cosmonautice au găsit încă o confirmare a teoriei lor: obiectul venea de la sud-est, pretind ei, întreptându-se spre nord-vest, apoi a descris o curbă largă, apropiindu-se de regiunea exploziei dinspre sud-vest. Ei au calculat că această curbă reprezintă un arc de aproximativ 375 mile (600 km). Dar nici un corp cosmic natural nu se comportă în felul acesta – curba descrisă este de fapt o manevră, prin urmare ciudatul obiect care în 1908 a provocat explozia din taiga era o astronavă. Quod erat demonstrandum…
Prin urmare, ce era obiectul misterios care în 1908 a provocat marea explozie din regiunea Tunguska Pietroasă? Un meteorit, un conglomerat de antimaterie, o gaură neagră? A fost o explozie de natură nucleară (asemănările cu explozia bombei A de la Hiroshima sunt tulburătoare) şi dacă da, a fost declanşată de dezintegrarea unei nave extraterestre? Pentru fiecare dintre aceste ipoteze există argumente pro şi contra – care explică sau infirmă datele legate de constatările făcute la faţa locului: strălucirea puternică a obiectului, masa uriaşă, forma cilindrică, flacăra bifurcată, imensul nor negru (despre care unii s-au grăbii să pretindă că avea formă de ciupercă), lipsa unui crater, orientarea neobişnuită a copacilor doborâţi, traiectoria inconstantă, forma oval-triunghiulară a ariei devastate etc. etc.
La toate aceste ipoteze – pe care le-am putea numi principale sau directoare – s-au adăugat şi altele, derivate din ele. De pildă, ipoteza că explozia ar fi fost provocată de un obiect extraterestru a generat şi pe cea a astronavei care s-a dezintegrat desupra platoului Tunguska, precum şi alte câteva ipoteze, dintre care merită consemnată cea emisă de Ghenrih Altov şi Valentina Juraliova intr-un articol apărut în revista Zvezda (în martie 1964): fiinţe inteligente de pe o planetă îndepărtată au luat erupţia vulcanului Krakatoa (1883) din Arhipelagul Sondelor drept semnale emise de pământeni în Cosmos şi în consecinţă au răspuns emiţând la rândul lor, către Pământ, o rază laser care, pe când străbătea atmosfera terestră, deasupra Siberiei, s-a transformat în substanţă şi a explodat…
Mai sunt multe (chiar prea multe) asemenea ipoteze, care nu păcătuiesc câtuşi de puţin pjin lipsa de fantezie – ele nu-şi au însă locul într-o lucrare cu caracter ştiinţific, ci se cuvin mai degrabă calificate drept pseudoipoteze şi pseudoteorii, sau, în cel mai bun caz, drept material brut pentru viitoare povestiri de science-fiction.
Cu toate acestea, unele dintre ipotezele mai vechi, reconsiderate şi completate cu datele rezultate din cercetările mai recente, atrag şi astăzi pe cercetători – printre ele, una care prezintă calitatea de a fi verosimilă: ipoteza (o cometă alcătuită din gaze) a lui I. S. Astapovici la care acesta renunţase la un moment dat. Doi oameni de ştiinţă ruşi, academicianul Gheorghi Petrov şi doctorul Vladimir Stutlov, reiau (în 1975) această ipoteză: un meteorit de proporţii gigantice, alcătuit din zăpadă şi gheaţă, care constituise nucleul unei comete epuizate. Acest uriaş bulgăre de nea ar fi avut un diametru de aproape un kilometru, cântărind circa un milion de tone; intrând în atmosfera Pământului, datorită frecării s-a creat o imensă masă de aer fierbinte, care a topit zăpada şi gheaţa – de unde lipsa unui crater şi a altor urme de materie extraterestră. Şi tot pentru o cometă a opinat şi Viktor Karabeinikov, cercetător la Institutul de matematică al Academiei de Ştiinţe – ipoteza pe care a expus-o la Congresul de mecanică terestră aplicată, de la Kiev, în 1976. De aceeaşi părere sunt şi fizicienii americani Beasley şi Tinsley de la Universitatea din Texas: un nucleu cometar de gaze îngheţate, care cuprindea şi unele mici cantităţi de nichel-fier şi particule de siliciu.
Chiar dacă nici una dintre numeroasele ipoteze n-a reuşit să producă dovezi peremptorii in favoarea ei, şi enigma marii explozii din taiga rămâne (deocamdată) o enigmă, ea are totuşi incontestabilul merit de a fi angajat discuţii interesante şi o colaborare pe plan internaţional între oamenii de ştiinţă ruşi şi cei din diverse alte ţări, îndeosebi din S. U. A. şi Anglia. Aceste discuţii nu s-au încheiat încă şi nu este exclus ca intr-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat enigma Tunguska să-şi găsească rezolvarea.

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei

primele parti in Tunguska

Top Secret

TUNGUSKA 1908 enigmele Terrei

June 20, 2012 Published by: Maddie Ancuta

partea a II-a

TUNGUSKA 1908 enigmele Terrei- explozie nucleara.

In anii care au urmat, „dosarul Tunguska” s-a îngroşat cu numeroase file noi, care păreau să confirme că puternica explozie s-a produs într-adevăr la nord-est de Kansk, undeva în bazinul râului Tunguska Pietroasă. Printre aceste „file“ se aflau mărturii culese de oamenii de ştiinţă şi diferiţi specialişti care, lucrând in regiunea platoului central siberian, au adunat diverse relatări de la localnici.

Geologul S. V. Obrucev, care încercase şi el să stabilească locul unde căzuse “meteoritul”, avusese de întâmpinat rezistenţa unor localnici superstiţioşi. „în ochii tunguşilor“, scria el, „se pare că meteoritul este un obiect sacru şi de aceea ei ascund cu grijă locul unde a căzut“. In acelaşi sens se exprimă şi etnograful I. M. Suslov, care, la Strelka, un mic post comercial din regiune, a stat de vorbă cu un grup de 60 tunguşi; aceştia i-au confirmat că în „catastrofa” din pragul verii anului 1908 le-au fost ucise animale domestice şi au fost răniţi mai mulţi oameni, de asemenea că bolidul de foc „a adus cu el o boală a renilor, un soi de scabie care înainte de izbucnirea focului nu se pomenise pe-aici“.
Cercetări asidue a întreprins şi A. V. Voznesenski, pe atunci director al Observatorului magnetic şi meteorologic din Irkutsk, care a studiat atât materialele adunate de expediţia condusă de Kulik, cât şi date seismice obţinute anterior, în timpul şi imediat după explozie. In concluziile sale el arată că efectele exploziei au fost văzute sau auzite pe o arie cuprinzând aproape un milion de kilometri pătraţi şi că, după părerea lui, explozia n-a fost produsă de un singur meteorit, ci mai degrabă de un grup care „pe măsură ce înainta, se desfăcea din mănunchi”. In concluzie, Voznesenski arăta că „este foarte probabil că investigaţiile ce vor fi întreprinse la locul impactului vor da la iveală ceva destul de asemănător cu craterul meteoritului din Arizona“.
Aceste materiale, completate cu cele culese de el însuşi, l-au ajutat pe Kulik să convingă Academia de Ştiinţe de necesitatea organizării unei noi expediţii, care de data aceasta să întreprindă cercetări chiar la locul unde s-a produs explozia. împreună cu un asistent calificat, Kulik pleacă din nou, în februarie 1927, cu trenul până la Kansk şi apoi mai departe spre est, până la Taişet, un cătun izolat; de aici, cei doi îşi continuă drumul cu o sanie trasă de un cal, spre nord, până la Vanavara.
De la câţiva locuitori ai Vanavarei, Kulik obţinu nu numai indicaţii privind locul unde s-a produs explozia, dar şi alte relatări asupra evenimentului de la care se scurseseră acum aproape două decenii. Dintre aceste relatări, una i se păru deosebit de interesantă

cea a bătrânului ţăran S. B. Semenov, care în acea dimineaţa când se produsese explozia şedea pe prispa casei sale: „Arşiţa era atât de puternică“, povestea Semenov, „încât n-am mai fost în stare să rămân unde eram – simţeam de parcă-mi luase foc cămaşa şi-mi ardea spinarea. Am văzut un uriaş glob de foc care acoperea cea mai mare parte a cerului“.

Kulik nu mai auzise de meteoriţi care în căderea lor să dezvolte fenomene termice de asemenea intensitate; totuşi, deocamdată nu se îndoia că este vorba de un meteorit, cantitatea impresionantă de căldură datorându-se probabil dimensiunilor neobişnuite şi energiei degajate în urma coliziunii cu Pământul.

In sfârşit, la 8 aprilie pregătirile fiind terminate, Kulik porni din Vanavara, împreună cu asistentul său, cu un localnic care se ocupa de caii de povară şi cu un ghid tungus. Urmară cursul şerpuit al râului Tunguska. Pietroasă, iar la 13 aprilie ajunseseră la confluenţa acestuia cu Makirta, unde membrii micii expediţii observară primele semne ale exploziei din 1908.
„Ceea ce am văzut atunci”, avea să scrie Kulik mai târziu, „deşi era doar o primă impresie, întrecea toate relatările martorilor oculari, precum şi toate aşteptările mele“. Intr-adevăr, de-a lungul văii Makirta, cât vedeai cu ochii, malurile erau acoperite cu trunchiurile răsturnate de mesteceni şi de pini doborâţi de explozie. Şi pe măsură ce grupul celor patru înainta către nord-vest, semnele acţiunii devastatoare a exploziei deveneau tot mai evidente, numărul copacilor smulşi din rădăcini creştea; toţi copacii doborâţi aveau vârfurile îndreptate spre sud sau sud-est, ceea ce constituia o indicaţie precisă a direcţiei suflului provocat de explozie. în unele locuri, pâlcuri întregi de zade vechi de sute de ani fuseseră doborâte ca nişte beţe de chibrit, în ciuda lemnului dur, foarte rezistent. Rădăcinile smulse din sol se înălţau monstruoase, ramurile erau dezgolite de frunze.
La un moment dat, micul grup ajunsese într-un loc unde copacii uscaţi vădeau – după cum va scrie Kulik – „urmele unui incendiu pornit de sus“, aşadar nu un incendiu de pădure obişnuit care cuprinde întâi trunchiurile şi apoi vârfurile. în general, urmele indicau că focul pornise subit, cu mare intensitate şi pe o arie foarte largă. Credincios convingerii sale că era vorba de un meteorit, Kulik credea că aceste fenomene au fost provocate de „o pungă fierbinte de aer comprimat” pe care meteoritul o împingea înaintea sa.
Două zile mai târziu, cercetătorul rus urcă pe una dintre înălţimile din regiune, cunoscută sub numele de Creasta Hladni, de unde putut să vadă împrejurimile pe distanţă de kilometri şi să-şi facă o impresie generală asupra acţiunii devastatoare a exploziei: cât vedeai cu ochii, copaci smulşi din rădăcină, dezgoliţi de frunze, cu vârfurile înnegrite de foc şi îndreptaţi spre sud sau sud-est. Numai în câteva văi mai adânci, către sud, pădurea supravieţuise. „încă nu-mi pot reveni”, va scrie el, „de pe urma impresiilor haotice culese în această expediţie […] Oricine va trece printr-un sentiment straniu la vederea unor copaci uriaşi doborâţi ca nişte simple rămurele”.
De la creasta Hladni, cei doi tunguşi superstiţioşi refuzară să meargă mai departe. Kulik şi tovarăşul său fură nevoiţi să se înapoieze la Vanavara pentru a încerca să recruteze alte ajutoare. Această întrerupere le pricinui o mare pierdere de timp – reuşiră abia la 20 mai să ajungă din nou la locul de unde se întorseseră din drum; de data aceasta Kulik era ferm hotărât să nu se înapoieze înainte de a fi găsit locul impactului.
După alte zeci de zile de călătorie anevoioasă, în cursul cărora au trebuit adesea să-şi taie drum prin masa de copaci doborâţi şi în parte carbonizaţi, îşi stabiliră tabăra într-o vale din apropierea gurii râului Ciurghina. După spusele călăuzelor, la nord, în spatele colinelor şi dealurilor acum despădurite, se afla o regiune presărată cu smârcuri, cunoscută sub numele de Mlaştina Sudică; aici trebuia să se afle, după calculele lui Kulik, craterul uriaş pe care se aştepta să-l găsească. Pornind de la această tabără, cercetătorul rus întreprindea zilnic lungi excursii în împrejurimi.

In decursul drumurilor sale, Kulik observă un fenomen ciudat: mai întâi, mergând către vest, vârfurile copacilor doborâţi erau şi ele îndreptate către vest; apoi, în drumurile sale către est, observă că trunchiurile copacilor erau şi ele orientate în această direcţie – şi fenomenul se repeta ori încotro s-ar fi îndreptat. „Nu mai încape nici o îndoială”, scria el, „înconjurasem locul impactului!” Şi totuşi, nici urmă de crater al uriaşului meteorit: numai Mlaştina Sudică (pe care Kulik a rebotezat-o „Marele Ceaun”).

Dar să urmărim mai departe notele cercetătorului rus: „Taigaua, atât în cuprinsul ceaunului cât şi în afara lui, fusese complet nivelată. Se transformase în şiruri de trunchiuri golaşe, fără ramuri şi fără vârfuri, cu capetele de sus orientate în direcţia contrarie centrului exploziei”. Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de acest centru, Kulik văzu cu uimire că încep treptat să apară, printre trunchiurile doborâte, copaci care rămăseseră în picioare. Iar acolo unde după calculele lui trebuia să se afle epicentrul impactului, nimeri într-o pădure obişnuită pentru acea regiune, cu copaci având rădăcinile adânc înfipte în sol – numai ramurile fuseseră smulse şi coaja jupuită de pe trunchiuri, astfel încât, după comparaţia foarte plastică a unuia dintre cercetători, parcă era „o pădure de stâlpi de telegraf”… Această zonă situată aproape de centrul „ceaunului”, contrasta în mod ciudat cu cele înconjurătoare marcate de urmele devastatoarei explozii.
in spatele copacilor rămaşi în picioare, care – după cum avea Kulik impresia – erau răspândiţi într-un cerc larg în jurul locului unde avusese loc impactul, se afla o mlaştină presărată cu turbă, în mod logic, aici trebuie să fi „aterizat” masa meteorică. „Mlaştinile cu turbă din regiune sunt răscolite“, scria Kulik, „şi totul pare să indice că aici a avut loc o catastrofă uriaşă“. O arie de câţiva kilometri pătraţi părea pur şi simplu strivită sub puterea impactului, creând un peisaj dezolant ca acelea izvorâte din fantezia unui pictor suprarealist. „Solul”, arată Kulik într-unul dintre rapoartele lui, „prezintă către margini un soi de ondulaţii ca nişte valuri uriaşe în ocean” ceea ce duce la presupunerea că forţa exploziei „a acţionat în toate direcţiile”.
Şi totuşi craterul – marele crater meteoric prezis de Voznesenski şi pe care Kulik era sigur că-L va găsi aici – acest crater nu exista!
Una dintre lucrările mai recente consacrate marii explozii din regiunea Tunguska (John Baxter and Thomas Atkins: The Fire Come by, Macdonald Jame’s, Londra, 1976) insistă asupra răsunetului provocat în numeroase ţări de primele două expediţii ale lui Leonid Kulik: „Documentaţia strânsă de Kulik în legătură cu o explozie catastrofală produsă în pădurile îndepărtatei Siberii a stârnit interesul specialiştilor nu numai în Rusia, dar pe tot globul. Au apărut articole în The Times din Londra şi în The New York Times, descriind expediţia din Tunguska […] Când evenimentul a devenit cunoscut pe plan internaţional, au fost descoperite şi alte înregistrări de puternice mişcări seismice şi tulburări atmosferice din 1908, materiale care au fost trimise din diferite ţări Academiei sovietice de ştiinţe. Excepţionala forţă a exploziei a fost din nou confirmată când înregistrări barografice din toată lumea au demonstrat că undele de aer au înconjurat de două ori Pământul”.
Raportul asupra celei de a doua expediţii, întocmit de Kulik, a produs o adâncă impresie printre specialiştii din cadrul Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S., înlăturând scepticismul cu care unii dintre oamenii de ştiinţă întâmpinaseră relatările – uneori confuze, alteori contradictorii – în legătură cu ciudatul fenomen. In anii care urmară au fost organizate încă două expediţii sub conducerea lui Kulik.
In a doua expediţie (aşadar a patra începând din din 1921) grupul de specialişti a explorat o arie largă în jurul locului unde se produsese contactul cu solul, de asemenea a folosit un echipament special pentru detectarea magnetismului în eventualitatea descoperirii unor fragmente meteorice ce s-ar fi afundat în smârcurile cu turbă. Cu toate că unii dintre crescătorii de reni din regiune declaraseră că au găsit bucăţi de metal „mai mari decât o lamă de cuţit şi de o culoare asemănătoare cu cea a monezilor de argint”, instrumentele folosite de specialiştii expediţiei n-au reuşit să detecteze urme de metal. In ciuda acestui eşec, (care poate că se datora echipamentului de detectare magnetică încă neperfecţionat în acea perioadă) Kulik, convins de justeţea ipotezei sale, presupunea că sub masa de pământ mocirlos amestecat cu turbă se află „o mare cantitate de nichel şi fier“ pe care o aprecia până la două sute de tone.
Alţi oameni de ştiinţă, analizând datele conţinute în „dosarul Tunguska“, şi-au format altă părere. Doi specialişti de prestigiu, rusul I. A Astapovici şi englezul Francis Whipple au emis, în primii ani de după 1930, independent unul de celălalt, ipoteza că obiectul cosmic căzut în taiga nu era un meteorit, ci o cometă alcătuită din corpuri gazoase, ceea ce ar explica de ce n-a lăsat urme (metalice) după căderea ei.
In sprijinul acestei ipoteze venea pe de o parte absenţa unuia sau mai multor cratere de impact, pe de altă parte lipsa unor fragmente meteorice. După părerea lui I. S. Astapovici, amplele fenomene atmosferice care s-au manifestat după explozie ar fi putut fi produse de coada de praf a „nucleului unei comete mici“ în goana ei către Pământ şi care apoi a explodat cu o forţă mai mare decât a celor mai puternice uragane sau erupţii vulcanice. „Explozia a provocat undele seismice şi atmosferice1′, arăta savantul sovietic, „în timp ce temperatura înaltă dezvoltată de această explozie a provocat incendiile”.

In privinţa forţei dezvoltate de explozie, I. S. Astapovici a fost destul de aproape de realitate (în deceniul al şaptelea al veacului nostru, chimistul Willard F. Libby, laureat al Premiului Nobel, împreună cu colectivul său, au calculat această forţă ca fiind echivalentul celei dezvoltate de 30 milioane tone TNT – mai târziu, alţi specialişti au opinat pentru o putere de numai 10 megatone), totuşi ipoteza sa şi a lui F. Whipple – aşadar ipoteza cometei alcătuite de materii gazoase – nu explică în mod satisfăcător toate manifestările care au însoţit marea explozie.
Până în 1938-’39, când Leonid Kulik a pornit în a cincea (şi ultima) sa expediţie către Tunguska, încă nu se emisese o ipoteză care să explice toate aspectele curioase ale acestui fenomen – de pildă „pădurea de stâlpi de telegraf” din jurul Mlaştinii Sudice. Principalul scop al acestei expediţii era să exploreze întreaga arie a copacilor smulşi din rădăcini şi – în cazul că va fi posibil – întocmirea unei hărţi precise a regiunii (din schiţele separate pc. care le-au avut la dispoziţie, cartografii deduseseră că aria pe care se manifestase principala forţă a exploziei nu era circulară, ci ovală!).
De data aceasta Kulik avea la dispoziţie una dintre cuceririle moderne ale transporturilor: avionul. Intr-adevăr, efectuarea unor fotografii aeriene în regiunea Tunguska Pietroasă nu mai ridica probleme deosebite: se construise prin taiga un drum de 65 km care lega Vanavara de o tabără situată în apropiere de Mlaştina Sudică, iar lângă oraş se amenajase un mic aeroport. Fotografiile făcute atunci nu erau pe deplin satisfăcătoare, dar au demonstrat mai presus de orice îndoială direcţia radială a sulfului şi că Mlaştina Sudică era într-adevăr centrul exploziei.
Materialele strânse în cele cinci expediţii conduse de Leonid Kulik nu permiteau, aşa cum arătam, construirea unei teorii care să explice toate manifestările ciudatului fenomen din 1908. Din analizarea datelor culese după expediţie, cercetătorul rus E. L. Krinov, un prieten al lui Kulik, emise o ipoteză interesantă, care putea constitui şi o sugestie în legătură cu direcţia pe care ar fi trebuit s-o ia în viitor cercetările: „Există o singură explicaţie posibilă”, arată Krinov, „care să înlăture contradicţia, şi anume că meteoritul n-a explodat pe suprafaţa solului, ci în aer, deasupra oceaunului”.
Din păcate, această interesantă posibilitate n-a putut fi investigată imediat după formularea ei – de altfel, toate cercetările legate de marea explozie din regiunea Tunguska au fost sistate: izbucnise al doilea război mondial şi armatele naziste atacaseră Uniunea Sovietică. Mobilizat la începutul lui 1941, Kulik a participat la lupte în prima linie a frontului, a fost rănit şi a căzut prizonier; internat într-un lagăr nazist, cercetătorul, în vârstă de 58 ani, s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit în aprilie 1942.
Cercetările pasionatului şi neobositului Leonid Kulik au fost reluate după război de Aleksandr Kazanţev, care s-a dovedit la înălţimea dificilei misiuni pe care şi-a asumat-o (J. Baxter şi Th. Atkins: „Dacă ar fi fost consultat un computer pentru alegerea unui om care să continue misiunea lui Kulik de a rezolva enigma Tunguska, n-ar fi putut găsi unul mai potrivit ca Aleksandr Kazanţev”).
Originar din Siberia, Kazanţev a studiat la Omsk şi la Tomsk, oraşe siberiene în care cercurile ştiinţifice erau în mod firesc preocupate de marca explozie din Tunguska. După ce a absolvit (in 1930) Institutul tehnic din Tomsk, Kazanţev s-a remarcat curând ca un specialist înzestrat cu o bună pregătire .Tehnică şi cu imaginaţie creatoare, fiind promovat în munca de cercetare la un institut din Moscova. Participând la un concurs de scenarii de film pe teme ştiinţifico-fantastice obţine premiul întâi, iar după război devine unul dintre cei mai apreciaţi autori de science-fiction din Uniunea Sovietică.
Kazanţev era un bun cunoscător al taigalei şi al tundrei siberiene, pe care într-una dintre povestirile sale le compară cu peisajele dezolante de pe alte planete. Cam în aceeaşi vreme când încep preocupările sale legate de ciudatul fenomen din Tunguska şi este atras de ipoteza lui E. L. Krinov, are loc explozia bombei atomice americane de la Hiroshima (august 1945), explozie care s-a produs la aproximativ 550 metri deasupra solului. Kazanţev se numără printre oamenii de ştiinţă sovietici care vizitează Hiroshima scurtă vreme după ieşirea Japoniei din război. Este impresionat de puterea devastatoare a exploziei, precum şi de unele aspecte ale peisajului care-i amintea, intr-o anume măsură, de fotografiile din regiunea Tunguska Pietroasă pe care le studiase în amănunţime.
Dar asta nu era tot: la câteva sute de metri de centrul exploziei de la Hiroshima se afla un grup de copaci, desfrunziţi şi jupuiţi de coajă, dar rămaşi în picioare, ca aceia din regiunea Tunguska (păduricea de „stâlpi de telegraf*), care nu fuseseră dezrădăcinaţi
– probabil din pricină că deasupra lor direcţia suflului fusese aproape verticală. Şi apoi, mai erau norul negru, de asemenea ploaia neagră – chiar dacă, în ceea ce priveşte norul, nu existau mărturii că în regiunea Tunguska ar fi avut înfăţişarea unei uriaşe ciuperci.
Explozia unei bombe nucleare în 1908? Ideea părea de-a dreptul fantastică, dar, cum arătam, Kazanţev era înzestrat cu multă fantezie, pe deasupra, era fascinat de ideea existenţei unor făpturi inteligente pe alte planete – scrisese şi o povestire în care era vorba de marţieni... Aşadar: o navă spaţială, venită din Marte, alesese acea regiune izolată din Siberia ca loc de aterizare, dar, înainte de contactul cu solul, cosmonauţii pierduseră controlul asupra navei care explodase în aer. Aceasta era tema povestirii ştiinţifico-fantastice pe care Kazanţev o publică, în 1946, într-una dintre revistele sovietice specializate în acest gen de literatură.
Fireşte că o povestire ştiinţifico-fantastică nu e decât o… povestire, dar Aleksandr Kazanţev se bucura de mare prestigiu nu numai ca literat ci şi ca om de ştiinţă, iar în povestirea lui nu făcea decât să prezinte într-o formă literară o ipoteză în care credea. De altfel, în următorii ani el îşi dezvoltă ideea, iar printre oamenii de ştiinţă sovietici găsi şi sprijinitori care începură să studieze ipoteza sa – între alţii pe Felix Y. Zigel, profesor la Institutul de aviaţie din Moscova şi specialist în aerodinamică, care remarca: „… la ora actuală, ipoteza lui Kazanţev este singura ipoteză realistă, în măsura în care explică absenţa unui crater meteoritic şi explozia unui obiect cosmic în aer“. întocmai ca în Uniunea Sovietică, ipoteza lui Kazanţev a găsit şi în numeroase alte ţări atât adversari mai mult sau mai puţin înverşunaţi, cât şî partizani entuziaşti.
în cadrul acestei dispute, care căpătase un caracter internaţional, se conturau două orientări principale: una către ipoteza „meteoritică” a lui Kulik(cu amendamentul că, dintr-o pricină ce nu poate fi determinată, explozia nu s-a produs la contactul cu solul, ci la oarecare distanţă în aer) şi ipoteza „nucleară” a lui Kazanţev; aceasta din urmă a primit şi ea un amendament, dacă putem spune astfel, în sensul că marea explozie ar fi fost într-adevăr de natură nucleară, dar că nu era obligatoriu să fie provocată de o astronavă venită din alte lumi. în esenţă, aceasta era tema disputei: explozia din 1908 a fost sau nu de natură nucleară? Şi dacă da, cum de a fost posibilă?

Explozivii clasici de natură chimică – de pildă trinitrotoluenul (TNT) – detonează dintr-o dată într-o unică şi masivă expansiune de energie, apoi unda de şoc, după ce izbeşte straturile, dispare imediat. Dimpotrivă, explozia nucleară se produce printr-un lanţ de reacţii cu efecte mult mai grave: mai întâi strălucirea şi căldura intensă a unei unde termice, izbucnind cu viteza luminii la o temperatură de 300000 grade C; apoi prima undă de şoc care nimiceşte totul pe o rază de 1,5 – 2 km; în sfârşit, unda secundară de şoc, provocată de reflectarea primei unde de către sol şi de nori sau de mase dense de aer situate deasupra ţintei – efect secundar care poate fi de şase până la opt ori mai puternic decât cel produs de prima undă; la aceste distrugeri se adaugă incendiile provocate de unda termică.
Din mărturiile culese de Kulik în primele sale expediţii reiese că atunci, în 1908, deasupra regiunii Tunguska apăruse „o strălucire orbitoare” care era „mai puternică decât soaţele” şi un val de aer fierbinte se năpustise ca un uragan asupra ariei afectate – adică tocmai ce vor declara, cu aproape patru decenii mai târziu, supravieţuitorii de la Hiroshima. Efectele asupra animalelor vădeau şi ele curioase coincidenţe; Ilia Potapovici, ghidul tungus al lui Kulik, îl informase pe acesta (în 1927) că explozia s-a produs în zona unde o rudă de a sa, Yasili Ilici, obişnuia să ducă la păscut cireada lui de 1500 reni. „în aceeaşi regiune”, povestise ghidul, „ruda mea avea câteva colibe-magazii unde păstra haine, alimente şi harnaşamente pentru reni. A izbucnit focul şi a distrus pădurea, renii şi magaziile. Mai târziu, când oamenii au căutat cireada, n-au mai găsit decât scheletele de reni carbonizate. Din magazii nu mai rămăsese nimic, totul arsese sau se topise”.
In favoarea ipotezei Kazanţev par să pledeze şi rezultatele cercetărilor întreprinse de cele două expediţii din 1959 şi 1960, conduse de geofizicianul A. V. Zolotov, care arăta că în pădurea din regiunea Tunguska „se poate observa o alternare a zonelor arse cu altele nearse si de asemenea o alternare intre crengi arse si crengi nearse in varful aceluiasi copac aproape complet ars”.

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei

Top Secret

TUNGUSKA 1908 marea explozie enigmele Terrei

June 19, 2012 Published by: Maddie Ancuta

TUNGUSKA 1908 marea explozie enigmele Terrei

„UN IMENS GLOB DE FOC“.
• CELE CINCI EXPEDIŢII ALE LUI LEONID KULIK.
• O PĂDURE DE „STÂLPI DE TELEGRAF”.
• ECHIVALENTUL A 30 MILIOANE TONE DE TNT.
• IPOTEZA KAZANŢEV: EXPLOZIA UNEI NAVE COSMICE VENITE DIN ALTE LUMI.
• OPŢIUNI MODERNE ALE ASTROFIZICIENILOR: UN METEOR DE ANTIMATERIE SAU O „GAURĂ NEAGRĂ“?
• ÎN LEGĂTURĂ CU IPOTEZA BAXTER-ATKIN S.

partea I

In zorii zilei de 30 iunie 1908, marinarii de cart de pe câteva nave care pluteau pe Oceanul Indian observară un obiect uriaş care descria o largă traiectorie pe bolta cerească, îndreptându-se catre Asia; scurtă vreme după aceea, ţăranii din nordul Indiei observara şi ei ciudatul obiect venit de undeva din Cosmos şi care acum devenise strălucitor – un „glob de foc“ cum l-au caracterizat câţiva martori oculari – pentru ca apoi să dispară dincolo de vârfurile înalte ale Munţilor Himalaia. Era momentul cand in contact cu învelişul atmosferic al Pământului, pe suprafaţaciudatului obiect s-a dezvoltat o temperatură foarte ridicată datorita frecării.
Caravanele care străbăteau deşertul Gobi şi regiunile de Nord vest ale Chinei s-au oprit o clipă din drumul lor; oamenii ridicat privirile, surprinşi şi înfricoşaţi, la trecerea globului de foc (după calcule stabilite ulterior) probabil că dezvoltase la suprafaţa sa o căldură de aproximativ 3 000 grade C. In satele si micile târguri din centrul Siberiei, oamenii au fost îngroziţi de suieratul surzitor al ciudatului obiect ceresc.
La ora 7,17, platoul siberian central situat în apropiere de raul Tunguska Pietroasă – un ţinut cu populaţie rară, acoperitcu turbarii şi cu păduri de pini – s-a cutremurat sub impactul unei explozii atât de puternice, încât centrul seismografic din Irkutsk, situat la aproape 900 km la sud, a înregistrat oscilaţii de proporţiile unui cutremur de grad înalt.

La impactul ciudatului obiect cosmic cu pământul, ţâşneşte o uriaşă jerba de foc; apoi o undă de şoc se propagă în aerul înconjurător, până la distanţe de 700-800 km. In acelaşi timp, un şuvoi fierbinte mătură dealurile împădurite ale taigalei, arzând vârfurile înalte ale coniferelor şi producând incendii care au durat zile în şir. Mii de copaci sunt doborâţi, colibe ale nomazilor din regiune sunt măturate pur şi simplu de pe suprafaţa pământului, se înregistrează victime în rândul oamenilor şi animalelor – din fericire nu prea numeroase având în vedere caracterul izolat al regiunii.

La postul comercial de la Vanavara, loc de întâlnire pentru vânători şi negustori de blănuri, situat la o distanţă de peste 50 km, oamenii îşi acoperă feţele cu mâinile pentru a le ocroti de aerul fierbinte; câteva clipe mai târziu, unda de aer încins se năpusteşte pe uliţele micii aşezări, ridicând nori de praf, smulgând acoperişuri şi ridicând oamenii pentru a-i trânti apoi la câţiva metri distanţă. Rafalele de vânt care au zguduit uşile şi ferestrele locuinţelor s-au resimţit în localităţi situate până la o distanţă de 600 km.
Mase întunecate de nori groşi s-au ridicat până la douăzeci de kilometri deasupra regiunii Tunguska, dând apoi naştere unei ciudate „ploi negre“ provocate de o condensare bruscă şi de vârtejul ca o trombă de ciclon stârnit de explozie şi care a aspirat mase de pământ sub formă de praf sau noroi de mlaştină şi tot felul de ramuri, arbuşti, muşchi şi chiar copaci întregi smulşi din rădăcină.
Vreme de ore în şir undele provocate de explozie s-au propagat în toate direcţiile, fiind înregistrate la distanţe foarte mari, ca de pildă în Anglia, la Greenwich. în nordul Europei, staţiunile meteorologice şi seismologice au înregistrat de asemenea oscilaţii puternice, iar la mari altitudini a fost observat un fenomen neobişnuit: „nori de argint“, masivi, radiind o luminiscenţă ciudată. Din Peninsula Scandinavă şi până în Siberia, lumina a fost atât de intensă în perioada imediat urătoare, încât în unele locuri a fost posibil să se facă fotografii în miez de noapte. Vreme de câteva săptămâni, pe cerul Europei au fost observaţi nori de praf şi o neobişnuită luminozitate nocturnă care se manifesta până la latitudini sudice ca acelea ale Spaniei.
Fireşte că astăzi, după atâţia ani, puterea exploziei din regiunea Tunguska este greu de calculat, dar oameni de ştiinţă din Rusia, Marea Britanie, S. U. A. şi din alte ţări sunt de acord că unicul criteriu de comparaţie îl constituie exploziile din era noastră atomică.
In ciuda acestor elemente spectaculoase şi care prin însăşi natura lor ciudată păreau menite să trezească interesul oamenilor de ştiinţă, vreme de peste doisprezece ani nu s-a întreprins nimic pentru cercetarea la faţa locului a efectelor marii explozii şi pentru căutarea unei explicaţii ştiinţifice a acestui fenomen probabil unic în istoria Terrei. Cauzele acestei întârzieri se explică pe de o parte prin faptul că este vorba de o regiune izolată, greu accesibilă, pe de altă parte prin frământările politice şi sociale prin care trecea Rusia ţaristă din acea perioadă.
Regiunea Tunguska îşi trage numele de la mai multe râuri, afluenţi pe partea dreaptă a Eniseiului, cei mai importanţi fiind Podkamennaia Tunguska (Tunguska de lângă Kamen, 1830 km) şi Nijneia Tunguska (Tunguska Inferioară, 2989 km) – acesta din urmă străbate partea de mijloc şi de răsărit a Podişului Siberiei
Centrale, fiind astăzi navigabil în aval de oraşul Tura şi având în cursul lui marele bazin carbonifer care poartă numele oraşului Kamen. Tunguska Pietroasă – în apropierea căreia a căzut „marele glob de foc“ din 1908, era o regiune aproape nelocuită, presărată cu dealuri împădurite, având un aspect dezolant, în care – după cum nota unul dintre cercetătorii ei timpurii – „cei slabi şi imprudenţi cu greu reuşesc să supravieţuiască*1. Numai tunguşii nomazi o străbăteau mânându-şi din urmă turmele de reni care constituiau principala lor sursă de trai. Iarna se abăteau pe-aici şi vânătorii în căutarea animalelor cu blănuri preţuite de negustorii care veneau până la primitivele posturi comerciale aşezate mai la sud. Vara este scurtă aici; la începutul ei – când s-a produs şi marea explozie din 1908 – pământul îngheţat al taigalei se înmoaie, transformându-se pe alocuri în mlaştină şi întreaga regiune este infestată de ţânţari cu înţepătura dureroasă.
Aşa se face că, până la sfârşitul deceniului al treilea al veacului nostru, singurii care s-au încumetat să se aventureze până la locul exploziei au fost crescătorii de reni tunguşi şi vânătorii.
In acea perioadă, imediat după primul război mondial, în cercurile geologilor şi ale unor oameni de afaceri îşi croia drum ideea că vechile cratere ale meteoriţilor uriaşi ar putea fi exploatate rentabil prin recuperarea de importante cantităţi de metale din masa meteorică. în S. U. A. se constituise un grup pentru studiul celebrului Meteor Crater din Arizona, care măsura 1,2 km diametru la o adâncime de 170-180 m. Dar mostrele şi carotele extrase au constituit o dezamăgire – masa meteorică era alcătuită din 93 la sută fier, 6,4 la sută nichei şi avea numai slabe urme de metale rare ca platina şi iridiu: exploatarea nu era rentabilă.
Cam în aceeaşi vreme, în Uniunea Sovietică se organiza, sub auspiciile Academiei de Ştiinţe, o expediţie in Siberia, condusă de Leonid Kulik, pe atunci în vârstă de 38 ani. în timp ce se pregătea pentru expediţie, Kulik primi o scrisoare în care se afla o pagină dintr-un vechi calendar; pe spatele paginii era reprodusă o ştire apărută cu ani în urmă într-un ziar siberian, relatând despre căderea unui meteorit de mari proporţii. Până atunci, Kulik nu auzise de acest meteorit şi citi relatarea cu mult interes. Convins că este vorba de un eveniment care scăpase atenţiei oamenilor de ştiinţă, începu să caute în colecţiile ziarelor siberiene din acea perioadă şi curând găsi şi alte informaţii în legătură cu acest fenomen ieşit din comun.
Un ziar din Irkutsk, de pildă, relata că, într-o dimineaţă de iunie, ţăranii dintr-un mic sat situat la nord de Kirensk văzură „un obiect foarte strălucitor. A coborât, aproape pe verticală, vreme de vreo zece minute. Obiectul era în formă de tub, cu alte cuvinte cilindric”. Mai departe, ziarul arăta că după ce strălucitorul obiect a căzut, „s-a format un uriaş nor negru” şi s-a auzit un zgomot ca „o bubuitură de tun“. Pe urmă „toate casele s-au cutremurat şi în acelaşi timp, prin norul de fum negru, a izbucnit o limbă de foc ce se bifurca”. Ţăranii au năvălit pe uliţele satului, înspăimântaţi, cuprinşi de panică, convinşi că sosise sfârşitul lumii.
Kulik era intrigat mai ales de acea „formă de tub“ prin care sătenii descriau obiectul cosmic, deoarece nu prea corespundea aspectului pe care-l putea avea un meteorit în traiectoria sa. De asemenea, nici norul de fum şi nici flacăra ca o limbă bifurcată nu aveau ce căuta in descrierea unui meteorit, în afară de cazul că impactul provocase un incendiu de mari proporţii în taiga, ceea ce, iarăşi, era greu de presupus având în vedere că în acea perioadă a anului solul mustea de apă şi, practic, mare parte a regiunii se transformase într-o mlaştină.
Continuându-şi cercetările în colecţiile de ziare vechi de peste doisprezece ani, Kulik reuşi să schiţeze un soi de „portret” al obiectului cosmic, precum şi o relatare a evenimentelor legate de traiectoria şi căderea acestuia. Unele declaraţii ale martorilor se contraziceau, cum se întâmplă de obicei in asemenea cazuri; în afară de asta, nu era exclus ca unii corespondenţi de presă să mai fi înflorit şi ei relatările, pentru a le face mai interesante, mai atrăgătoare pentru cititori. Un lucru era sigur: dacă fusese un meteorit, atunci acesta trebuie că avusese proporţii gigantice
– era fără îndoială cel mai mare meteorit căzut vreodată în Rusia şi poate pe întregul Pământ, astfel nu se puteau explica puternicele cutremure provocate pe o arie foarte largă.
O problemă esenţială o constituia stabilirea locului exact unde căzuse uriaşul corp ceresc. în relatarea reprodusă pe fila de calendar (după ziarul siberian), se arăta că un inginer feroviar care călătorea cu transsiberianul zărise ciudatul obiect în clipa când se prăbuşea, iar scurtă vreme după aceea trenul oprise în gara Filimonovo, aşezată la o depărtare de aproximativ 11 km de oraşul Kansk. Se mai arăta în relatare că pasagerii ar fi coborât din tren ca să examineze obicctul căzut, dar nu s-au putut apropia de el fiindcă era încins la roşu. Kulik se hotărî să-şi înceapă cercetările la Kansk, unde presupunea că va putea găsi martori care să-l ajute să stabilească locul unde căzuse obiectul.
Impreună cu ceilalţi membri ai expediţiei, Kulik părăsi oraşul Petrograd (astăzi St. Petersburg) în septembrie. La Kansk şi-au dat repede seama că nu era o sarcină deloc uşoară să găsească locul exploziei. Chestionarul întocmit de Kulik şi care a circulat în oraş şi în întreaga regiune, a mijlocit totuşi colectarea a numeroase mărturii cu privire la distrugerile provocate de explozie şi la alte aspecte, cum este incredibila luminozitate a corpului în cursul căderii. Din zecile de relatări ale martorilor oculari, Kulik deduse că impactul cu solul s-a produs mai departe, spre nord sau nord-est în apropiere de bazinul râului Tunguska Pietroasă.
Trebuie spus că Leonid Kulik era convins că uriaşul obiect cosmic fusese un meteorit, în ciuda faptului că o seamă de amănunte din descrierile făcute de martori nu se potriveau cu manifestările obişnuite ale acestor corpuri cereşti aşa cum erau ele cunoscute din studierea unor cazuri anterioare. In acest sens şi-a redactat Kulik raportul către Academia de Ştiinţe, după întoarcerea sa din această primă expediţie. De altfel, Kulik şi-a consacrat mare parte din viaţa şi activitatea sa găsirii dovezilor în sprijinul acestei ipoteze.