Peisajul fantoma. John Evelyn Este posibil să călătorim în timp?
Oricât de incredibil ar putea să pară acest lucru, un număr destul de mare de- oameni cu o reputaţie excelentă şi cât se poate de sănătoşi la minte au pretins că s-au întors cu secole în urmă pentru a vizita epoci trecute. Mary Rose Barrington, de la London ’s Society for Psychical Research, a studiat un caz de acest gen. Ea relateaza că eroii acestei întâmplări, domnul şi doamna George Benson, hotărâseră să meargă la plimbare pe colinele din Surrey într-o frumoasă zi de duminică din luna iulie a imului 1954. Ziua începuse în chip ciudat. Amândoi simţiseră la trezire o senzaţie bizară de apăsare. Nevrând să strice o zi care se anunţa frumoasă, fiecare preferase să nu-i spună nimic celuilalt. Imediat ce-au coborât din autocarul care îi dusese în Comitatul Surrey, soţii Benson au vizitat capela familiei John Evelyn din Wotton. Se interesau de multă vreme de John Evelyn, un cronicar din secolul al XVII-lea, şi voiau să stie care anume din apropiaţii lui erau îngropaţi în cimitir. Vizita îi captivase atât de mult încât îi consacraseră mai mult timp decât fusese prevăzut. Ieşind din cimitir, cei doi soţi au luat-o la dreapta. Acolo au dat de o potecă supraînălţată mărginită de tufişuri înalte. Au pornit pe acea cărare şi în curând au ajuns într-un luminiş mare unde se afla o bancă de lemn. La stânga băncii, iarba se întindea până la copaci, pe o distanţă de douăzeci şi cinci de metri. La dreapta, terenul cobora domol spre fundul văii de unde se auzea un zgomot de lemn rupt şi lătrăturile unui câine. In momentul acela domnul Benson a aruncat o privire la ceas-şi, văzând că era ora prânzului, a scos sandvişurile pe care cei doi le pregătiseră pentru această masă. Prea deprimată ca să mănânce, doamna Benson a fărâmiţat distrată pâinea pentru păsări. Apoi s-a aşternut brusc o linişte desăvârşită. Doamna Benson s-a simţit deodată cuprinsă de o spaimă cumplită. Trei vrăjitori în haine medievale stăteau în picioare în spatele ei. A vrut să întoarcă capul dar n-a putut. Domnul Benson nu văzuse nimic dar, atingând mâna soţiei sale, a băgat de seamă că era de o răceală de cadavru. In cele din urmă, doamna Benson şi-a revenit şi şi-au reluat plimbarea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Au coborât spre vale şi în curând au traversat o cale ferată. Apoi, în ciuda dorinţei de a merge mai departe, s-au întors în iarbă şi au adormit. După aceea, totul se tulbură şi se trezesc la Dorking, aşteptând trenul care trebuia să-i ducă înapoi acasă, la Battersea. In următorii doi ani frica practic n-a mai părăsit-o pe doamna Benson. Nu reuşea să uite groaza care o cuprinsese la vederea celor trei vrăjitori atât de ciudat îmbrăcaţi, în cele din urmă s-a hotărât să atace răul de la rădăcini zicându-şi că nu se va elibera de această fobie decât dacă va parcurge din nou traseul pe care îl urmase împreună cu soţul ei în acea duminică fatală. S-a hotărât deci să se întoarcă pe locul „viziunilor”. Imediat ce a ajuns la capelă, doamna Benson a avut senzaţia că se petrece ceva anormal. A văzut imediat că nu exista nici o potecă ducând spre vârful colinei – pur şi simplu nu exista nici o colină. Ţinutul era plat, fară tufişuri şi fără copaci pe o suprafaţă de aproape un kilometru în jur. Doamna Benson a stat de vorbă cu un bărbat care pretindea că cunoaşte foarte bine regiunea şi care i-a spus că nu auzise niciodată de peisajul pe care i-l descria. Şi a mai adăugat că nu exista nici o bancă de lemn la marginea vreunei poteci. După ce s-a întors la Battersea, doamna Benson a povestit totul soţului ei. Acesta nu a crezut-o, totuşi a acceptat să se întoarcă la capelă duminica următoare. Acolo şi-a dat seama că spunea adevărul. Câţiva ani mai târziu, Mary Rose Barrington şi John Stiles, de la Society for Psychic Research, s-au deplasat în regiune cu speranţa că vor descoperi peisajul descris de doamna Benson. Spre imensa decepţie a doamnei Benson, cei doi n-au văzut nimic care să-i poată explica viziunea şi au tras concluzia că trăise o experienţă psihică excepţională. Mary Rose Barrington a avut până la urmă ideea de a parcurge cronicele lui John Evelyn pentru a găsi indicii. Ea a băgat de seamă că descrierea peisajului făcută de John Evelyn semăna foarte mult cu cea a doamnei Benson. Iar într-o notă din martie 1696, John Evelyn amintea de execuţia a „Trei nefericiţi de vrăjitori, dintre care un preot“, care luaseră parte la un complot ce urmărea asasinarea regelui lacob. Mary Rose Barrington a conchis că soţii Benson pătrunseseră într-o altă „realitate deviantă“ şi că fascinaţia exercitată asupra lor de John Evelyn îi făcuse să pătrundă intr-un univers – un univers care nu mai exista de două sute cincizeci de ani – fară să se poată şti prin ce mecanisme psihologice
. http://en.wikipedia.org/wiki/John_Evelyn http://www.bl.uk/onlinegallery/features/evelynnotes.html
ngeroşi luptători porniţi din îndepărtatele insule Marchize ce debarcaseră pe ţărmul „Buricului Pământului”, Insula Paştelui; ei măcelăriseră sute de bărbaţi, femei şi copii, ospătându-se din trupurile învinşilor, întâmplare înfricoşătoare ce a ajuns până la noi prin tradiţiile pascuanilor, povestite de urmaşii celei de a treisprezecea generaţii a „urechilor lungi“. Canibalii aveau vase de război redutabile, propulsate de vele, cât şi de vâslele numeroşilor participanţi la asemenea expediţii de jaf. Nukaeva, una din cele mai mari insule din „arhipelagul canibalilor”, număra la vremea când debarca la ţărmul ei cunoscutul navigator Melville nu mai puţin de o sută de mii de locuitori…