“Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovaţi” Octavian Paler
N-aveam de gand sa vorbesc cu nimeni despre ce traisem la un moment dat. Mi se par lamentabile acele persoane care imediat ce intalnesc o veche cunostinta ii pun acesteia pe tava toate intamplarile ce le-au trait de la ultima intalnire. E o chestiune de intim, de divin. Nu poti imparti cu nimeni coltul de rai sau coltul de iad cu care ai fost blestemat. Chiar ma gandeam zilele acestea, ca viata este creata din crampeie de rai si crampeie de iad; nu cred ca beneficiaza nimeni numai de rai dar nici numai de iad. Se intercaleaza. Dar nici una nici alta, nici raiul dar nici iadul nu pot fi considerate binecuvantari, nu-i asa? Le vad ambele ca pe blesteme. Sunt complexe, sunt dureroase, sunt morbide.
Ma numar printre … defapt este ridicol, nu pot gandi atat de parsiv sa cred ca sunt printre putinii care au gustat raiul. NU! Sunt doar printre aceia care au gustat raiul in cel mai dureros mod.
Gandesti ca raiul e plaiul dragostei? Gresit! Am gustat iubirea divina in cel mai adanc si intens mod. De ultima data cand ne-am intalnit, am trait o dragoste atat de dureroasa incat cred ca s-a inradacinat in ADN-ul meu. Crezi ca o astfel de iubire este predestinata?Crezi ca eu si el pentru asta ne-am nascut? Ca era undeva scris sa fie asa? Era undeva scris ca singura noastra importanta in vastul cosmos e sa ne iubim? Crezi? Crezi ca cerul a fost desenat ca noi sa avem ce privi? Crezi ca vantul a fost creat doar ca sa ne poarte pe noi? Crezi ca frunzele cazute toamna isi aveau ca singur scop formarea cararii pentru talpile noastre in fuga spre intalnire? Crezi ca florile au fost create doar ca ofranda pentru daruirea mea? Crezi ca marea s-a revarsat doar ca sa imi spele secretele trupului? Care secrete? Fiecare mangaiere, fiecare sarutare si apoi fiecare respiratie … toate au ramas impregnate in pielea mea.
Ti-am zis ca am cunoscut acea dragoste cu incarcare in genetic. Se facea ca era toamna …cred ca fusese de fapt prima toamna din viata noastra, cred ca atunci ne-am nascut. N-am fi avut cum sa traim unul fara altul pana atunci, astfel cred ca ce a fost inaintea noastra era doar preludiu, pregatirea acestei iubiri, undeva in neant. Era toamna dupa cum iti spuneam, si-am vazut un chip … nu era obisnuit, nu era din multime, nici diferit nu era. Era EL si atat. A ramas A ramas acelasi chip. Ani. Un nume. Dar stai! I se mai potriveste numele? Acum?!cred ca nu! Ce I s-ar potrivi? Mihai?! Calin?! Sergiu?! Dragos?! Nu ….a devenit defapt nepamantean, a devenit divin. Am devenit ceea ce Creatorul planuise, superiori statutului de vietati, am devenit un el si o ea, fara nume si fara care ne-am format. Vezi urmele mele pe inima ta?!
Incepusem prin a-ti spune ca am intalnit dragostea, am vazut-o, am mirosit-o, am gustat-o de la prima clipa. Am stiut ca e a mea si pentru mine. Am inteles atunci de ce fusese creat el, i-am inteles perfect rostul. Nu intelege in cuvintele mele o aroganta, nu sunt aroganta. Dar stiam, fusese creat ca sa ma completeze, sa ma umple, sa ma goleasca, sa ma umple iar, sa ma intregeasca dupa ce urma sa ma sfarame. Si sentimental era placut, era o usurare. Era ca ultima suflare pe patul de moarte dupa ce ai fi stiut ca ai reusit. Si reusisem, il gasisem. Cand zburam, ingerii ramaneau muti de uimire. Timpul incremenea. Cosmosul se surpa intr-un abis al tacerii, acea tacare nu morbida, nu de moarte ci o tacaere de implinire. Tacerea mamei dupa ce a cunoscut nasterea. Tacerea tatalui dupa ce si-a primit pruncul in brate.
A iubi nu inseamna a fi fericit. A iubi inseamna a alege sa ramai captiv unui blestem, este suferinta, esta tanguire, este neliniste. De ce sa iubesti atunci? Exista un singur motiv: acelasi motiv pentru care mana se alatura pielii. A iubi inseamna a sti sa nu fii singur. Căci a nu fi singur înseamnă, poate, a şti să te dăruieşti. A şti să renunţi la trufia de a te considera cel mai important adevăr al lumii. Rostul singurătăţii e să ne pregătească pentru această iubire, s-o visăm şi să ajungem la ea prin puterile noastre. Tot ce e firesc este obişnuit, nimic nefiresc în a fi obişnuit, în a fi om, în a fi maşină. Dar şi maşinile mor, mai ales maşinile mor! Ceea ce rămâne după moartea maşinii, este doar o amintire a ceea ce ea a fost cândva. Nimeni nu poate ierta o astfel de maşină că a fost, pur şi simplu o maşină. Dar oricine poate ierta o maşină care s-a aprins singură şi a ars în propria-i pasiune, devenind o fiinţă.
Nimeni nu poate ierta obişnuitul, dar oricine îl poate iubi pe cel care a devenit neobişnuit.
Au trecut milenii sau au trecut doar secunde; insa ce importanta are daca am trait acea clipa … clipa noastra.
Alexandra Stresina-Londra
