Cică florile cele frumoase, roşii, pe cari le vedem noi presărate prin lanuri şi pe cîmpie, de le zicem maci, n-ar fi răsărit ele de la început, ci mai tîrziu încoace, din durerea sufletului de mamă.
Odată, de mult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfînta evanghelie.
Acu, într-o zi, neavînd biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mîncare, a scos un ştergar ales pe margine, de-I avusese dar de la maică-sa pe cînd se măritase şi dîndu-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brînză. Da bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o cîmpie şi dup-aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare.
I se strîngea inima femeii de grijă, cînd socotea că-i atîta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemîncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă ? îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.
Pornise băiatul cam cînd era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. ,
Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mîna straşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gînd.
Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cît cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi mai moartă decît vie, porni să afle de urma fecioru-său.
Merse ea mai întîi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe cîmpie. Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar’pădurea tăcea ca. Mormăitul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste cîmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sînge. Dar ea pas să simtă ceva, că în sufletul ei alta nu simţea, decît dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mîncat de fiarele sălbatice din pădure.
Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sîngele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sînge, răsărea o floare mare şi roşie, pînă ce se umplu cîmpia toată de asemenea flori. Taman cînd răcnea ea mai amar : „Ionică, Ionică ‘, numai ce auzi de dincolo de deal, un glas slab de copil, venit ca de la mare depărtare, care îngîna : „mamă, mamă“.
Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici clina repede a văii şi într-o clipită fu lingă copil, unde căzu grămadă.
După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar cînd să treacă peste cîmpie, ce să vezi ? Numai flori roşii, încotro cătai cu ochii.
De atunci se zice că ar fi macii pe pămînt.
tehnoredactare Maddie Ancuta
culeasa de Lia Hîrsu
Alb., Buc., 1925, 247.
Vezi Tip. Leg. 10706. Este atestat în Muntenia.
