Ieri am lansat o noua provocare pe pagina de face book si v-am promis ca de azi va voi prezenta cateva povesti impresionante de oameni care si-au schimbta modul de viata, mintea, corpul, atitudinea.
Vin astazi cu o poveste incredibila. Eu am citit aceasta poveste cred ca in urma cu 4 ani. Stiu ca m-a impresionat foarte mult.
Am mai vorbit despre puterea exemplului si ca totul sta doar in determinarea noastra si dorinta de schimbare.
In fiecare zi vorbim despre dezvoltarea personala.
Cheia unei vieti sanatoase: asta insemnand o relatie sanatoasa cu familia, copii, sotul/sotia, prieteni, socializare, la locul de munca, tot ceea ce inseamna viata, cu absolut toate detaliile-porneste de la relatia cu tine insuti.
Esti fericit si incantat cu tine, in mod automat relatia cu cei din jurul tau este la fel.
Un om multumit va fi inconjurat de oamenii care au aceeasi atitudine.
Nimeni nu va sta langa un om morocanos, care se vaita toat ziua, care acuza. Acestia vor forma “grupul ” lor si vor arata acuzator spre ceilalti.
Dar …este foarte important faptul ca totul se poate schimba daca exista dorinta de schimbare.
Va las sa cititi povestioara urmtoare si sa meditati asupra ei. Ea este o muza incredibila pentru cei care vor sa porneasca pe drumul transformarii totale.
Povestea lui Tawni
Ca mulţi alţi oameni care se străduiesc să scape de kilogramele în plus, eu am fost supraponderală cea mai mare parte a vieţii mele, cu perioade scurte de greutate „normală” în timpul liceului. Dar modul în care atunci mă menţineam suplă nu era deloc normal: mama m-a trimis la o „fermă a grăsanilor”, unde am pierdut foarte mult din greutate, iar apoi m-am menţinut, forţîndu-mă să vomit după fiecare festin. In ultimul an de liceu, am renunţat la obiceiul de a voma, însă festinul a continuat. Pînă la urmă, m-am îngrăşat cu 25 de kilograme.
După liceu şi după împlinirea vîrstei de 20 de ani, mi-am găsit alinarea în mîncare. Eram deprimată şi însingurată, iar mîncarea mă ajuta să trec peste toate problemele. Era însă un cerc vicios. Eram deprimată, mîncam, apoi mă deprimam din nou datorită mîncării. Pînă să mă mut în San Francisco în 1994, cîntăream aproape 90 de kilograme, destul de mult pentru cineva cu înălţimea de 1,58 m.
Pentru ca totul să fie şi mai rău, în timpul mutării, maşina mi-a fost jefuită. Mi-au fost furate toate lucrurile, mai puţin hainele de pe bancheta din spate şi a trebuit să o iau din nou de la zero. La asta s-a mai adăugat şi faptul că eram într-un oraş necunoscut, unde nu cunoşteam pe nimeni, astfel că singurătatea era aproape de nesuportat. Din nou, am privit mîncarea ca pe o consolare. în primul an petrecut în San Francisco m-am îngrăşat cu 45 de kilograme, atingînd astfel 135.
Pînă la urmă, situaţia a început să se schimbe, însă foarte încet. Am început să mă redresez. Mi-am cumpărat haine şi mobilă şi am pornit o viaţă nouă.
în 1996 am plecat într-o călătorie de afaceri în Arizona. Cînd m-am întors în camera de hotel şi am deschis televizorul, se derula emisiunea „The Oprah Winfrey Show”. Nu era pentru prima dată cînd o urmăream: sUnt un mare fan al lui Oprah şi aveam obiceiul să-i înregistrez emisiunea zilnic. In acea după-amiază am rămas să privesc spectacolul, în care se lansa Make the Connection, o carte pe care Oprah şi Bob Green au scris-o împreună.
Stăteam în acea cameră de hotel şi nu puteam crede ce-mi auzeau urechile. Oprah se trezeşte la 5.00 dimineaţa ca să-şi facă exerciţiile ? Am cumpărat cartea şi mi-am petrecut aproape toată noaptea citind-o. M-a atras mai ales datorită faptului că nu vorbea despre o dietă, ci despre un stil de viaţă, despre cum munca trebuie să pornească din interior către exterior. Brusc, mi-am dat seama că am ştiut dintotdeauna că acela era modul în care urma să slăbesc.
In acea cameră de hotel am avut prima conversaţie sinceră cu mine însămi. Am recunoscut că, dacă una dintre cele mai ocupate femei din America îşi putea face timp pentru exerciţii, eu nu aveam nici o scuză. După ce m-am gîndit un timp, am realizat că nu aveam nevoie de cine ştie ce regim magic; aveam nevoie de ceva care să mă ajute să-mi schimb alimentaţia emoţională.
Cînd m-am întors în San Francisco, mi-am cumpărat o bandă de alergat, am aşezat-o chiar în faţa televizorului din apartamentul meu micuţ şi am început să merg pe ea în fiecare seară după serviciu, în timp ce priveam caseta cu înregistrarea emisiunii zilnice a lui Oprah. Acest lucru se întîmpla în luna septembrie. Pînă în decembrie, slăbisem deja opt kilograme.
Apoi, pe 4 decembrie, m-am trezit pentru prima dată să-mi fac plimbarea de rutină. (Nu puteam să nu am în minte exemplul lui Oprah, care se trezea la 5.00 dimineaţa şi mă gîndeam că aş putea deveni şi eu o persoană matinală.) N-am avut însă noroc: am avut un accident de maşină şi am petrecut şase luni într-un scaun cu rotile, în perioada de refacere.
Acest lucru ar fi putut însemna un regres serios, însă, de data aceasta, spre deosebire de incidentul cu jefuirea maşinii, m-am decis să mă fac bine, nu să mă înec din nou în amărăciune. Eram încîntată că slăbisem opt kilograme şi nu doream să mă îngraş iar cu încă 45. Imi analizasem cu obiectivitate comportamentul din trecut şi mă foloseam de asta pentru a-mi anticipa şi a-mi planifica un model de comportament viitor. Asta pentru că, de exemplu, ştiam că eram tentată să mănînc în exces atunci cînd eram stresată; dacă mă confruntam acum cu o situaţie dificilă, îmi aduceam ţelină sau morcovi ca să ronţăi, în loc să mă reped direct la dulciuri.
în plus, pusesem bazele unui grup de întrajutorare pentru cei care se chinuiau să lupte cu kilogramele, iar eu eram conducătorul lui. Trebuia să le ofer un exemplu demn de urmat: nu voiam să dezamăgesc grupul. Mai era ceva schimbat în acea perioadă. Dacă la început pierderea în greutate necesitase un efort uriaş de voinţă, acum, lucrurile care mă ajutau să reuşesc – mult exerciţiu şi reglarea dietei – deveniseră ceva obişnuit. Mi-am creat obişnuinţa de a duce o viaţă sănătoasă.
Grupul meu m-a ajutat în aceeaşi măsură în care l-am ajutat şi eu la rîndul meu. Prin puterea grupului şi a convingerii personale că nu trebuia să mă victimizez, n-am luat nici un gram în plus în acea perioadă de şase luni de după accident. Imediat ce m-am putut ridica din scaunul cu rotile, am luat-o de la capăt cu mersul. După trei luni, am alergat pentru prima dată cinci kilometri.
Pînă în 1998, slăbisem mai mult de 45 de kilograme. Acum cîntăream 80 de kilograme şi mă mîndream cu asta. Am ajuns aici treptat şi constant, prin echilibrarea alimentaţiei şi prin exerciţii fizice. In mod ironic, deşi făcusem înainte ani întregi de terapie pentru a scăpa de depresie şi am încercat chiar şi cu antidepresive, pînă la urmă exerciţiul, s-a dovedit a fi cel mai bun medicament, iar efectele sale secundare erau toate pozitive.
Nu aici se încheie povestea mea. Am cîştigat bătălia cu kilogramele datorită faptului că mi-am promis că nu voi lăsa nimic să-mi stea în cale; şi nu mi-am încălcat promisiunea. Anul trecut chiar mi-am reînnoit angajamentul şi am semnat „Contractul încheiat cu mine” De data aceasta, obiectivul meu era să slăbesc îndeajuns încît să alerg la Maratonul din Chicago din octombrie şi să parcurg distanţa în mai puţin de cinci ore. Astăzi, am 30 de maratoane la activ şi cîntăresc 70 de kilograme.
Acest proces mi-a luat opt ani. Am avut şi eu parte de momente dificile, chiar şi de tragedii, în tot acest răstimp. Dar a meritat din plin, pentru că nu mi-am schimbat doar corpul, ci aproape flecare parte a vieţii. Pentru că fusesem mereu, înainte de această transformare, o perfecţionistă, viaţa mea o luase razna, întotdeauna eram eu cea care intra în contact cu prietenii, femei sau bărbaţi, şi făceam orice pentru a-i mulţumi. Sub această aparenţă se ascundeau sentimente de invidie şi de ranchiună. Acum am relaţii mult mai sănătoase, mai echilibrate. Dacă înainte nu aveam niciodată timp de mine, acum, acest lucru a devenit o prioritate. Mi se cere să fac un milion de lucruri zilnic, însă acum, înainte de a accepta, analizez modul în care ceea ce am de făcut îmi va afecta persoana. Nu mă mai pun ultima pe listă.
O altă schimbare radicală din viaţa mea a fost capacitatea de a spune lucrurilor pe nume. De obicei, cînd soţul meu îşi lăsa şosetele aruncate pe podea, mă enervam şi mergeam să mănînc un bol plin cu îngheţată. Nu realizam faptul că, de fapt, mîncam pentru că eram supărată. Acum, în loc să mă reped la mîncare, prefer doar să spun: „Te rog, nu vrei să ridici şosetele de pe jos?”. Iau atitudine şi spun ceea ce gîndesc. Dacă ceva mă deranjează, o spun. Dacă cineva mă jigneşte, îl apostrofez.
Acum, exerciţiile au devenit o cale de defulare a sentimentelor. Obişnuiam să mănînc în funcţie de starea emoţională; acum, fac exerciţii sub aceeaşi influenţă. în maşină am o pereche de adidaşi în plus, pentru cazul în care, dacă sînt stresată, să pot trage pe dreapta şi să merg pe jos, decît să conduc pînă la primul refugiu.
Am învăţat să fixez limite noi şi să iau decizii care nu sînt întotdeauna plăcute celorlalţi. înainte de a mă căsători, prietenii mei nu erau întotdeauna fericiţi cînd le spuneam că nu pot ieşi în cluburi pentru că trebuie să adorm pînă la 10.00 seara, ca să mă pot trezi devreme şi să-mi fac exerciţiile. însă în asta constă totul. Am muncit din greu pentru fiecare kilogram pierdut şi încă o mai fac. De-a lungul timpului, am descoperit că adevărata mea pasiune şi bucurie în viaţă este să-i ajut şi pe alţii să trăiască aceeaşi bucurie ca şi a mea.
Aţi putea spune că Tawni este o adeptă a maratonului din mai multe puncte de vedere.
Viata si-a imbuntatit-o treptat, pas cu pas, este un test de rabdare pe baza contractului pe care l-a facut cu sine insusi.
Toate acestea sunt posibile daca suntem dispusi sa trecem peste obstacolele pe care viata ni le aseaza in fata.
Nu o sa va propun retete miraculoase, pastile, prafuri… eu nu cred in ele.
Sa incepem impreuna aceasta cursa.
Impreuna sa ajungem la linia de finish.
In aceasta cursa exista doar invingatori.
Impreuna vom reusi!
„Dacă vrei, poţi”.
Maddie Ancuta
