Intamplări autentice relatate de Biblie. Uriasi, explozii nucleare, cosmonauti, radiatii, teleportari, roboti, distrugeri controlate…Cine a citit cu adevarat Biblia?
Pentru azi va ofer o fragment din cartea controversatului Erich von Daniken “Amintiri despre viitor“. Nu stiu daca aceasta cartea a mai fost editata, probabil ca da.
Am citit si recitit aceasta carte de cateva ori, cautand raspunsuri.
Intrebarile legate de umanitate, scopul nostru pe acest pamant, ma framanta de cand eram copil.
Totul a pornit la o intamplare.
Intr-o noapte cu putin timp inainte de a ma duce la culcare, cred ca aveam 9-10 ani, in fata ferestrei mele de la etajul 6 am vazut o flacara rosie, de marimea unei mingi care a stationat cateva secunde continuandu-si calatoria mai departe, disparand brusc, cateva minute mai tarziu am vazut-o din nou, fix in aceeasi pozitie parca holbandu-se la mine.
Am ramas fara grai.
M-am dus la parintii mei sa le povestesc ce am vazut.
Ei mi-au spus ca am o imaginatie foarte bogata. De atunci mi-am pus aparatul de fotografiat langa mine. Iar ei au inceput sa-mi cumpere diferite carti despre aceste subiecte sensibile.
Mai tarziu am cautat raspunsuri singura, am cunoscut oameni fascinanti cu experiente uimitoare, am descoperit ca si eu am capacitati telepate, am fost martora la zborul unor obiecte neidentificate si am facut zeci de emisiuni pe tema asta, descoperind foarte multi oameni care au trait ce am trait si eu.
Asa ca azi va ofer un fragment dintr-o carte pe care va o recomand sa o cititi.
Intimplări autentice relatate de Biblie. Dumnezeu era oare tributar timpului ? Chivotul legii conceput ele Moise era străbătut de curent electric. Vehicule pentru orice mediu folosite de „zei” în pustiu. Potopul fusese planificat. De ce aveau nevoie „zeii“ de anumite metale ?Biblia este plină de enigme şi contradicţii.
Astfel. Facerea începe cu crearea Pămantului. Acţiune care din punct de vedere geologic este relatată fidel. Totuşi, de unde a ştiut cronicarul că mineralele au precedat vegetalele, iar acestea din urmă au luat naştere înaintea animalelor ?
„Să facem omul după chipul şi după asemănarea noastră…”, scrie în prima carte a lui Moise.
De ce vorbeşte Dumnezeu la plural ? De ce spune el noi”, şi nu „eu” ? De ce „noastre” şi nu „meu” ? Suntem îndreptăţiţi să credem că „singurul” Dumnezeu ar fi trebuit să vorbească oamenilor despre el la singular, şi nu la plural.
„Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pămant şi li s-au născut fiice, fiii lui Dumnezeu, văzînd că fiicele oamenilor sînt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (Facerea, VI, 1—2).
Cine poate să răspundă la întrebarea care fii ai lui Dumnezeu le-au luat de soţii pe fiicele oamenilor ? Vechiul Israel nu cunoştea doar decît un singur şi sfînt Dumnezeu. De unde apar aceşti „fii ai lui Dumnezeu” ?
„în vremea aceea se iviră pe pămînt uriaşi, mai cu seamă de cînd fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii : aceştia sînt vestiţii viteji din vechime” (Facerea, VI, 4).
Iată-i că apar din nou aceşti fii ai lui Dumnezeu care se amestecă printre oameni. Şi iată că aici este, deasemenea, vorba pentru prima dată de uriaşi. „Uriaşi“ apar mereu şi pretutindeni, în mitologiile din răsărit şi apus, în legendele de la Tiahuanaco şi în epopeile eschimoşilor. „Uriaşii” apar fantomatic în mai toate scrierile din vechime. S-ar părea, aşadar, că au existat. Ce soi de fiinţe or fi fost oare aceşti „uriaşi” ? O fi vorba cumva de strămoşii noştri ? Poate că ei sînt cei care au clădit acele gigantice construcţii de piatră, mutand de colo-colo, parcă în joacă, blocuri enorme. Sau este vorba de cosmonauţi stăpîni pe tehnică veniţi de pe altă planetă ? Un lucru e sigur : Biblia vorbeşte de „uriaşi“ şi îi desemnează drept „fii ai lui Dumnezeu”, şi aceşti „fii ai Iui Dumnezeu” trăiesc printre oameni, împerechindu-se cu fiicele oamenilor.
Moise ne împărtăşeşte pe larg, cu toate amănuntele şi într-o relatare emoţionantă, în Facerea, cap. 19, catastrofa de la Sodoma şi Gomora. Dacă privim prin prisma cunoştinţelor noastre actuale evocările biblice, e cu totul limpede că imaginile pe care ni le sugerează nu par de loc fantastice.
Doi îngeri sosesc pe seară la Sodoma, tocmai cînd bătrînul Lot se afla la porţile cetăţii. in chip evident, Lot îi aştepta pe cei doi „îngeri”, care, dealtfel, se dovediră curînd a fi nişte oameni, pe care el îi recunoaşte şi-i pofteşte ospitalier să înnopteze în casa sa. Destrăbălaţii cetăţii, relatează Biblia, doresc atunci „să-i cunoască pe străini”. Aceştia se dovedesc însă capabili ca printr-un singur gest să-i oblige pe băştinaşii vicioşi să renunţe la poftele lor şi zurbagiii sînt pur şi simplu înlăturaţi.
,,îngerii” —- spune Biblia (Facerea, XIX, 12—14) — îi cer stăruitor lui Lot să părăsească cît mai grabnic oraşul, împreună cu soţia, fiii şi fiicele sale, cu ginerii şi nurorile sale, căci oraşul, îl previn ei, va fi în curînd nimicit. Familia, luînd totul ca o glumă nesăbuită a bătrinului Lot, nu acordă acestei stranii invitaţii încrederea cuvenită.
Dar să revenim la cuvintele lui Moise :
„Iar în revărsatul zorilor grăbeau îngerii pe Lot, zicînd : «Ia scoală, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale pe care le ai şi ieşi, ca să nu pieri şi tu pentru nedreptăţile cetăţii !» Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mînă pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui. Şi, scoţîndu-l afară, unul din ei a zis : «Mintuieşte-ţi sufletul tău ! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în cîmp, ci fugi la munte, ca să nu pieri cu ei !… Grăbeşte dar şi fugi acolo : că nu pot să fac nimic pînă nu vei ajunge tu acolo !»“ (Facerea, XIX, 15, 1G, 17 şi 22).
Nu există nici o îndoială, în lumina relatărilor biblice, că cei doi străini, „îngerii”, dispuneau de puteri necunoscute locuitorilor oraşului. Felul sugestiv în care zoresc ei familia lui Lot să părăsească acele locuri dă, de asemenea, de gîndit. Cînd tata Lot ezită, ei îl apucă de mîini şi îl scot afară din oraş. Trebuie să fi fost o problemă de minute ! Lot trebuia, aşa cum îi ordonaseră ei, să se refugieze în munţi fără a mai întoarce capul. Se pare că tata Lot nu avea un respect nemărginit faţă de „îngeri“, pentru că îşi permitea tot timpul fel de fel de obiecţii. „…Dar nu voi putea să fug pînă în munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor…“ (Facerea, XIX, 19). Puţin mai tîrziu, „îngerii“ îi destăinuie că nu-i pot fi de nici un ajutor dacă refuză să-i asculte.
Ce s-a întîmplat, în fond, la Sodoma ? Ne vine greu să credem că Atotputernicul ar fi fost legat de un plan cu termene fixe. De ce, în acest caz, îngerii erau atît de grăbiţi ? Sau poate, totuşi, distrugerea oraşului era cumva prevăzută cu o precizie de minute de către o putere misterioasă? Poate că numărătoarea inversă începuse deja şi „îngerii” ştiau acest lucru ? In cazul acesta, evident, scadenţa distrugerii nu mai putea fi animată. Nu exista oare o metodă mai simplă pentru salvarea familiei Lot ? De ce trebuiau ei să meargă neapărat pe munte ? Şi de ce — pentru nimic în lume — nu le era îngăduit fuga¬rilor să întoarcă măcar o dată capul ?
S-ar părea că sînt întrebări nepotrivite pentru o cer¬cetare serioasă. Totuşi, de cînd asupra Japoniei au fost aruncate două bombe atomice, ştim ce fel de distrugeri provoacă ele ; ştim, de asemenea, că fiinţele expuse direct radiaţiilor pier sau sînt doborîte de boli incurabile. Să o spunem pe şleau : Sodoma şi Gomora au fost distruse pe baza unui plan, deci intenţionat, printr-o explozie nu¬cleară. Poate că „îngerii” — ne continuăm noi speculaţiile
— intenţionau, pur şi simplu, să distrugă materiale fisionabile primejdioase, dar în orice caz voiau să nimicească o populaţie care le era ostilă. Momentul declanşării exploziei era dinainte şi precis stabilit. Cei care urmau să scape trebuiau — precum familia Lot — să se adăpostească un timp în munţi, la o depărtare de mai mulţi kilometri de centrul exploziei. Este ştiut că pereţii stîncoşi absorb radiaţiile cele mai puternice, mai primejdioase. Dar — după cum se ştie — soţia lui Lot s-a întors şi a privit îndărăt, deci în direcţia globului solar atomic. Nu este de mirare că ea s-a prăbuşit moartă pe loc. „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc…“ (Facerea, XIX, 24).
Relatarea catastrofei se termină în Biblie (Facerea, XIX, 27—28) în felul următor : „Iar Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă şi s-a dus la locul unde stătuse înaintea Domnului şi, căutind spre Sodoma şi Gomora şi spre toate împrejurimile lor, a văzut ridicandu-se de la pămînt fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”.
Noi nu putem fi la fel de creduli ca şi strămoşii noştri. Cu toată bunăvoinţa, nu mai putem crede într-un Dumnezeu atotştiutor, atotputernic, omniprezent, pe lingă care timpul se scurge fără să-l atingă şi care, totuşi, nu este stăpînul viitorului. Dumnezeu a creat omul şi s-a declarat satisfăcut de opera sa. Şi, totuşi, el va regreta mai tirziu fapta sa, pentru că acelaşi creator va hotărî să extermine oamenii. Nouă, copiilor unei epoci lipsite de prejudecăţi, ne vine, de asemenea, greu să ne închipuim un Dumnezeu prea milostiv, care, printre nenumăraţii copii îndrăgiţi, favorizează tocmai familia lui Lot. Vechiul testament insistă asupra relatării unor întîmplări în care Dumnezeu singur sau îngerii săi coboară din cer cu mare tămbălău, într-un vârtej de fum. Una dintre descrierile cele mai pasionante ale unui astfel de eveniment este aceea a profetului Iezechiel :
„In anul al treizecilea, în ziua a cincea a lunii a patra, mă aflam între robi, la rîul Chebon, unde mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii dumnezeieşti… Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vînt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspîndea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie.
Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc.
Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi.
Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor erau cum sînt copitele picioarelor de viţel şi scînteiau ca arama strălucitoare (lezechiel, I, 4, 5, 6).
Iezechiel descrie foarte precis aterizarea acestui vehicul ceresc. El vede, privind cu deosebită atenţie, cum vehiculul, care strălucea şi sclipea, venea dinspre nord, stîrnind din nisipul pustiului un nor uriaş. Să ni-l închipuim pe Dumnezeu atotputernicul, creatorul tuturor religiilor : are el nevoie, Cel atît de puternic, să vină gonind nebuneşte dintr-o anumită direcţie ? Nu poate fi fără mare zarvă şi fără zgomote şi vuiete acolo unde doreşte ?
Dar să-l lăsăm pe profetul Iezechiel să-şi continue relatarea :
„Cînd mă uitam eu la fiecare, iată am văzut jos, lîngă aceste fiare, cîte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor.
Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor, ele parcă erau virîte una în alta.
Ele înaintau în tuspatru părţile, şi în timpul mersului nu se întorceau.
Obezi le lor formau un cerc larg şi de o înălţime înfricoşată, şi aceste obezi la tuspatru erau pline de ochi de jur împrejur.
Cînd mergeau fiarele, mergeau şi roţile de lîngă ele, şi cînd se ridicau fiarele de Ia pămînt, se ridicau şi roţile“ (lezechiel, I, 15, 16. 17. 18, 19).
Descrierea este excelentă. Iezechiel crede că roţile se imbucă una într-alta. Iluzie optică ! Poate tot atît de bine să fie vorba de un tăvălug cu spirale ca acelea pe care le folosesc americanii în prezent pe terenurile nisipoase sau mlăştinoase. Iezechiel observă că roţile se ridică de pe pămînt o dată cu aripile. Aceasta corespunde întocmai realităţii. Fără îndoială că roţile unui vehicul „pentru orice mediu”, ceva în genul unui elicopter amfibiu, nu rămîn pe pămînt cînd aparatul îşi ia zborul.
Să urmărim în continuare textul profetului :
„Fiul omului, scoală în picioare, că am să-ţi vorbesc8 (lezechiel, II, 1).
Această voce o auzi cronicarul nostru şi se prosternă cu frică şi veneraţie cu faţa la pămînt. Arătările străinese adresară lui Iezechiel al nostru numindu-l „Fiul omului” şi îşi exprimară dorinţa de a vorbi cu el. Mai departe, profetul scrie :
„…şi am auzit îndărăt un glas mare ca de tunet, care zicea : «Binecuvîntată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte el !» Şi am mai auzit zgomotul fiarelor care băteau din aripi şi huruitul roţilor de lîngă ele şi bubuit puternic de tunet” (lezechiel, III, 12—13).
Iezechiel menţionează, pe lingă descrierea foarte precisă a vehiculului, şi zgomotul pe care monstrul acesta nemaivăzut îl produce în momentul ridicării. El vorbeşte despre bătaia aripilor şi despre huruitul roţilor. Relatarea aceasta a unui martor ocular nu ne dă oare de gîndit ? ..Zeii vorbesc cu Iezechiel şi îi cer să facă ordine şi rînduială în ţară. Il iau cu ei în vehiculul lor, dovedindu-i astfel că nu au părăsit încă ţara. Evenimentul pare să fi făcut o impresie puternică asupra profetului, căci revine neobosit asupra descrierii vehiculului înspăimîntător. încă în trei rînduri descrie cronicarul roţile care se îmbucă una într-alta şi se deplasează în patru direcţii fără să se întoarcă în mişcarea lor. Deosebit de mult l-a impresionat faptul că întregul corp al aparatului, spatele, braţele şi aripile, chiar şi roţile erau prevăzute cu ochi. Cit despre scopul şi ţinta călătoriei lor, „zeii” le vor dezvălui cronicarului mai tîrziu, atunci cînd îi vor spune că trăieşte în mijlocul unui neam îndărătnic, care are urechi, dar nu aude, are ochi, dar nu vede. După ce este astfel lămurit asupra societăţii în care trăieşte, urmează — ca în mai toate relatările privitoare la aceste „pogorîri” — sfatuiri şi recomandări pentru o bună rînduială şi ordine, poveţe pentru crearea unei adevărate civilizaţii. Iezechiel îşi ia misiunea foarte în serios şi transmite mai departe sarcinile „zeilor”.
Iată-ne încă o dată în faţa unui vraf de întrebări.
Cine a vorbit cu Iezechiel ? Ce fel de fiinţe au fost acestea ?
„Zei” în înţelesul tradiţional al cuvîntului fireşte că nu erau. Aceştia, desigur, nu au nevoie pentru a se deplasa dintr-un loc în altul de nici un fel de vehicul. Un asemenea mijloc de locomoţie nu ni se pare potrivit cu imaginea atotputernicului Dumnezeu.
In Cartea cărţilor este pomenită o altă invenţie cu caracter tehnic, care merită să fie amintită în această ordine de idei, în spirit obiectiv.’ Este vorba de „chivotul legii”, a cărui construcţie se întemeiază pe indicaţii foarte precise date de „Dumnezeu! lui Moise (Ieşirea, XXV, 10). Dimensiunile chivotului, precizate pînă la centimetru, aliajul metalelor, amplasamentul şi felul pîrghiilor şi verigilor, nimic nu este lăsat la voia întîmplării. Dumnezeu îl îndeamnă de mai multe ori pe Moise să execute indicaţiile întocmai aşa cum o dorea el şi să bage de seamă să nu facă nici o greşeală.
„Vezi să faci toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte…” (Ieşirea, XXV, 40).
„Dumnezeu! îi aduce la cunoştinţă profetului că-i va vorbi el însuşi, şi anume prin capacul chivotului. El îl avertizează că nimeni nu trebuie să se apropie de acesta, iar pentru transportarea lui dă indicaţii precise privind veşmintele şi încălţările ce urmează a fi purtate de cei care-1 transportă. Dar, cu toate precauţiile, tot se va proDuce un accident, atunci cînd David va ordona transportarea chivotului (Cartea a Il-a a regilor, VI), însărcinîndu-l pe Uza să meargă alături, asemenea unui străjer. La un moment dat, nişte boi care treceau prin apropiere au adulmecat, fiind gata să-l răstoarne. Uza a pus mîna pe ladă, dar, ca lovit de trăsnet, a căzut pe loc şi u murit.
Fără îndoială că chivotul legii era încărcat cu electricitate. Dacă s-ar reconstrui astăzi acest aparat, urmărind cu exactitate instrucţiunile primite de Moise, s-ar obţine un conductor electric cu o tensiune de mai multe sute de volţi. Condensatorul era format din două plăci de aur,unapozitivă, alta negativă. Unul din heruvimii de aur montaţi pe capac trebuie să fi ţinut loc de magnet. Chivotul devenea astfel un megafon, poate chiar un fel de instalaţie de emisie-recepţie, care-i permitea lui Moise să menţină o legătură permanentă cu nava spaţială. Detaliile privind construirea chivotului legii pot fi găsite în Biblie cu lux de amănunte. Fără să trebuiască să ne împrospătăm memoria, avem în minte faptul că chivotul era adesea înconjurat de scîntei şi că Moise se folosea de acest „emiţător” ori de cîte ori avea nevoie de un aju¬tor sau de un sfat. Profetul auzea vocea Domnului, dar faţa nu i-a putut-o vedea nicicînd. Atunci cînd îl rugă într-o zi să i se arate, Domnul îi răspunse :
„…Faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască”.
Şi iarăşi a zis Domnul : „Iată aici la mine un loc ; şezi pe stînca aceasta.
Cînd va trece slava mea, te voi ascunde în scobitura stîncii şi voi pune mina mea peste tine pînă voi trece.
Iar cînd voi ridica mina mea, tu vei vedea spatele meu, iar fata mea nu o vei vedea !“ (Ieşirea, XXXIII, 20, 21. 22. 23).
Există coincidenţe uimitoare. In epopeea lui Ghilgameş, legendă sumeriană mult mai veche decit Biblia, găsim în cea de-a cincea tăbliţă, în chip straniu, cuvinte asemănătoare :
„Nici un om nu poate ajunge pe muntele unde locuiesc zeii. Acela care va privi zeii în faţă trebuie să piară”.
In diferite scrieri antice care prezintă fragmente din istoria omenirii se află evocări foarte asemănătoare. Din ce cauză nu voiau „zeii” să-şi arate faţa ? De ce se temeau ? De ce ţineau ei să-şi păstreze anonimatul ? Sau poate că evocarea lui Moise din Ieşirea îşi are izvorul în epopeea lui Ghilgameş ? Lucrul este perfect posibil. In fond. Moise. care a fost crescut la curtea faraonului, a avut poate atunci acces la biblioteci, sau a putut dobîndi informaţii despre vechile taine.
Poate că trebuie să punem, sub semnul întrebării şi data întocmirii Vechiului testament. David, care a trăit mult mai tirziu, a avut şi el de luptat cu nişte uriaşi ce aveau cîte şase degete la mîini şi la picioare (Cartea a Il-a a regilor, XXI, 18—22). Este, de asemenea, posibil ca toate aceste basme, legende şi povestiri din timpuri imemoriale să îi existat adunate într-un loc anume, de unde au fost ulterior răspîndîte, copiate şi oarecum amestecate prin diferite ţări.
Descoperirile făcute în ultimii ani în jurul Mării Moarte (manuscrisele de la Qumran) completează cu in¬formaţii valoroase şi surprinzătoare povestea Genezei din Biblie. Scrieri, pînă acum necunoscute, relatează încă o dată despre vehicule cereşti, de fii ai cerului, de roţi şi de fumul pe eare-1 împrăştiau în jurul lor apariţiile zburătoare. In Apocalipsul lui Moise (cap. XXXIII), Eva priveşte spre cer şi vede trecînd o navă luminoasă trasă de patru vulturi strălucitori. Moise afirmă că nici o fiinţă pământeană nu ar fi putut să descrie splendoarea acestei apariţii. In cele din urmă, aparatul se îndreaptă spre Adam, în timp ce dintre roţile sale se împrăştie fum.. Acest pasaj, consemnat după atîtea altele, nu ne spune nimic nou, cu excepţia faptului că pentru prima dată se pomeneşte în legătură cu Adam şi Eva despre care luminoase, roţi şi fum în chip de apariţii divine.
Şi în sulul lui Lameh s-a putut descifra o relatare a unei întâmplări cu totul ieşite din comun. Din păcate, acest document a fost recuperat fragmentar, astfel încît din text lipsesc propoziţii şi alineate întregi. Dar ceea ce ne-a rămas este atît de surprinzător, încît merită să fie povestit.
Tradiţia spune că, întorcindu-se într-o bună zi acasă, Lameh, tatăl lui Noe, fu surprins găsind un copil care după înfăţişare nu semana de loc cu ceilalţi membri ai familiei. Lameh ii face soţiei sale, Bat-Enoş. reproşuri aspre, afirmînd că copilul nu este al lui. Aceasta se jură pe tot ce are mai sfînt că fiul e al lui tata Lameh, şi nicidecum al vreunui soldat sau al vreunui străin, sau „Fiu al cerului”. (Despre ce fel de „Fiu al cerului” vorbeşte de fapt Bat-Enoş ? Cu atît mai mult, cu cît această dramă de familie se întîmplă înaintea potopului.) Lameh nu dă crezare cuvintelor soţiei sale şi, profund neliniştit, se duce să ceară povaţa tatălui său, Matusalem. De îndată ce ajunge la el, îi povesteşte trista întîmplare. Matusalem îl ascultă cu atenţie şi după matură chibzuinţă hotărăşte s-o pornească şi el la drum pentru a-l consulta pe înţeleptul Enoh. Odrasla străină, apărută în familie ca un pui de cuc, provocase o atare agitaţie, încît bătrînul se încumetă să purceadă la îndepărtata şi obositoarea călătorie pînă la Enoh. Originea copilului trebuia lămurită ! El îi povesteşte lui Enoh cum că soţia fiului său a dat naştere unui băiat care seamănă mai mult cu un „Fiu al cerului” decît cu un om ; ochii, pielea, părul, comportarea, totul îl deosebesc, afirmă el, de ceilalţi membri ai familiei.
După ce a ascultat povestea, înţeleptul Enoh l-a trimis acasă pe Matusalem cu o veste dintre cele mai alarmante: o pedeapsă groaznică se va abate asupra Pămîntului şi a locuitorilor săi. ,,Carnea” toată este osîndită să piară, fiindcă este păcătoasă şi depravată. Cit despre micul co¬pil străin pe care familia l-a suspectat, el va fi cel care va da viaţă unei noi rase, chemată să supravieţuiască groaznicei pedepse rostite împotriva omenirii de marele tribunal ; de aceea să-i poruncească fiului său, Lameh, să boteze noul născut cu numele de Noe. Matusalem făcu cale întoarsă şi-şi vesti întocmai fiul despre cele ce-l aşteaptă. Lui Lameh nu-i rămase altceva de făcut decît să-l recunoască pe acest copil neobişnuit şi să-l numească Noe!
Ceea ce uimeşte în această poveste de familie este prorocirea prin care încă părinţii lui Noe, ba chiar şi bunicul Matusalem, au fost preveniţi de potopul ce urma să se abată asupra oamenilor de către acelaşi Enoh care curînd după aceea, potrivit legendei, va urca pentru tot¬deauna la ceruri pe un car de flăcări.
Citind o astfel de poveste, nu se pune oare întrebarea dacă nu cumva specia umană este rezultatul unui act voit de „prăsire” al unor fiinţe debarcate de pe vreo planetă străină ? Cum să ne explicăm altfel raţiunea fecundării repetate a speciei umane de către uriaşi sau de fii ai cerului însoţită de nimicirea unor exemplare umane nereuşite ? în această perspectivă, potopul devine o catastrofă pregătită din vreme şi cu grijă de către nişte fiinţe necunoscute, coborîte pe Pămînt în scopul de a nimici specia umană în întregime, în afara cîtorva indivizi „aleşi”. Dacă potopul — a cărui realitate este dovedită din punct de vedere istoric — a fost efectiv plănuit cu cîteva sute de ani înainte ca Noe să primească poruncă de a-şi întocmi arca, atunci nu mai poate fi, desigur, vorba de a-1 considera drept o osîndă divină.
Posibilitatea creării unei specii umane evoluate sub aspect intelectual nu mai este astăzi o teză chiar atît de absurdă. După cum legenda cetăţii Tiahuanaco şi inscripţiile gravate pe frontonul Porţii Soarelui vorbesc despre o navă spaţială ce a adus pe Pămînt pe strămoaşa noastră, care a dat naştere unui mare număr de copii, tot astfel şi vechile scrieri religioase nu contenesc să relateze mereu că „Dumnezeu” a creat omul după chipul şi asemănarea sa. Există însemnări din care aflăm că „Dumnezeu” a fost nevoit să facă diverse experienţe pînă cînd, în cele din urmă, a reuşit să creeze pe om aşa cum a vrut El! Se poate în orice caz presupune, dacă admitem ipoteza venirii unor fiinţe inteligente străine din cosmos pe Pămînt, că omul modelat de ei seamănă astăzi cu acele fiinţe legendare străine.
In acest şir de ipoteze, şi jertfele pe care „zeii” le pretindeau de la strămoşii noştri constituie enigme curioase. Intr-adevăr, ei nu se mulţumeau numai cu tămîie şi jertfe de animale. Pe notele lor de comandă erau adeseori menţionate chiar şi monede bătute din aliaje prescrise cu precizie. La Ezeon-Geber s-a descoperit cea mai mare topitorie din Orientul antic : un furnal pentru topit metale ridicat după cele mai moderne norme, cuprinzînd un sistem întreg de canale de aerisire, de coşuri şi alte deschideri practicate în scopuri precise. Experţii noştri în prelucrarea minereului nu şi-au putut explica pînă în prezent cum de s-a putut obţine cupru în această instalaţie străveche. Că aici se fabrica într-adevăr cupru, o dovedesc depozitele de sulfat de cupru acumulate în peşterile şi fabricile din jurul Ezeon-Geberului. Toate aceste descoperiri au o vechime de cel puţin 5 000 de ani.
Dacă cosmonauţii noştri vor întîlni într-o zi pe vreo planetă îndepărtată fiinţe primitive, acestea îi vor lua, fără îndoială, drept „zei“ sau „fii ai cerului“. Cosmonauţii noştri vor avea probabil pe acele meleaguri, necunoscute şi încă nebănuite, acelaşi avans asupra primitivilor din acea lume pe care l-au avut asupra îndepărtaţilor noştri strămoşi fiinţele legendare venite din univers. Ce decepţie ar fi însă dacă în acele locuri necunoscute progresul ar fi fost mai timpuriu şi cosmonauţii noştri nu ar fi întîmpinaţi ca „zei“, ci salutaţi cu un zîmbet condescendent, aşa cum te comporţi cu nişte fiinţe rămase mult în urmă.
documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta
mai multe articole in Top Secret
ABIMELEC, SMOCHINELE ŞI DILATAREA TIMPULUI
