Din mâinile mele creşte în sfârşit iarbă. Iţi zâmbesc, aşteptându-te cu palmele în sus, înverzind de părul des şi aspru al ierbii, şi sunt fericit ca un măslin strălucind pe insula delos. Creşte iarbă din mine, în sfârşit, ca un râs verde şi etern, îmi mângâie sângele cu rădăcinile ei şi mi-l învie, îmi mângâie visele şi amintirile şi orele care trec înverzind dintr-o parte a vieţii în alta. Pe genunchii mei creşte un copil de iarbă, un leagăn de iarbă îl strânge în braţe şi-i şopteşte la ureche verdele dezgheţului. sunt tot mai verde şi tot mai fericit de tandreţea aşteptării. Cresc din mine păsări verzi, din ce în ce mai lungi şi mai vii. cu cât aşteptarea mea e mai îndelungată cu atât înfrunzirea lor mai desăvârşită. creşte iarbă din mine, ce bine. Zgomotele creşterii umplu liniştea dinaintea venirii tale. Umbre verzi şi năluci şi crengi ale zborului foşnesc înmugurind deasupra mea. Apa verde şi rece a vieţii goneşte spre inimă din toate arterele şi venele, ca într-o explozie inversă; ca şi când tu te-ai grăbi să te întorci la mine primăvara.
fotografie Maddie Ancuta
