Povesti Copii

Buchet de Emilia Plugaru

Published by:

Buchet a venit pe lume la sfârşitul toamnei, într-o zi neobişnuit de geroasă. Luându-l de lângă cuşca căţelei aproape îngheţat, bunicul l-a adus în casă.

Povesti pentru copii - Buchet        – Vai de mine! A plesnit din palme bunica. Nu are zile!

Apoi l-a învelit într-o şalincă groasă de lână. Buchet însă s-a încăpăţânat să trăiască. Foarte curând şi-a venit în fire. Toată iarna a petrecut-o într-o cutie mare de carton aşezată lângă sobă. Bunicul şi bunica îl hrăneau cu biberonul ca pe copilaşii cei mici. Dintr-o fiinţă neputincioasă, căţeluşul s-a prefăcut într-un ghemuleţ pufos cu pielcica neagră presărată cu pete mari, albe, pentru care a şi primit numele de Buchet.

– Cum o mai duci, Buchet? îl întreba bunicul ori de câte ori se întorcea de pe undeva. Buchet scutura bucuros din codiţă şi ochii lui negri scânteiau de deşteptăciune. Va fi un câine vrednic, zicea cu mândrie bunicul mângâindu-l uşurel pe blăniţă.

Abia când a venit primăvara, Buchet a ieşit pentru prima dată în curte. Nu-şi închipuise că lumea poate fi atât de mare. A început să scheaune speriat, dar bunicul l-a liniştit:

– Hai, nu fi prostuţ. Aceasta îţi este gospodăria. Deprinde-te. Va trebui să o păzeşti. Iat-o şi pe maică-ta, care te-a adus pe lume… Maică-sa părea că nu vrea să ştie de el. A ieşit din cuşcă mârâind nemulţumită:

– Hâr-r-r, hâr-r-r, de unde te-ai luat? Cine eşti?

Buchet a privit-o mirat un timp, apoi, plictisindu-se, a plecat să dea o raită o prin gospodărie. Pe moment cunoştinţa lor a luat sfârşit. În scurt timp căţelul s-a acomodat cu ograda. Bunicul i-a meşterit o căsuţă din lemn cu o uşiţă rotundă, i-a aşternut un mănunchi de paie, deasupra a pus un covoraş şi l-a adus la noua sa locuinţă. Căţelul s-a întristat. Nu i-a plăcut căsuţa. Mult mai dragi îi erau orătăniile ce mişunau prin curte. Toată ziulica Buchet a umblat nestingherit printre ele. Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Dar când pe neaşteptate s-a ivit motanul vecinilor şi în ogradă s-a pornit un piuit, un cotcodăcit infernal, Buchet şi-a dat seama că e de datoria lui să asigure securitatea păsăretului. S-a aruncat ca un nebun asupra oaspetelui nepoftit. L-a hămăit cu glăsciorul său subţirel, l-a fugărit într-atât, încât bietul motan nu ştia pe ce cărare să apuce. În felul acesta Buchet şi-a câştigat pentru mult timp înainte încrederea şi autoritatea vietăţilor din curte.

– Măi da e vrednic, e vrednic nu şagă căţelul nostru, a zis cu mândrie bunicul. Ştiam eu că aşa va fi…

Seara Buchet a fost adus din nou la căsuţă. Dar spre surprinderea buneilor, căţeluşul s-a încăpăţânat să rămână pe noapte acolo. Pe la cântatul cocoşilor cineva porni să zgreapşăne uşa. Era Buchet. Bunicii i s-a făcut milă şi l-a lăsat să între. Bunicul însă a fost foarte ferm:

– Nici nu te gândi, Buchet, a zis el. De acu’ înainte îţi vei duce traiul în curte. Că doar nu eşti un câine din ăia alintaţi, de pe la oraş…

Şi iată-l pe Buchet petrecând prima sa noapte de primăvară într-o locuinţă nouă. Cerul, presărat cu o mulţime de steluţe mici şi strălucitoare, îi dădea fiori. Când s-a ivit luna mare, rotundă şi razele ei blânde, cuminţi au alunecat peste coroanele copacilor înfloriţi – lui Buchet i-a venit inima la loc:

– Să ştii că nu e chiar atât de rău…

Doar cărăbuşii care făceau mare zarvă bâzâind fără încetare printre florile de cireş îl mai deranjau. Uneori îl înspăimântau umbrele copacilor ce se clătinau la cea mai mică adiere de vânt, în rest misterul acelei nopţi i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire frumoasă. A înţeles că noaptea îşi are viaţa ei, iar el face parte din acea viaţă. Somnul l-a prins abia spre dimineaţă. Visa un vis frumos când măcăitul raţelor, cotcodăcitul găinilor ridicate odată cu zorii l-au trezit.

– Piu, piu, piu! Au alergat spre el o mulţime de ghemotoace aurii. Scoală, Buchet! E păcat să dormi când răsare soarele! O astfel de privelişte nu o vede orişicine! Buchet a deschis ochişorii plini încă de vise şi pentru întâia oară a văzut măreţia unui răsărit de soare. Din acea clipă a hotărât ferm că locul său e afară.

Căţeluşul avea ce avea cu bunicul. Oriunde ar fi plecat – Buchet se pomenea alături.

– Ham, ham, ham, scârţâia el cu glăsciorul său subţire, ia-mă cu tine, bunele! Bătrânului i se părea că-i vede lacrimi în ochi.

– Bine, bine, i se înmuia lui inima, să mergem! Aproape tot restul vieţii câinele l-a însoţit peste tot.

Când am venit să ne petrecem vara la bunici, Buchet ne-a întâmpinat ca pe nişte străini. A lătrat, a lătrat, dar de îndată ce bunica a alergat şi ne-a îmbrăţişat – şi-a dat seama că suntem de-ai casei. Ne-a lăsat în pace. Şi-a făcut culcuş în căpiţa cu fân şi a stat acolo supărat, cu capul pe lăbuţe toată ziulica. Uneori, din ascunzătoare, ne privea pe furiş. Era gelos. A doua zi uitase de supărare. Ne-am împrietenit foarte repede. Ne împăcam de minune. Îi arătam fel de fel de ghiduşii. Îl învăţam să sară coarda. Eu şi frate-meu eram foarte fericiţi că ne găsisem un prieten atât de devotat şi de sârguincios.

– Bravo, Buchet, bravo! Îl lăudam noi, iar el, mulţumit, ni se gudura la picioare. Îi plăcea să fie lăudat. Şi totuşi cât pe ce să stricăm prietenia. În fiecare seară înainte de culcare ne aşezam încălţămintea pe scările de la întrare, lângă uşă. Dormeam până dimineaţa târziu. În schimb Buchet se trezea odată cu găinile. Alerga cât alerga aşteptându-ne, apoi plictisindu-se – venea şi se aşeza pe încălţămintea noastră. Ne aştepta până ieşeam din casă. Când în sfârşit deschideam uşa – se prefăcea că nu ne observă.

– Hai, Buchet, îl rugam, scoală! Dă-ne voie să ne încălţăm… Degeaba. Rămânea surd şi mut. Şi abia când apărea bunica cu o nuieluşă – Buchet ne elibera repejor pantofiorii.

Într-o dimineaţă lângă uşă nu am mai găsit zare de pantof. Şi căţeluşul parcă intrase în pământ. Apoi l-am observat. Cu o mutră nevinovată dormea sub căpiţa de fân.

– Unde ne e încălţămintea? L-am întrebat. Ţi-ai găsit… Nici gând să ne răspundă. Eram foc de supăraţi. Am cotrobăit toată ograda. Un pantof l-am găsit lângă cuşca căţelei. Altul – tocmai lângă poartă. Una din sandalele mele – morsocată, aproape fărmată – am găsit-o în gogineaţa purcelului. Cealaltă – nicăieri.

– Buchet, am pornit să-l rog, dă-mi sandala! Arată-mi, spune-mi, unde ai ascuns-o?!

– Priveşte! A strigat fratele meu, isteţul ăsta doarme pe sandala ta! I-am sucit un pic urechiuşele. Să ţină minte cum e să ne facă necazuri. Dar nu a prins la minte. Ba chiar într-o zi a întrecut măsura. Au dispărut ciupicii bunicăi. Tărăboi prin toată ograda. Bunica mâniată-foc.

– E prea de tot! A strigat ea. Prind căţelul şi-l pedepsesc! Buchet! Buchet! Unde eşti?! L-a chemat ea. Vino încoace! Nebănuind nimic, bunul nostru prieten a alergat în întâmpinarea bunicii şi ca de obicei şi-a înfipt dinţişorii în fusta ei largă.

– Hâr-r-r-r! Hâr-r-r-r!

– Din ăştia îmi eşti? L-a ameninţat bunica. Degeaba te guduri. Degeaba te linguşeşti. Nu te mai iert. Vei sta legat de acu’ înainte, că prea îţi faci de cap! Ca toţi căţeii!

Cât am rugat-o pe bunica să-l ierte, să nu-l lege… Nu s-a lăsat înduplecată. Ni se frângea inima văzându-l cum se zbate să-şi elibereze gâtul din prinsoare. Ne implora cu ochii să-l ajutăm, dar bunica era mereu cu ochii pe noi. Nu puteam să facem nimic. Peste un timp sărmanul s-a liniştit. S-a împăcat cu soarta.

– La urma urmei, ne consolam şi noi, acesta e destinul oricărui căţel de la ţară…

Abia când a venit bunicul Buchet şi-a dat seama că-i veni şi lui salvarea. Văzându-l atât de necăjit bunelul şi-a pus mâinile-n cap. L-a dezlegat imediat apoi a strigat-o pe bunica.

– Mărioară! A zis el pe un ton sever pe care nici nu bănuiam că îl poate avea. Să nu îndrăzneşti, femeie, vreodată să te atingi de Buchet! Eu hotărăsc dacă trebuie legat sau nu. Poate chiar îi voi permite să stea liber toată viaţa. Ai înţeles, Mărioară?

– Da, a răspuns bunica ca o şcolăriţă.

– Nu vezi, a continuat bunicul liniştindu-se, e încă un ţânc, un pui. Lasă-l să-şi trăiască copilăria. O bucurie imensă peste Buchet. Ce dulce e libertatea. Alerga ca un nebun. Într-un târziu, obosit dar fericit, s-a oprit lângă scăunaşul pe care se odihnea bunicul.

– Na, Buchet, i-a întins bătrânul piciorul. Muşcă. Nu-ţi fie teamă. Îţi dau voie. Hai, muşcă! Buchet, ne-a explicat bătrânul, e asemenea copilaşilor mici. Îi cresc colţii. Şi vrea să muşte. Şi muşcă tot ce întâlneşte în cale. În felul acesta îşi întăreşte colţii. Iar colţii, unui câine, îi sunt de mare folos…

Din ziua aceea Buchet nu s-a mai atins de încălţămintea noastră. Îi întindeam câte o nuieluşă pe care o rodea până se sătura. Dar ca şi odinioară – în fiecare dimineaţă îl găseam aşteptându-ne răbdător lângă uşă. Un căţel nemaipomenit acest Buchet…

Mulţi ani după aceea ne-am petrecut vacanţele la bunici. Nu ştim cum se făcea, dar atunci când soseam Buchet ne ieşea în întâmpinare cu mult înainte de a fi aproape de casă. Ne simţea de departe. Cunoştea drumul până la staţie şi bunicul zicea că deseori în timpul anului mergea până acolo. Se întorcea singur şi o vreme rămânea trist. Era trist şi atunci când ne petrecea. Alerga înaintea noastră şi dacă ne opream – se oprea şi el.

– Mergi, Buchet, glumeam noi. Opreşte autobusul! Şi Buchet alerga. Până ne urcam – Buchet stătea ferindu-şi privirile, de parcă nu dorea să-i vedem tristeţea din ochi. Autobusul pleca, iar prietenul nostru rămânea pe loc. Îi fluturam din mâini, apoi îl vedeam alergând pe drumul ce duce spre casă.

– Du-te, Buchet, du-te… îi şopteam. Nu-i lăsa singurei pe bătrâni. Bunul şi credinciosul nostru prieten…

Terminasem liceul, apoi facultatea. Veneam tot mai rar în satul de baştină a părinţilor noştri. Şi totuşi măcar odată pe an găseam timp să-i vizităm pe bunici. Într-un an am venit singură, fără fratele meu. Aşteptam să-mi iasă Buchet în întâmpinare dar Buchet nu apăru. Acasă era doar bunica. Primul lucru pe care am întrebat-o a fost unde e bunicul şi Buchet. Am auzit o istorie tristă care m-a cutremurat. În vara aceea bunicul păzea harbujii de pe deal. Îşi ridicase o colibă în mijlocul harbuzăriei, avea cal, căruţă şi în fiecare vineri încărca căruţa cu harbuji şi venea acasă. Când se întorcea – Buchet se lua din urma căruţei. Bunicul îl alunga, dar într-una din zile, crezând că Buchet l-a ascultat, nu a luat seama şi abia ajuns la colibă nu reuşi să-l deshame pe Murgu că hop şi Buchet alături. Sărmanul câine. Alergase zece kilometri, cum să-l mai cerţi? Astfel Buchet a rămas să-şi petreacă zilele şi nopţile în câmp împreună cu bunicul şi cu Murgu. Bunicul vorbea, Buchet asculta. Alături foşnea pădurea, deasupra se deschidea cerul. Bătrânul povestea întâmplări, pătărănii din tinereţile sale. Îi povestea despre acea porţiune de pământ pe care stăteau ei acum şi care se numea La Cneazu. Bunicul de felul său era o fire visătoare şi poate că atunci mai mult ca oricând realiză că şi el, şi Buchet, şi Murgu, şi pădurea, şi acei pepeni verzi, rotunzi şi copţi, sunt mici, mici părticele din ceea ce se numeşte natură. Aceleaşi istorii ni le-a povestit şi nouă când eram mici. Adesea îi plăcea să spună că orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul şi soarta sa pe pământ. Soarta lui Buchet a luat o întorsătură dramatică în ziua când bunicul a venit acasă lăsându-l singur cu Joienica, viţeluşa pe care bunicul o adusese la colibă şi pe care o priponea la marginea pădurii ca să pască iarbă.

– Să ai grijă de Joienica, i-a poruncit bunicul câinelui. Până diseară mă-ntorc. Să fii cuminte, am nădejde în tine! Dar ca să fie sigur că totul va fi bine l-a rugat şi pe un vecin care avea colibă nu departe să arunce câte o privire din când în când spre Joienica. Mai târziu vecinul i-a povestit că o haită de câini sălbatici a atacat viţeluşa. Dar până să ajungă el – Buchet a fugărit haita şi a dispărut în pădure. Şi… nu s-a mai întors.

– Cred că l-au sfâşiat animalele alea sălbatice, porni să plângă bunica. Bietul nostru Buchet, se linişti ea. Nu ştiu, poate greşesc, dar inima-mi spune că trăieşte… Şi dacă trăieşte, mai devreme sau mai târziu se va întoarce acasă… Vai de mine! Strigă bunica. Să deschidem poarta! Vine Ion!

Nemaipomenită bunica mea. Cunoştea până şi sunetul roţilor de la căruţa lui Ion al ei… Murgu întră în ogradă şi nu vă închipuiţi cât de mare ne-a fost bucuria şi mirarea când pe o căpiţă de lucernă, înconjurat de pepeni verzi, l-am văzut pe Buchet. Ne-am repezit să-l îmbrăţişăm. Îi mângâiam blana sfâşiată temându-mă să-i ating rănile, încă necicatrizate.

– Buchet, îi ziceam, fii tare! Rezistă!

Ne privea cu o bucurie imensă. Nu era necesar să ne vorbească pentru a înţelege ce se petrece în sufletul lui. Nu avea cum să alerge de pe căpiţa de fân, să vină să se gudure la picioarele noastre. La un moment dat a închis ochii, şi-a lăsat capul pe lăbuţe şi a rămas un timp nemişcat. M-am gândit că în felul acesta îşi ascunde lacrimile. Lacrimi de bucurie. Vroia să rămână dârz până la capăt.

– E un erou, a zis bunicul cu tristeţe. Un adevărat erou. Şi nici măcar nu ştie de asta… Cei drept, adevăraţii eroi niciodată nu realizează cine sunt ei de fapt. Mă simt vinovat. Nu trebuia să-l las singur… dar a salvat-o pe Joienica. Aproape două săptămâni a lipsit… Nu a avut nici hrană, nici apă. Şi totuşi, aşa rupt de dihănii, a găsit voinţă şi putere. S-a târât, a mirosit drumul şi acum câteva ore l-am auzit abia schelălăind lângă colibă… Bunicul l-a luat în braţe pe Buchet şi l-a dus în căsuţă.

Câteva luni a avut nevoie Buchet de îngrijirea bunicilor, până să se pună pe picioare. Aproape că devenise acelaşi. Doar că şchiopăta de un picior. Nu mai putea să alerge şi în ochi îi apăruse un soi de tristeţe pe care n-o mai observasem altădată…

Mai fusesem pe la bunici. Buchet nu mă mai petrecea ca odinioară până la staţie. Ultima dată m-a privit de parcă îşi lua rămas bun. L-am mângâiat iar el şi-a întors privirea.

– A îmbătrânit bietul nostru Buchet, a oftat bunicul. Ce să-i faci… Bătrâneţea vine fără să întrebe…

Mda… Toţi trei îmbătrâniseră…

Mai aproape de iarnă Buchet iarăşi s-a îmbolnăvit. Buneii l-au adus în casă. Au petrecut iarna împreună. Spre primăvară câinele a ieşit afară. Era o fiinţă care iubea şi preţuia libertatea.

Buchet a plecat de printre noi într-o noapte când cărăbuşii făceau mare zarvă prin florile de cireş, iar cerul presărat cu stele nu mai speria pe nimeni.

– Orişice suflare, orişice gâză, floare, firicel de iarbă, pom sau om, trebuie să-şi aibă rostul său pe pământ, ne spunea adesea bunicul. O floare înfloreşte, se stinge şi în scurta sa viaţă aduce multă bucurie, frumuseţe şi parfum. Şi aceasta îi este menirea şi rostul.

Buchet a fost un izvor de credinţă, de dragoste necondiţionată. Ne-a iubit fără să ne ceară ceva în schimb. Viaţa lui a avut un rost frumos pe pământ. Niciodată nu-l vom uita. Un suflet nemaipomenit. Bunul şi dragul nostru Buchet… Bunul şi scumpul nostru prieten…

 

sursa:

Povesti Copii

Blanita neagra de Emilia Plugaru

Published by:

Bob şi Fil, doi ursuleţi durdulii, aleargă prin pădure şi strigă:

Povesti pentru copii - Blăniţă Neagră sau Povestea Ursuleţului Dănn        – Hei, prieteni! Veniţi iute şi vedeţi ce minunăţie de frăţior ne-a adus în astă seară barza! Dănn al nostru nu seamănă deloc cu ceilalţi ursuleti!

– Da, zic prietenii lui Bob şi Fil, Dănn e altfel. Are blăniţa neagră, nu brună. Iar ochişorii îi sunt ca două mărgeluţe strălucitoare. Când va creşte – vom fi şi prietenii lui!

Coţofana Carra, imediat ce aude noutatea, fără să-l cunoască pe Dănn, străbate pădurea în lung şi-n lat trâmbiţând entuziasmată: “Carrr! Carrr! Carrr! În pădurea noastră s-a ivit pe lume o minunăţie de ursuleţ cu blăniţa neagră, neagră! Cu botişorul roşu, roşu! Grăbiţi-vă la casa bătrânilor urşi de lângă Poieniţa Murilor! Veţi avea o mare surpriză! O mare surpriză!”

În scurt timp în bârlogul ursului Thimoti şi a ursoaicei Merri se adună toată spuma pădurii. Vine Lupul şi Lupoaica, Mistreţul şi Mistreţoaica, Vulpoiul şi Vulpoaica, Bursucul şi Bursucioaica, Ariciul şi Aricioaica. Şi toţi îi aduc lui Dănn cadouri. Lupul îi dăruieşte un cojocel, Vulpea – o pălărie cu pană, Mistreţul – un coş plin cu alune, Bursucul – un polobocel cu unt, iar nenea Arici – o superbă cutie cu creioane colorate.

– Pentru când va creşte mare, zice Ariciul.

Toţi îl laudă pe Dănn, iar ursoaica Merri e foarte fericită:

– Dănn va ajunge vestit, şopteşte ea la urechea lui Thimoti. Altfel de ce ar fi venit atâta lume bună aici?

Veselia curge gârlă. Oaspeţii sunt serviţi cu faguri de miere, cu mure-n ciocolată, cu bere spumoasă şi rece. Şi nimeni nu-i observă pe cei doi fraţi, pe Bob şi Fil.

– Fil, zice Bob foarte supărat. Toate cadourile, toată atenţia doar pentru ăsta micu? Cred că nu e corect. Hai să-i luăm cadourile.

– Să i le luăm?

– Da. Îi lăsăm doar cutia cu creioane colorate. De acord?

– De acord, răspunde Fil şi cât ai clipi în coşul cu alune nu rămâne zare de alună, polobocelul cu unt sună a gol, iar Bob, îmbrăcat în cojocel de cârlan, aleargă după Fil care poartă o pălărie cu pană pe cap.

Abia după miezul nopţii oaspeţii se împrăştie şi cei ai casei se pregătesc de culcare. Dar nu reuşesc. Cineva bate în uşă.

E Coţofana Carra care intră în casă fără să fie poftită:

– Ştiu, zice ea, e târziu, dar am fost ocupată. Foarte ocupată. Însă nu puteam să nu trec să-l văd pe micuţul Dănn.

Doamne, Merri, continuă să trăncănească Carra, ursuleţul ăsta seamănă leit cu o jucărie pe care am văzut-o în vitrina unui magazin dintr-un oraş de-al oamenilor. Poate că Dănn… chiar e o jucărie?

– Ce tot trăncăneşti, Carra? Se supără ursoaica. Nu vezi? E un ursuleţ în carne şi oase.

– Ştiu, ştiu, am glumit, se dezvinovăţeşte coţofana. Că supărăcioasă mai eşti, Merri. Asemănarea lui cu acea jucărie nu e de rău, e de bine… Adică, vreau să zic că acest pui de urs nu va avea soarta unui urs obişnuit. Şi… va fi mare prieten cu oamenii. Mare… Va deveni vestit, zău…

Dar nu reuşeşte Carra să-şi termine prorocirea că micuţul Dănn se aşterne pe un plâns sfâşietor. Părinţii încearcă să-l liniştească, nimănui nu-i pasă de oaspetele nepoftit şi coţofana se vede nevoită să plece.

– Ei, Fil, ei, Bob, zice Carra la despărţire, am impresia că frăţiorul vostru are de gând să vă dea mare bătaie de cap. Sunt convinsă că părinţii de azi înainte vor avea ochi doar pentru el. Ha, ha, ha! Am glumit, adaugă Carra şi pleacă.

– Bob, Fil, strigă mama ursoaică, veniţi să vă dea mama câte un pupic şi fuga în pătucuri! Dar Dănn se aşterne pe bocet şi frăţiorii rămân fără de pupicul promis.

– Vezi? îl ghionteşte Bob pe Fil. Carra a spus adevărul. Nimeni nu ne ia în seamă. Nimeni nu ne iubeşte. Pentru toţi doar plângăciosul ăla contează. Când eram ca el, continuă Bob culcat deja în pătuc, ţin minte precis – nu scoteam un sunet. Eram foarte cuminte, foarte cuminte…

– Nu ai de unde să ştii, Bob!

– Ba ştiu… Şi nu mă contrazice! Nu-ţi permit! Sunt fratele tău mai mare.

– Bine, mormăie Fil.

– Fil, începe iar Bob, aş vrea nespus de mult să o întâlnesc pe barza care ni la adus pe Dănn.

– De ce, se miră Fil.

– Cum adică de ce? Ca să-i frâng picioruşele. Nu putea să-l lase într-o altă ogradă?

– Eşti răutăcios, Bob. Dănn e fratele nostru. De aceea şi ni la adus nouă.

Trec zile şi săptămâni. Micuţul Dănn o ţine într-un plâns.

Chiar dacă ursoaica Merri şi ursul Thimoti îl îngrijesc cu toată dragostea, îl hrănesc cu toate bunătăţile, ursuleţul cu blăniţa neagră se linişteşte doar dacă mama îl strânge şi îl încălzeşte la piept.

– Fil, mormăie mereu nemulţumit Bob, noi doi parcă nu am mai avea mamă. Mama noastră acum îi aparţine doar lui. Îl urăsc, Fil. Zău.

– Vorbeşti prostii, Bob.

– Vorbesc prostii? Vrei să te convingi? Atunci hai să ne îmbolnăvim.

– Ai înnebunit? Cum să ne îmbolnăvim? Mie îmi place să fiu sănătos.

– Fil, nu de-adevăratelea. Ne prefacem că suntem bolnavi. O să vezi, nimeni nu o să alerge să ne ţină în braţe. Ne vor lăsa să murim.

A doua zi Bob şi Fil se zvârcolesc în pătucuri, oftează, se ţin de burtică, urlă cât îi ţine gura: “Au! Au! Mă doare! Burta! Au!”

– Asta-mi mai lipseşte, se trage de blană ursoaica Merri. Thimoti, strigă ea, vezi ce se întâmplă cu Bob şi Fil!

– Aţi umblat prin gunoaie?! Se enervează tatăl urs. V-am spus de atâtea ori – lăbuţele să fie întotdeauna curate! Tot ce puneţi în gură – să fie bine spălat! O meritaţi!

– Au! Of! Of! Au! urlă Bob şi Fil.

– Liniştiţi-vă, se îmbunează Thimoti. Îl chem pe nenea Arici. Câte o injecţie la fiecare şi aţi scăpat de durere.

– Nu-u-u-u! Sar brusc din pătucuri cei doi fraţi ursuleţi. Gata! Ne-a trecut. Nu ne mai doare nimic. Suntem sănătoşi-tun!

De data asta se supără Fil:

– Cât pe ce să înhaţ o injecţie din pricina ta, Bob. Doar ştii că mor de frica injecţiilor. Nu vreau să mai fiu de acord cu tine vreodată.

– Fil, se dezvinovăţeşte Bob, nu sunt eu vinovat. Vinovat e Dănn. O să mă răzbun pe mucosul ăla. O să vezi…

Şi iată că într-o zi, când bietul Dănn abia aţipise, deşteptul de Bob i se strecură în pătuc şi fără milă îşi înfipse dinţişorii în picioruşul lui.

Ţipete infernale. Bârlogul e întors cu fundul în sus.

– Thimoti! Unde eşti, Thimoti?! Strigă disperată ursoaica Merri. Vino, că moare Dănn!

– Moară dacă aşa îi este dat, nu se urneşte din loc Thimoti. Eu unul m-am săturat. Plec la casa de nebuni…

– Aoleu! Nu se poate să vorbeşti astfel, Thimoti! Ai teamă de Dumnezeu! Pleacă de-l cheamă pe medicul pădurii, pe nenea Arici! Repede, Thimoti! Ce stai?!

Nenea Arici Îl consultă pe Dănn. Observă doar o mică zgârietură la picioruş, în rest e sănătos tun.

– Nu are nimic, zice nenea doctor. E un adevărat urs. Pentru prima dată văd un bolnav care… nu e bolnav. Nu pricep ce o fi cu el… Cred… că e deocheat. Chemaţi-o pe Carra. Ea e mare specialistă în descântece.

Thimoti imediat e trimis să o găsească pe Carra. Dar Carra nu e de găsit.

Aproximativ peste o săptămână Cara le bate la uşă.

– Carra, o îmbrăţişează Mărri ca pe cea mai bună prietenă, e nevoie de ajutorul tău! Micuţul Dănn e deocheat. Descântă-l, Carra! Te rog.

– O, da! Răspunde mândră de sine coţofana. Descântecele sunt pasiunea mea. Nu vă faceţi griji! Dănn va fi sănătos cât ai zice peşte. Ei, flăcăilor, îi observă Carra pe cei doi frăţiori, nu e aşa că am avut dreptate? Dănn vă dă mare bătaie de cap? Despre asta însă vorbim mai târziu. Acum iute la izvor după apă neîncepută! Altfel descântecul nu va avea nici o putere.

– Bob, Fil, strigă tatăl Thimoti, mai sunteţi aici?!

– Vezi? Zice Fil în drum spre izvor. În loc să sforăim în pătucuri – alergăm ca nebunii cu noaptea-n cap. Ţi-a trebuit?

– Ce?

– Să-l muşti?

– Floare la ureche, răspunde Bob. Nu ştii ce-o să urmeze.

Apa e adusă. Coţofana îl stropeşte pe Dănn. Apoi poartă un cuţitaş nou–nouţ pe spinarea lui făcând semnul crucii şi descântecul începe:

Păsărică albă, cu dalbă, şopteşte Carra aşa ca să audă cu toţii,

În cer ai zburat şi trei picături de lapte pe o piatră au picat!

Şi piatra-n patru a crăpat!

Aşa să crape ochii cui deoache!

De o fi Dănni deocheat de vânt – să-i crape calul!

De o fi deocheat de câmp – să i se usuce florile,

De o fi deocheat de pădure – să i se usuce rădăcinile,

De o fi deocheat de parte bărbătească – să-i crape…

– Fil, îl ghionteşte Bob pe frate–său, hai în curte!

– Nu, Bob, vreau să ascult…

– Fil, e grav… Dacă doamne fereşte noi l-am deocheat? Îţi dai seama ce se va întâmpla?

– Ce?

– Ne vor crăpa ochii.

– Aoleu!

– Fil, mi-e frică, scânceşte Bob. Ce facem?

– Ce facem, ce facem… Plecăm de acasă.

– Unde?

– În pădure. Stăm până dimineaţă. Dacă nu ni se întâmplă nimic – ne întoarcem.

– Şi dacă ni se întâmplă?

– Atunci… Nu ne mai întoarcem. Vom trăi orbi şi singuri…

Nimeni nu bagă de seamă când cei doi ursuleţi dispar.

Între timp Dănn, văzându-se scăpat din braţele Carrei, adoarme. Carra, încărcată cu de toate, pleacă. Merri se cuibăreşte alături de puiul ei drag, iar Thimoti… Thimoti nu are probleme cu somnul:

– Sforrr! Sforrr! Sforrr! Sforrr!

Când se trezesc, e deja întuneric.

– Thimoti, îşi aminteşte mama ursoaică, pe unde o fi Bob cu Fil? E târziu. Cheamă-i acasă.

Dar Bob şi Fil nu sunt de găsit. De cum se îndepărtează de casă, ursuleţii dau de o poieniţă doldora cu pomuşoare dulci. Se ghiftuiesc, uită de necazuri, se culcă şi adorm imediat. Se trezesc când soarele e spre asfinţit. În pădure se furişează noaptea.

– Fil, e speriat Bob, nu văd nimic! Am orbit! Sunt orb, Fil!

– Şi eu, Bob. Linişteşte-te. O să ne treacă. Să ne continuăm somnul. Somnul e de leac.

– Nu o să ne treacă! Acum pricepi câte ni se întâmplă de când în viaţa noastră a apărut Blăniţă Neagră? Îl urăsc, Fil!

– Nu din pricina lui Dănn ni se întâmplă, Bob. Ci fiindcă nu e bine să urăşti… Eu aşa cred…

– Uf… Nu ştiu… Poate… Şi cei doi ursuleţi se ghemuiesc unul lângă celălalt, suspină, suspină, apoi somnul îi ia în împărăţia sa.

Dimineaţa, când soarele îşi plimbă razele prin cele mai îndepărtate unghere, iar păsărelele îşi varsă trilul peste pădure, Bob şi Fil deschid ochii.

– Fil, sare din culcuş Bob, te văd sau mi se pare?

– Mă vezi, Bob. Şi eu te văd.

– Asta-nseamnă că nu am orbit?

– Poate că am orbit… Numai că atunci… dormeam. Acum ne-am trezit şi suntem iar văzători…

– Ce facem, Fil?

– Ne întoarcem acasă.

– Hai să ne întoarcem. Mi-e foame şi mi-e dor de mama.

– Mie chiar şi de Blăniţă Neagră mi-e dor.

– Nu-mi vorbi de el, altfel rămân în pădure. Şi vei avea doar un singur frate – pe Dănn.

Fil cu Bob se strecoară tiptil în casă, îşi trag cearşafurile peste cap şi se prefac că dorm.

– Sforrr! Sforrr! Sforrr!

Îi aude mama ursoaică.

– Thimoti, îl cheamă ea pe bătrânul urs, vino să vezi… S-au întors Fil cu Bob.

Nimeni nu-i ceartă. Pentru prima dată cei trei fraţi ursuleţi se joacă împreună. Blăniţă Neagră e foarte fericit, iar mama ursoaică îşi priveşte puii cu multă dragoste. Dar trec câteva zile şi micuţul Dănn iarăşi e cu ochii în lacrimi. Frăţiorii săi aleargă cu prietenii prin pădure, iar el rămâne singur-singurel în casă. Ca să-i treacă de urât îşi ia cutia cu creioane colorate de la nenea Arici şi desenează. Desenează tot ce vede în jur. Această ocupaţie îi place atât de mult, încît uită că e singur şi că nimeni nu-l iubeşte.

Când o vede pe mama îşi întinde lăbuţele şi dacă se pomeneşte în braţe – se lipeşte strâns-strâns de ea, de parcă s-ar teme să nu o piardă.

– Priveşte-l, Fil, o alintătură fără de pereche. Se anină de mama ca scaiul. Mi-e scârbă, zău, se revoltă Bob.

Să-l învăţăm minte, Fil. Să nu-l luăm niciodată cu noi la joacă. Promite-mi că aşa vei face!

– Nu-ţi promit, Bob. Blăniţă Neagră e fratele meu. Acum e mic, dar când va creşte…

– Atunci socoteşte că eu nu-ţi mai sunt frate. Alege pe unul din noi!

– Uf, Bob… Te aleg pe tine, oftează Fil.

De la o vreme până şi ursoaica Merri se enervează pe Dănn.

– Da’ lasă-mă–n pace odată, strigă ea iritată. În loc să alergi de rând cu ceilalţi pe afară, te ţii mereu de blana mea! Ruşine!

– Bob! Fil! Îi cheamă ursoaica într-o zi pe cei doi frăţiori mai mari, veniţi încoace!

– Ne-ai strigat, mamă?

– Da. Luaţi-l pe Dănni şi plecaţi în Poieniţa cu Mure. Acolo unde creşte un arbore înalt cu o scorbură adâncă. Să nu vă întoarceţi până deseară. Aici e prea cald.

– Ne ducem, dar fără de Dăn, mormăie Bob. Ursoaica însă îl priveşte ameninţător şi Bob ştie că o labă de-a ei cântăreşte greu. Astfel, pentru prima dată Dănn se pomeneşte în Poieniţa cu Mure. În poieniţă iarba e verde, cresc o mulţime de floricele şi e foarte răcoare.

– Dănn, zice Bob, noi plecăm şi ne vom întoarce foarte târziu. Să nu te urneşti de aici! S-ar putea să te rătăceşti, şi atunci nu o mai vezi niciodată pe mama.

– Ha, ha, ha! râde răutăcios Bob. Ai înţeles, Dănn?

– Am înţeles, scânceşte Dănn.

Fraţii revin în poieniţă abia spre seară. Chinuit de singurătate, flămând, obosit – Dănn e atât de bucuros când îi vede încât îi cuprinde, mai întâi pe Bob, apoi pe Fil.

– Hm, se scarpină după ureche Bob. Puştiul ăsta nu e chiar atât de nesuferit… Dănn, adaugă el, ia seama, nimeni nu trebuie să ştie nimic. Toată ziua am stat aici împreună cu tine. Ai înţeles?

– Da, răspunde Dăn şi Bob e convins, puştiul nu va sufla o vorbă.

Acum însă de fiecare dată când pleacă în poieniţă, ursuleţul cu blăniţa neagră ia cu sine şi cutia cu creioane colorate. Adună foiţe de mesteacăn, se sprijină de arborele bătrân şi ziua-ntreagă desenează. I se pare că nimic nu e mai frumos pe lume decât florile ce-l înconjoară.

– Mai întâi desenează-mă pe mine, îl roagă câte-o floricică.

– Ba pe mine, iese-n faţă altă floricică.

– Nu uita nici de noi, se zbenguie pe fundul izvorului ce curge chiar la picioarele lui câţiva peştişori argintii.

În poiană Dăn îşi face o mulţime de prieteni. Acum, lipsa fraţilor nu-l mai afectează. Seara se întoarce acasă cu un teanc mare de desene.

– Mâzgăleli, zice ursoaica Merri.

– Mai bine ar aduna mure, cum face Bob şi Fil, adaugă tatăl Thimoti.

Şi doar coţofana Carra văzând desenele micului ursuleţ plesneşte din aripi:

– Doamne, Merri, zice ea, Dănn e un adevărat pictor! Ar trebui să-l daţi la vreo şcoală! Să nu i se piardă talentul!

– Care şcoală, Carra? Ce talent? Care pictor? Desene obişnuite.

– Merri, insistă coţofana, ai o minunăţie de pui. Eh, să am eu unul ca el… Gândeşte-te bine ce faci, Merri.

– Linişteşte-te, Carra. Nimic ieşit din comun… Aşa credeam şi eu la început… Acum nu mai cred.

– Păcat, nu se dă bătută Carra. Mare păcat…

Dănn e foarte necăjit că părinţii nu-i apreciază desenele. În schimb fraţii continuă să-l invidieze.

– Fil, zice Bob, Dăni are lăbuţe să deseneze, iar noi avem lăbuţe doar ca să culegem mure? Nu e corect, Fil.

– Nu e corect, Bob.

Şi de atunci, venind în Poieniţă, Bob şi Fil îl obligă pe Dănn să umple coşurile cu mure. Dar în ajutorul lui Blăniţă Neagră sar păsărelele şi coşuleţele sunt umplute foarte repede. Într-una din zile o arşiţă năprasnică se abate peste florile din Poieniţă.

– Ni-e sete, Ni-e sete, abia de şoptesc bietele floricele.

Ursuleţul îşi umple guriţa cu apă şi repejor, rând pe rând, le stropeşte pe toate.

– Ne-ai salvat, îi mulţumesc florile şi îl sfătuiesc să se ascundă de arşiţă.

Dănn se doseşte în scorbura adâncă. Pe fundul scorburii e un aşternut moale de muşchi, e răcoare, e plăcut şi ursuleţul adoarme. În Poieniţă dorm fluturaşii, dorm peştişorii. Când se întorc, Bob şi Fil găsesc doar coşurile pline. Dănn nu e de găsit. Îl caută, îl strigă – nu răspunde nimeni. Abia acum îşi dă seama Bob că niciodată nu l-a urât cu adevărat pe micuţul Blăniţă Neagră. Se roagă de pădure să-i redea frăţiorul. Vrea să-i spună cât de mult îl iubeşte. Dar pădurea rămâne mută. Nu vrea să-l audă…

Spre dimineaţă Dănn se trezeşte. Iese din scorbură, îşi spală ochişorii şi nu se pricepe unde se află.

– Bună dimineaţa! Îl salută floricelele.

– Bună dimineaţa! Îl salută păsărelele.

– E dimineaţă? Se sperie ursuleţul. Asta-nseamnă că frăţiorii mei m-au părăsit. Nimeni nu mă iubeşte… nimeni, plânge Dănn.

– Noi te iubim, încearcă să-l consoleze floricelele.

– Şi noi! Ciripesc păsărelele.

– Şi noi! Flutură din aripioare fluturaşii.

– Şi noi te iubim, Dănn, se zbenguie pe fundul izvorului peştişorii.

Deodată în Poieniţă se face linişte:

– Fugi, Dănn, îi şoptesc florile şi fluturaşii.

– Fugi! Îi strigă păsărelele.

– Salvează-te, îi fac semne peştişorii.

Dănn nu pricepe nimic. Ridică privirile. În faţă e o vietate ciudată care vine spre el. Nu reuşeşte să i se ferească din cale…

De îndată ce intră în curte, ţăranul strigă:

– Nic! Unde eşti?! Vino să vezi!

Vine Nic, un pui de om cu mânuţele subţiri, cu faţa palidă, cu doi ochi albaştri ca două picăţele de cer.

– Ce e, tată?

– Priveşte ce ţi-am adus.

– Un ursuleţ? E atât de frumos! Are blăniţa neagră. Unde l-ai găsit?

– Într-o Poieniţă… Vom lua o mulţime de bani pe el, Nic.

– Tată! Strigă speriat copilul şi-şi încolăceşte braţele în jurul gâtului lui Blăniţă Neagră. Nu, tată! Să nu-i pricinuieşti nici un rău!

– Avem nevoie de bani, Nic…

– Nu vreau bani! Vreau ca acest ursuleţ să trăiască!

– Bine, oftează ţăranul. Linişteşte-te… Dacă reuşeşti, adaugă el, să-l înveţi să meargă pe bicicletă, să bată mingea, să sară coarda, sau altceva din care am putea câştiga bani, atunci, Nic, nu-i voi vinde pielcica. Avem nevoie de bani, Nic…

Trece un timp. Prin satele şi oraşele locuite de oameni din când în când apare un ţăran şi un copilaş cu ochii albaştri care trage de zgărdiţă un ursuleţ cu blăniţa neagră. Imediat în jurul celor trei se adună lume. Şi nu pentru că ţăranul ţine în mâini un talger de argint, şi nu pentru că băiatul are ochii ca cerul, ci pentru că oamenii văd o minune – un ursuleţ ce desenează.

De îndată ce i se instalează şevaletul în faţă, ursuleţul cu blăniţa neagră aşterne cu uşurinţă pe hârtie pădurea, brazii, florile, cerul nemărginit. Totul e atât de neobişnuit, atât de frumos încât privitorii aruncă fără regrete bănuţii în talgerul ţăranului.

Astfel prorocirea Carrei se adevereşte. Ursuleţul Dănn devine vestit… Vestit… printre oameni. Dar oamenii nu se întreabă de ce Blăniţă Neagră, trăind mulţi ani alături de ei, în afară de o Poieniţă cu flori şi fluturaşi, în afară de un arbore înalt cu o scorbură adâncă, în afară de Măria Sa Codrul, nimic altceva nu mai desenează.

Oare de ce?

sursa povestii

Povesti Copii

Departe,departe de Barbu Stefanescu Delavrancea

Published by:

  ………. Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.

Poveşti de Barbu Ștefănescu Delavrancea - Departe, departe        O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi…

Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali.

Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vântul nu bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă.

Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de stejar. Porţile se deschideau ţipând, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva.

Cine bătea în porţi la miezul nopţii? Cine deschidea porţile la miezul nopţii? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopţii, speriat de nişte lovituri înfricoşate, sării în picioare.

O umbră intră pe porţile înalte; şi porţile se închiseră în urma ei. Apoi auzii o uşă trântindu-se, şi alta, şi alta, încet, mai încet, mai încet, până nu ştiu bine dacă mai auzeam sau mi se părea.

A cui să fie umbra?

Vreo stafie? Înăuntru plânge cineva… se roagă, a leşinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Şi ameţii pe marginea lacului.

A doua zi mă deşteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald şi lumină… Mă gândeam acasă şi mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Săraca, o fi crezând că m-am înecat… şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca…

O rupsei la fugă.

Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic şi fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii.

Eu ştiam nişte plopi înalţi… aşa venisem, din plop în plop…. unde să fie? Mă uit în toate părţile…nimic, nicăieri… Suisem nişte dealuri… unde să fie? Mă uit în toate părţile… nimic, nicăieri.

M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o fâşie de drum n-am întâlnit.

Şi când mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile fumurii.

Lacul e roşu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un peşte.

Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrând, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sângerat degeaba buricele deştelor.

Stele nu răsar. Nici luna. Şi nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărâi să mă duc pân’ la porţile mari şi să bat în ele. Dibuind zidul, ocolii grădina şi ajunsei în dreptul porţilor.

Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrând la miezul nopţii?

Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulţime de idoli uşurei, care goneau în văzduhul de cerneală. Atunci izbii cu pumnul în porţi. Porţile sunară. Sunetul se duse departe, departe, şi în toate uşile palatului mi se păru că aud lovitura mea…

– Cine e? Ah! ce glas!

– Cine e?

– Eu.

– Cine, tu?

– Nu ştiu.

– Cine te-a trimis?

– Nimeni.

– Ce cauţi?

– Nimic.

– Ce vrei?

– Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame!

Porţile se desfăcură în două. O bătrână cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiţă în mână… încolo, nimic.

Închisei ochii şi căzui mototol, ca o cârpă.

Când mă deşteptai, era ziuă. Ce bine e într-un pat moale şi cald! Pe un scaun, lângă mine, bătrâna răsucea un fir de borangic. Cum mă simţi că deschisesem ochii, începu să mă mângâie. Mână uscată, uşoară, blândă.

– Eram cu părul ca păcura de când n-am mai văzut om ca toţi oamenii, şi azi sunt albă ca zăpada, zise bătrâna, şi mă sărută pe frunte.

Parcă-mi luase frica cu mâna. Mă întorsei spre ea şi o întrebai:

– Cât e de-atunci?

– Nu ştiu, bunico, nu ştiu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze şi de rod; păsările au adormit şi nu s-au mai mişcat în frunzişul lor. În palat, de atunci şi până acum, nimeni nu s-a schimbat. Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hârtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat şi nimeni nu a ieşit pe porţile pe care ai intrat tu, dragul mamei.

– Nimeni nu a intrat?

– Nimeni.

– Nimeni nu a ieşit?

– Nimeni.

– Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopţii, în porţile palatului?

– Nimeni, răspunse bătrâna, uitându-se în jos.

– Cine a deschis porţile palatului alaltăieri, la miezul nopţii?

– Nimeni, răspunse bătrâna, şi rupse firul de borangic şi aruncă fusul în fundul odăii.

Fusul se învârti în jurul măciuliei.

– Dar eu am auzit…

– Ţi s-a părut! zise bătrâna, sculându-se în picioare.

– Şi am văzut o umbră…

– Ti s-a părut! răspunse bătrâna, plimbându-se prin odaie.

– Pe urmă, cineva plângea şi se ruga, se ruga…

– Taci! zise bătrâna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipişi, dragul mamei…

Începui să tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se păru că plutesc în aer. Mama o fi crezând că m-am înecat şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca?

Aş fi crezut că văd nişte ochi roşii de stafie… şi ochii ei erau buni şi mângâietori, ca ai mamei. Se aşeză lângă mine, îmi luă mâinile în mâinile ei şi-mi zise:

– Tu, dragul mamei, n-ai să te mai întorci de unde ai plecat, e atât de departe de-aici până acolo, că drumul e mai lung ca viaţa ta…

Începui să plâng.

– Plângi, dragul mamei, plângi.

Până mă făcui bine, bătrâna dormi la capul meu pe un jeţ vechi, negru de vechi ce era.

Mă dădui jos din pat. Ea mă luă de mână şi-mi zise:

– Să-ţi arăt palatul. Ce coridoare lungi şi triste! Prin umbrele lor, săgeţi de lumină.

– Ştii, îmi zise bătrâna, că aici nimic nu se mişcă, ci stă aşa cum au apucat să stea.

În faţa noastră, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrită; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca nişte drugi de fier. Pusei mâna pe un scaun nalt şi subţirel, degeaba; nu putui să-l mişc. La o scară de marmură mă oprii speriat: un câine mare sta cu ochii ţintă la mine şi cu gura căscată.

– Ce, ţi-e frică? zise bătrâna zâmbind. Aşa a rămas, tocmai cum lătra.

Bătrâna băgă mâna printre dinţii lui ascuţiţi şi lucioşi. Câinele nu se clinti, uitându-se înainte, lăsat pe picioarele dinapoi.

În vârful scării, o pisică neagră, cu laba aruncată după un fluture alb cu bobiţe albastre. Fluturele plutea nemişcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu nişte ochi vii şi lacomi.

– Câţi, zise bătrâna, nu se asemănă cu pisica asta!

– Cum?…

– Între ei şi ceea ce vor, încă niţel, încă niţel, şi ăst niţel nu se mai isprăveşte…

Bătrâna vorbea şi eu râdeam de pisică: “Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… încă niţel, încă niţel, şi aripioarele lui vor curge ca nişte flori mărunte”…

– Vrei să vezi masa împăratului?

– Masa împăratului?

– Da.

– Vreau, dar mi-e frică.

– De ce ţi-e frică?

– Să nu fie oameni…

– A, nu! răspunse bătrâna dând din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au rămas numai tacâmurile…

– Tacâmurile?

– Da. Tot este gata. Când s-or umplea locurile goale, cuţitele au să sune şi paharele or să se ciocnească, vinul are să curgă…

– Dar cine a întins masa?

– Cei care s-au dus.

– Şi n-au mâncat tot?

– Aşa cred oamenii, c-or mânca tot… Şi, neînţelegând nimic, ajunserăm la nişte uşi poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească.

Cum intrarăm pe uşă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulţime de furculiţe cu bucăţi de carne şi de pahare cu vin stăteau aplecate în aer, ca şi cum cineva le-ar fi adus la gură. De la un pahar în jos, un şir de picături de vin ca nişte boabe de rubin.

– Acolo era locul împăratului. A fost cel din urmă pahar pe care l-a băut, zise bătrâna, făcând cu deştul, capul, mâinile şi trupul împăratului.

Şi deştul ei parcă lăsa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc şi-i zisei tremurând:

– L-am văzut! Ea se uită drept în ochii mei şi-mi zise:

– Peste zece zile, la miezul nopţii, o să-l vezi şi mai bine. Mă înfiorai. O rugai să ne coborâm în odaia noastră. Se întunecase. În dreptul unor uşi cu lanţuri groase şi cu lacăte cât plosca auzii un oftat lung şi năbuşit.

– Cine-a oftat?

– Nimeni, răspunse bătrâna, iuţindu-şi paşii, nimeni, ţi s-a părut. Nici vorbă că sărisem înaintea ei. Să mă fi tăiat, nu m-aş fi uitat îndărăt.

Mă întinsei în pat. Ea aprinse o feştilă într-o scoică de argint. Flacăra galbenă juca în vârful feştilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat năbuşit. Bătrâna trase jeţul şi se aşeză la capul meu. Încet-încet, mă liniştii. Îi sărutai mâna. Era rece. Vroiam să ştiu unde mă aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmură? Cine oftase în odaia pecetluită cu lanţuri?

– Cine e închis acolo?

– Unde? răspunse bătrâna tresărind.

– Acolo…

– Ţi s-a părut, n-ai auzit nimic.

– Atunci, spune-mi unde sunt. Bătrâna se plecă pe capul meu, mă sărută pe frunte şi-mi zise:

– Văd eu că nu adormi pân’ nu ţi-oi spune o poveste.

Ridicai capul din pernă şi bătrâna începu.

A fost odată, când şi pe-aici bătea vântul şi se mişca apa, a fost un împărat mare şi viteaz, dar rău, că moartea de om la el era jucărie. Şi bătrâni, şi femei, şi copii despicase în două. Când ieşea la plimbare, toţi cădeau cu frunţile la pământ îndată ce-l zăreau. Şi mergea cu capul în piept şi c-o mână pe mânerul paloşului. Privirea lui era cruntă şi zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmură era răcoare, dar când intra el pe toţi îi apucau fiorii. Şi avea o împărăteasă frumoasă, frumoasă, şi blândă, blândă, ca un miel plăpând. Doar de-o vedea pe ea se descreţea fruntea împăratului şi i se oprea în mustăţi un surâs de care ţi-era frică. Şi trecu un an, trecură doi de la cununie, şi n-avură copil.

Împăratul se posomorî. Chemă pe toţi doctorii şi le zise:

– Iacă o pungă cu diamante şi paloşul meu. Căruia o ghici leacul, ca să rămână împărăteasa grea, punga, iar de nu, paloşul.

Trei ani de-a rândul izbi cu mâna lui câte zece capete de doftori, şi capetele se rostogoleau pe marmură.

Într-o zi era la chef mare. Şi bău, bău, că ochii din cap erau ca două picături de sânge, parcă să pice pe masa de borangic galben. Se ridică în picioare. Trase paloşul şi-l învârti pe deasupra împărătesei. Părul ei se lumină ca de fulger. Şi împăratul, băgând paloşul în teacă, zise:

– Muiere, mai aştept un an! Mesenii înmărmuriră. Împărăteasa se făcu albă ca hârtia. Până la isprăvitul mesei, împăratul tăcu şi bău, uitându-se drept înainte. Când se sculă de la masă, se opri în prag, se uită la împărăteasă şi zise:

– Un an mai aştept! Împărăteasa oftă. Două lacrimi mari îi picară din amândoi ochii: pic, pic. Şi se duse în odaia ei de culcare.

Acolo îngenunche la icoane şi se rugă, se rugă, până când adormi în genunchi. Pe la miezul nopţii, trei femei bătrâne intrară la dânsa. Slabe, uscate, deşirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să ţipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rând:

– Vrei un copil?

– Da, răspunse împărăteasa.

– Vrei un copil?

– Da.

– Vrei un copil?

– Da.

– Bine! ziseră tustrele, şi ieşiră pe uşă afară. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împărăteasa le aude.

– Să fie fată.

– Să fie.

– Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că e mă-sa.

– Să fie.

– Să fie muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului său…

– Numai atunci când fata îi va întinde două mâini, c-o mână…

– Şi tot ce-o fi rău să piară şi ce nu o fi rău să-ncremenească, iar el să fie umbră şi veşnic să ceară iertare, şi iertare să nu aibă.

Împărăteasa dădu un ţipăt şi căzu leşinată. A doua zi când se deşteptă înmărmuri, văzând pe împărat lângă dânsa.

Împăratul începu s-o mângâie, iar ea îi zise plângând:

– Oh! Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decât să te fi culcat lângă mine! Împăratul începu să râdă… şi ce râs!

Nu trecu mult, şi toată împărăţia află că împărăteasa rămăsese grea.

Eu, de bucurie, îi sărutai mâna şi îi zisei:

– Ai scăpat, măria-ta.

– De-o fi băiat, am scăpat, da’ vai de mine de-o fi fată… Şi-o podidi plânsul.

– Şi dacă ar fi fată?…

– Va fi muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului lui…

Şi-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gândii că femeile grele aiurează.

Când îi sosi ceasul, abia apucă să nască, şi întrebă pe împărat:

– Ce e, măria-ta, băiat ori fată?

– Fată… şi ce fată! răspunse împăratul, şi se întoarse la împărăteasă.

Împărăteasa era rece ca gheaţa, cu mâinile încleştate peste amândoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, şi, văzând că nu are paloşul, strigă de se zgudui palatul de marmură:

– Luaţi-o de-aci, că-i turtesc capul! Eu înfăşurai copila într-un cearşaf cald şi fugii cu dânsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanţuri.

Împărăteasa oftă când căzu pământul peste ea. O auziră toţi, afară de împăratul, care privea cu mâna pe mânerul paloşului şi zicea celor care aruncau pământ: “Mai iute! mai iute!”…

Şi fata creştea şi nu vedea soarele decât prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile.

Părul bălai şi lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeş, aşteptând ca din umbra portocalilor să răsară mama ei, de care întreba necontenit.

– O să vie?

– Da, bunico…

– Şi un’ s-a dus?

– Departe, departe…

– Şi când s-a dus?

– Demult, demult…

– O să vie?

– Vezi bine…

– Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e când aud zale zuruind?

– El, îi răspunsei eu, şi începui să-i spun câte-n luna şi-n soare, până când o fură somnul cu capul în poala mea, întrebând necontenit prin vis: “0 să vie?”

Alţi şase ani, ca şase zile.

Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sânge. Mă chemă. Dădui în genunchi şi întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală:

– Ce porunceşti?

– Mi-e dor de fată! N-o văzuse de la naştere. Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de mână şi-i zisei:

– Te cheamă împăratul. Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, şi de pe ele căzură câteva picături de sânge.

– Fata mea? Semăna atât de mult… nu semăna… era chiar mă-sa din cap până-n picioare.

– Fata mea? zise împăratul, ca şi cum l-ar fi sugrumat cineva. Amândouă încremenirăm.

– Ieşiţi! strigă împăratul, şi căzu pe un jeţ de argint.

Cum intrarăm în odaie, fata îşi rezemă capul de fereastră şi începu să plângă. Eu mă ghemuii într-un colţ şi mă înfiorai aducându-mi aminte de vorbele împărătesei: “Va fi muma şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului”… Cum mă gândeam, fata tresări şi-mi zise:

– Vin’ de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban cânta din fluier, şi cânta aşa de duios, că oile se strânseseră împrejur şi ascultau, uitând să mai bea apă.

– Ce frumos cântă şi ce bine-mi face! Du-te şi-i spune că în fiece zi să cânte sub ferestrele mele.

Mă întorceam de la cioban. Pe scări, împăratul, galben ca ceara şi dus pe gânduri. Cum mă văzu, îmi zise:

– Ce face fata? Şi, până să-i răspund, se făcuse nevăzut, trântind uşa după dânsul.

A doua zi, abia se crăpase de ziuă, şi fata, la fereastră. Ciobanul se zărea în depărtare, într-o ceaţă albastră. Turma, ca un nor târându-se pe pământ.

Fata îmi petrecu amândouă mâinile pe după gât, mă sărută şi-mi zise plângând:

– Ce am, bunico, ce am? Şi ciobanul sosi pe malul lacului; îşi aruncă pălăria; îşi scutură pletele şi începu să cânte aşa de frumos, că oile uitară să mai bea apă. Şi de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ţinea fluierul la gură.

Fata se rumeni şi nu mai zise nimic.

Într-o zi (tocmai îi desfăcusem coadele ca să o pieptăn) intră pe uşă o roabă, o arăpoaică, şi îi spuse că o cheamă împăratul.

Ea începu să tremure şi plecă. Nu trecu mult, şi auzii un ţipăt ascuţit, apoi nişte paşi mărunţi şi repezi. Era ea. Dădu să vorbească şi nu putu. După ce răsuflă bine, îmi zise:

– M-a strâns în braţe… o! aşa m-a strâns în braţe… dă-mi niţică apă… aşa m-a strâns… niţică apă, că nu mai pot!

Bău şi mă întrebă:

– Sunt fata lui?

– Da…

– Doamne!… Doamne!…

Începu să se închine. Se trânti în pat. Mă chemă lângă dânsa şi mă rugă să-i spun adevărat cine a fost mă-sa, cum a sosit ea pe lume şi ce să facă ca să scape de împărat?

Îi spusei tot. Cele trei femei, la împărăteasa. Au vorbit la uşă. A rămas împărăteasa grea şi a murit într-o clipă, îndată ce el i-a spus că e fată.

Biata domniţă şopti podidită de plâns: “Să fie muma ei şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului”…

Unde am apucat amândouă, acolo am rămas până-ntr-un târziu. Aprinsei o văpaiţă. Ea sări din pat. Se uită la icoane.

– Cum să-i întind două mâini c-o mână? Ce clipă fericită ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mişcă în acest palat de spaimă şi de moarte!

Apoi îmi spuse că altă scăpare nu e: să fugă cu ciobanul şi să-şi ia lumea-n cap.

A doua zi se sculă, mă sărută şi ieşi din odaie în vârful picioarelor. Nu se luminase bine de ziuă, şi ciobanul era pe malul lacului, şi cânta, cânta să adoarmă apele. Nu ştia el… dac-ar fi ştiut! Pasămite, împăratul nu dormise toată noaptea, frământat de urgia gândurilor. Şi auzind cântecul, deschisese fereastra, ca să vadă de unde vine. Tocmai atunci ajunsese şi domniţa la cioban.

I-a văzut! Nu cred ca împăratul la vreun măcel să fi răcnit mai înfiorător. Mie mi s-a lăsat o perdea peste amândoi ochii şi m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai văzut nimic. Ca prin vis auzeam un freamăt în tot palatul. Nu-mi era nici frică, nici milă. Nu mai simţeam nimic. Uitasem tot.

Pe la prânz mă chemă împăratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte dacă am căzut în genunchi. Ştiu că mi-a dat o cheie şi mi-a zis:

– Na, şi du-te de-i spune că, de-o vrea să-mi fie soţie, scapă şi ea şi el. Trei zile aştept. Iar de nu, pe el îl tai şi pe ea o zidesc acolo.

Doi gealaţi m-au dus la beciul de piatră. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumină. Cum mă văzu, mă pipăi şi începu să plângă de bucurie că trecuseră atâtea ceasuri şi tot trăiam. Apoi mi-arătă un zid şi îmi zise liniştit:

– El e aici. La noapte o să cânte. Ascultă cum vorbim. Bătu de trei ori în zid, şi de dincolo se auzi bătând iar de trei ori.

– Ce faci tu?

– Bine, dar tu?

– Bine.

– Vrei să cânt?

– La noapte, că ne-aud. Şi n-apucă să-i spun porunca împăratului, că ea îi strigă:

– Pe tine or să te taie…

– Bine, dar pe tine?

– Şi pe mine…

– Să cânt?

– Nu, la noapte, că ne-aud. Începui să plâng, şi ea zise:

– Nu, câinele de împărat nu va fi tatăl nepotului şi bunicul fiului său!

Când vrusei să plec, îmi spuse la ureche că au început să găurească zidul, ca până în trei zile el să-i sărute mâna ei şi ea pe a lui, ş-apoi… Dumnezeu să ierte păcatele împăratului…

Împăratul porunci o masă mare; la mijlocul mesei era să-i aducă, pe tipsie, mâna dreaptă şi capul ciobanului, cu fluierul în gură.

Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mâna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roşu ca sângele.

Aiurită, mă coborâi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: “Ştiu de ce aţi venit”. Şi îngenunche. Frumos şi blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.

Gealaţii traseră paloşele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealaţii se opriră. Domniţa începu să vorbească.

– Tu eşti bine?

– Da, răspunse ciobanul, dar tu?

– Şi eu.

– Ţie ţi-e dor?

– Da, dar ţie?

– Şi mie!

– Da? ce aud zângănind?

– Nimic, ţi se pare.

– Nu e nimeni la tine?

– Nimeni.

– Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!

– Ce?

– Se făcea că ne iertase şi ne cununam…

– Drăguţa mea, ţi se izbândeşte visul…

– Când?

– Chiar acum… Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii şi auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună. Sângele ţâşni.

– Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid.

– Bine, răspunse ciobanul şi se târî în genunchi pân’ la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.

Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid… şi auzii un ţipăt sfâşietor.

Domniţa săruta, săruta mereu şi striga:

– Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el… să-i fiu tot, să-mi fie tot!

Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti şi nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului.

Ieşi… luminoasă ca o sfântă… Mâna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva.

– Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mâna?

– Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma.

– Acuma doarme?

– Da, acum doarme bine…

Când intrarăm în sala de mâncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline.

Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise:

– Dă-mi să-ţi sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împăraţi!

Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise:

– Na! sărută şi fii fericit! Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure.

– Sărută! strigă fata. Împăratul scăpă paharul.

– Sărută! Împăratul căzu pe scaun.

– Sărută!

Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietându-se.

Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos.

Mă apropiai de ea. Parcă era vie… cu ochii deschişi… privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante.

Când vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe… avea două mâini în umărul drept…

– Cum avea două mâini în umărul drept? Răsuflarea mi se oprise.

– Cu firul de mătase îşi legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna.

– Şi ştii unde e acum?

– Unde?

– Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase?

– Ba da… am auzit un oftat năbuşit… Începui să tremur.

– Ei, da…

– Cine ofta?

– Ea…

– Cine… ea?… Capul îmi căzu în pernă.

– Ea… n-a murit…

– N-a murit?

– Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din când în când se încearcă să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit…

– Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pân’ să răsară soarele?

– Ti-e frig? răspunse bătrâna, şi începu să mă mângâie pe obraji.

Mâinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă. Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă:

– Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici?

– A… da… eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână şi ne ducem împreună până la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Uşa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plânge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Când cântă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlând. Uşa se închide, parc-ar trânti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc.

– Mai e pân’ la ziuă?

– S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare? Deschisei ochii şi începui să mă închin. Era soare, lumină şi căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă aşa de lungă!

Mă luă de mână şi plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb.

– Ştiu la ce te gândeşti, zise ea uitându-se la mine.

– Eu? Nu mă gândesc la nimic.

– Ba da, te gândeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi.

– Aşa e…

– Dar de unde ştii că nu sunt o umbră?

– O umbră? Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului.

– Da, o umbră…

– Nu se poate… nu m-ai mângâiat… nu ţi-am sărutat mâna?…

– Vrei să vezi? Şi până să zic “nu”, bătrâna mă luă în braţe şi sări cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri… lumină… îngeri… apoi adânc… întuneric… adânc…

Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură.