partea a II-a

TUNGUSKA 1908 enigmele Terrei- explozie nucleara.

In anii care au urmat, „dosarul Tunguska” s-a îngroşat cu numeroase file noi, care păreau să confirme că puternica explozie s-a produs într-adevăr la nord-est de Kansk, undeva în bazinul râului Tunguska Pietroasă. Printre aceste „file“ se aflau mărturii culese de oamenii de ştiinţă şi diferiţi specialişti care, lucrând in regiunea platoului central siberian, au adunat diverse relatări de la localnici.

Geologul S. V. Obrucev, care încercase şi el să stabilească locul unde căzuse “meteoritul”, avusese de întâmpinat rezistenţa unor localnici superstiţioşi. „în ochii tunguşilor“, scria el, „se pare că meteoritul este un obiect sacru şi de aceea ei ascund cu grijă locul unde a căzut“. In acelaşi sens se exprimă şi etnograful I. M. Suslov, care, la Strelka, un mic post comercial din regiune, a stat de vorbă cu un grup de 60 tunguşi; aceştia i-au confirmat că în „catastrofa” din pragul verii anului 1908 le-au fost ucise animale domestice şi au fost răniţi mai mulţi oameni, de asemenea că bolidul de foc „a adus cu el o boală a renilor, un soi de scabie care înainte de izbucnirea focului nu se pomenise pe-aici“.
Cercetări asidue a întreprins şi A. V. Voznesenski, pe atunci  director al Observatorului magnetic şi meteorologic din Irkutsk, care a studiat atât materialele adunate de expediţia condusă de Kulik, cât şi date seismice obţinute anterior, în timpul şi imediat după explozie. In concluziile sale el arată că efectele exploziei au fost văzute sau auzite pe o arie cuprinzând aproape un milion de kilometri pătraţi şi că, după părerea lui, explozia n-a fost produsă de un singur meteorit, ci mai degrabă de un grup care „pe măsură ce înainta, se desfăcea din mănunchi”. In concluzie, Voznesenski arăta că „este foarte probabil că investigaţiile ce vor fi întreprinse la locul impactului vor da la iveală ceva destul de asemănător cu craterul meteoritului din Arizona“.
Aceste materiale, completate cu cele culese de el însuşi, l-au ajutat pe Kulik să convingă Academia de Ştiinţe de necesitatea organizării unei noi expediţii, care de data aceasta să întreprindă cercetări chiar la locul unde s-a produs explozia. împreună cu un asistent calificat, Kulik pleacă din nou, în februarie 1927, cu trenul până la Kansk şi apoi mai departe spre est, până la Taişet, un cătun izolat; de aici, cei doi îşi continuă drumul cu o sanie trasă de un cal, spre nord, până la Vanavara.
De la câţiva locuitori ai Vanavarei, Kulik obţinu nu numai indicaţii privind locul unde s-a produs explozia, dar şi alte relatări asupra evenimentului de la care se scurseseră acum aproape două decenii. Dintre aceste relatări, una i se păru deosebit de interesantă

•  cea a bătrânului ţăran S. B. Semenov, care în acea dimineaţa când se produsese explozia şedea pe prispa casei sale: „Arşiţa era atât de puternică“, povestea Semenov, „încât n-am mai fost în stare să rămân unde eram – simţeam de parcă-mi luase foc cămaşa şi-mi ardea spinarea. Am văzut un uriaş glob de foc care acoperea cea mai mare parte a cerului“.

Kulik nu mai auzise de meteoriţi care în căderea lor să dezvolte fenomene termice de asemenea intensitate; totuşi, deocamdată nu se îndoia că este vorba de un meteorit, cantitatea impresionantă de căldură datorându-se probabil dimensiunilor neobişnuite şi energiei degajate în urma coliziunii cu Pământul.

In sfârşit, la 8 aprilie pregătirile fiind terminate, Kulik porni din Vanavara, împreună cu asistentul său, cu un localnic care se ocupa de caii de povară şi cu un ghid tungus. Urmară cursul şerpuit al râului Tunguska. Pietroasă, iar la 13 aprilie ajunseseră la confluenţa acestuia cu Makirta, unde membrii micii expediţii observară primele semne ale exploziei din 1908.
„Ceea ce am văzut atunci”, avea să scrie Kulik mai târziu, „deşi era doar o primă impresie, întrecea toate relatările martorilor oculari, precum şi toate aşteptările mele“. Intr-adevăr, de-a lungul văii Makirta, cât vedeai cu ochii, malurile erau acoperite cu trunchiurile răsturnate de mesteceni şi de pini doborâţi de explozie. Şi pe măsură ce grupul celor patru înainta către nord-vest, semnele acţiunii devastatoare a exploziei deveneau tot mai evidente, numărul copacilor smulşi din rădăcini creştea; toţi copacii doborâţi aveau vârfurile îndreptate spre sud sau sud-est, ceea ce constituia o indicaţie precisă a direcţiei suflului provocat de explozie. în unele locuri, pâlcuri întregi de zade vechi de sute de ani fuseseră doborâte ca nişte beţe de chibrit, în ciuda lemnului dur, foarte rezistent. Rădăcinile smulse din sol se înălţau monstruoase, ramurile erau dezgolite de frunze.
La un moment dat, micul grup ajunsese într-un loc unde copacii uscaţi vădeau – după cum va scrie Kulik – „urmele unui incendiu pornit de sus“, aşadar nu un incendiu de pădure obişnuit care cuprinde întâi trunchiurile şi apoi vârfurile. în general, urmele indicau că focul pornise subit, cu mare intensitate şi pe o arie foarte largă. Credincios convingerii sale că era vorba de un meteorit, Kulik credea că aceste fenomene au fost provocate de „o pungă fierbinte de aer comprimat” pe care meteoritul o împingea înaintea sa.
Două zile mai târziu, cercetătorul rus urcă pe una dintre înălţimile din regiune, cunoscută sub numele de Creasta Hladni, de unde putut să vadă împrejurimile pe distanţă de kilometri şi să-şi facă o impresie generală asupra acţiunii devastatoare a exploziei: cât vedeai cu ochii, copaci smulşi din rădăcină, dezgoliţi de frunze, cu vârfurile înnegrite de foc şi îndreptaţi spre sud sau sud-est. Numai în câteva văi mai adânci, către sud, pădurea supravieţuise. „încă nu-mi pot reveni”, va scrie el, „de pe urma impresiilor haotice culese în această expediţie […] Oricine va trece printr-un sentiment straniu la vederea unor copaci uriaşi doborâţi ca nişte simple rămurele”.
De la creasta Hladni, cei doi tunguşi superstiţioşi refuzară să meargă mai departe. Kulik şi tovarăşul său fură nevoiţi să se înapoieze la Vanavara pentru a încerca să recruteze alte ajutoare. Această întrerupere le pricinui o mare pierdere de timp – reuşiră abia la 20 mai să ajungă din nou la locul de unde se întorseseră din drum; de data aceasta Kulik era ferm hotărât să nu se înapoieze înainte de a fi găsit locul impactului.
După alte zeci de zile de călătorie anevoioasă, în cursul cărora au trebuit adesea să-şi taie drum prin masa de copaci doborâţi şi în parte carbonizaţi, îşi stabiliră tabăra într-o vale din apropierea gurii râului Ciurghina. După spusele călăuzelor, la nord, în spatele colinelor şi dealurilor acum despădurite, se afla o regiune presărată cu smârcuri, cunoscută sub numele de Mlaştina Sudică; aici trebuia să se afle, după calculele lui Kulik, craterul uriaş pe care se aştepta să-l găsească. Pornind de la această tabără, cercetătorul rus întreprindea zilnic lungi excursii în împrejurimi.

In decursul drumurilor sale, Kulik observă un fenomen ciudat: mai întâi, mergând către vest, vârfurile copacilor doborâţi erau şi ele îndreptate către vest; apoi, în drumurile sale către est, observă că trunchiurile copacilor erau şi ele orientate în această direcţie – şi fenomenul se repeta ori încotro s-ar fi îndreptat. „Nu mai încape nici o îndoială”, scria el, „înconjurasem locul impactului!” Şi totuşi, nici urmă de crater al uriaşului meteorit: numai Mlaştina Sudică (pe care Kulik a rebotezat-o „Marele Ceaun”).

Dar să urmărim mai departe notele cercetătorului rus: „Taigaua, atât în cuprinsul ceaunului cât şi în afara lui, fusese complet nivelată. Se transformase în şiruri de trunchiuri golaşe, fără ramuri şi fără vârfuri, cu capetele de sus orientate în direcţia contrarie centrului exploziei”. Şi totuşi, pe măsură ce se apropia de acest centru, Kulik văzu cu uimire că încep treptat să apară, printre trunchiurile doborâte, copaci care rămăseseră în picioare. Iar acolo unde după calculele lui trebuia să se afle epicentrul impactului, nimeri într-o pădure obişnuită pentru acea regiune, cu copaci având rădăcinile adânc înfipte în sol – numai ramurile fuseseră smulse şi coaja jupuită de pe trunchiuri, astfel încât, după comparaţia foarte plastică a unuia dintre cercetători, parcă era „o pădure de stâlpi de telegraf”… Această zonă situată aproape de centrul „ceaunului”, contrasta în mod ciudat cu cele înconjurătoare marcate de urmele devastatoarei explozii.
in spatele copacilor rămaşi în picioare, care – după cum avea Kulik impresia – erau răspândiţi într-un cerc larg în jurul locului unde avusese loc impactul, se afla o mlaştină presărată cu turbă, în mod logic, aici trebuie să fi „aterizat” masa meteorică. „Mlaştinile cu turbă din regiune sunt răscolite“, scria Kulik, „şi totul pare să indice că aici a avut loc o catastrofă uriaşă“. O arie de câţiva kilometri pătraţi părea pur şi simplu strivită sub puterea impactului, creând un peisaj dezolant ca acelea izvorâte din fantezia unui pictor suprarealist. „Solul”, arată Kulik într-unul dintre rapoartele lui, „prezintă către margini un soi de ondulaţii ca nişte valuri uriaşe în ocean” ceea ce duce la presupunerea că forţa exploziei „a acţionat în toate direcţiile”.
Şi totuşi craterul – marele crater meteoric prezis de Voznesenski şi pe care Kulik era sigur că-L va găsi aici – acest crater nu exista!
Una dintre lucrările mai recente consacrate marii explozii din regiunea Tunguska (John Baxter and Thomas Atkins: The Fire Come by, Macdonald Jame’s, Londra, 1976) insistă asupra răsunetului provocat în numeroase ţări de primele două expediţii ale lui Leonid Kulik: „Documentaţia strânsă de Kulik în legătură cu o explozie catastrofală produsă în pădurile îndepărtatei Siberii a stârnit interesul specialiştilor nu numai în Rusia, dar pe tot globul. Au apărut articole în The Times din Londra şi în The New York Times, descriind expediţia din Tunguska […] Când evenimentul a devenit cunoscut pe plan internaţional, au fost descoperite şi alte înregistrări de puternice mişcări seismice şi tulburări atmosferice din 1908, materiale care au fost trimise din diferite ţări Academiei sovietice de ştiinţe. Excepţionala forţă a exploziei a fost din nou confirmată când înregistrări barografice din toată lumea au demonstrat că undele de aer au înconjurat de două ori Pământul”.
Raportul asupra celei de a doua expediţii, întocmit de Kulik, a produs o adâncă impresie printre specialiştii din cadrul Academiei de Ştiinţe a U. R. S. S., înlăturând scepticismul cu care unii dintre oamenii de ştiinţă întâmpinaseră relatările – uneori confuze, alteori contradictorii – în legătură cu ciudatul fenomen. In anii care urmară au fost organizate încă două expediţii sub conducerea lui Kulik.
In a doua expediţie (aşadar a patra începând din din 1921) grupul de specialişti a explorat o arie largă în jurul locului unde se produsese contactul cu solul, de asemenea a folosit un echipament special pentru detectarea magnetismului în eventualitatea descoperirii unor fragmente meteorice ce s-ar fi afundat în smârcurile cu turbă. Cu toate că unii dintre crescătorii de reni din regiune declaraseră că au găsit bucăţi de metal „mai mari decât o lamă de cuţit şi de o culoare asemănătoare cu cea a monezilor de argint”, instrumentele folosite de specialiştii expediţiei n-au reuşit să detecteze urme de metal. In ciuda acestui eşec, (care poate că se datora echipamentului de detectare magnetică încă neperfecţionat în acea perioadă) Kulik, convins de justeţea ipotezei sale, presupunea că sub masa de pământ mocirlos amestecat cu turbă se află „o mare cantitate de nichel şi fier“ pe care o aprecia până la două sute de tone.
Alţi oameni de ştiinţă, analizând datele conţinute în „dosarul Tunguska“, şi-au format altă părere. Doi specialişti de prestigiu, rusul I. A Astapovici şi englezul Francis Whipple au emis, în primii ani de după 1930, independent unul de celălalt, ipoteza că obiectul cosmic căzut în taiga nu era un meteorit, ci o cometă alcătuită din corpuri gazoase, ceea ce ar explica de ce n-a lăsat urme (metalice) după căderea ei.
In sprijinul acestei ipoteze venea pe de o parte absenţa unuia sau mai multor cratere de impact, pe de altă parte lipsa unor fragmente meteorice. După părerea lui I. S. Astapovici, amplele fenomene atmosferice care s-au manifestat după explozie ar fi putut fi produse de coada de praf a „nucleului unei comete mici“ în goana ei către Pământ şi care apoi a explodat cu o forţă mai mare decât a celor mai puternice uragane sau erupţii vulcanice. „Explozia a provocat undele seismice şi atmosferice1′, arăta savantul sovietic, „în timp ce temperatura înaltă dezvoltată de această explozie a provocat incendiile”.

In privinţa forţei dezvoltate de explozie, I. S. Astapovici a fost destul de aproape de realitate (în deceniul al şaptelea al veacului nostru, chimistul Willard F. Libby, laureat al Premiului Nobel, împreună cu colectivul său, au calculat această forţă ca fiind echivalentul celei dezvoltate de 30 milioane tone TNT – mai târziu, alţi specialişti au opinat pentru o putere de numai 10 megatone), totuşi ipoteza sa şi a lui F. Whipple – aşadar ipoteza cometei alcătuite de materii gazoase – nu explică în mod satisfăcător toate manifestările care au însoţit marea explozie.
Până în 1938-’39, când Leonid Kulik a pornit în a cincea (şi ultima) sa expediţie către Tunguska, încă nu se emisese o ipoteză care să explice toate aspectele curioase ale acestui fenomen – de pildă „pădurea de stâlpi de telegraf” din jurul Mlaştinii Sudice. Principalul scop al acestei expediţii era să exploreze întreaga arie a copacilor smulşi din rădăcini şi – în cazul că va fi posibil – întocmirea unei hărţi precise a regiunii (din schiţele separate pc. care le-au avut la dispoziţie, cartografii deduseseră că aria pe care se manifestase principala forţă a exploziei nu era circulară, ci ovală!).
De data aceasta Kulik avea la dispoziţie una dintre cuceririle moderne ale transporturilor: avionul. Intr-adevăr, efectuarea unor fotografii aeriene în regiunea Tunguska Pietroasă nu mai ridica probleme deosebite: se construise prin taiga un drum de 65 km care lega Vanavara de o tabără situată în apropiere de Mlaştina Sudică, iar lângă oraş se amenajase un mic aeroport. Fotografiile făcute atunci nu erau pe deplin satisfăcătoare, dar au demonstrat mai presus de orice îndoială direcţia radială a sulfului şi că Mlaştina Sudică era într-adevăr centrul exploziei.
Materialele strânse în cele cinci expediţii conduse de Leonid Kulik nu permiteau, aşa cum arătam, construirea unei teorii care să explice toate manifestările ciudatului fenomen din 1908. Din analizarea datelor culese după expediţie, cercetătorul rus E. L. Krinov, un prieten al lui Kulik, emise o ipoteză interesantă, care putea constitui şi o sugestie în legătură cu direcţia pe care ar fi trebuit s-o ia în viitor cercetările: „Există o singură explicaţie posibilă”, arată Krinov, „care să înlăture contradicţia, şi anume că meteoritul n-a explodat pe suprafaţa solului, ci în aer, deasupra oceaunului”.
Din păcate, această interesantă posibilitate n-a putut fi investigată imediat după formularea ei – de altfel, toate cercetările legate de marea explozie din regiunea Tunguska au fost sistate: izbucnise al doilea război mondial şi armatele naziste atacaseră Uniunea Sovietică. Mobilizat la începutul lui 1941, Kulik a participat la lupte în prima linie a frontului, a fost rănit şi a căzut prizonier; internat într-un lagăr nazist, cercetătorul, în vârstă de 58 ani, s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit în aprilie 1942.
Cercetările pasionatului şi neobositului Leonid Kulik au fost reluate după război de Aleksandr Kazanţev, care s-a dovedit la înălţimea dificilei misiuni pe care şi-a asumat-o (J. Baxter şi Th. Atkins: „Dacă ar fi fost consultat un computer pentru alegerea unui om care să continue misiunea lui Kulik de a rezolva enigma Tunguska, n-ar fi putut găsi unul mai potrivit ca Aleksandr Kazanţev”).
Originar din Siberia, Kazanţev a studiat la Omsk şi la Tomsk, oraşe siberiene în care cercurile ştiinţifice erau în mod firesc preocupate de marca explozie din Tunguska. După ce a absolvit (in 1930) Institutul tehnic din Tomsk, Kazanţev s-a remarcat curând ca un specialist înzestrat cu o bună pregătire .Tehnică şi cu imaginaţie creatoare, fiind promovat în munca de cercetare la un institut din Moscova. Participând la un concurs de scenarii de film pe teme ştiinţifico-fantastice obţine premiul întâi, iar după război devine unul dintre cei mai apreciaţi autori de science-fiction din Uniunea Sovietică.
Kazanţev era un bun cunoscător al taigalei şi al tundrei siberiene, pe care într-una dintre povestirile sale le compară cu peisajele dezolante de pe alte planete. Cam în aceeaşi vreme când încep preocupările sale legate de ciudatul fenomen din Tunguska şi este atras de ipoteza lui E. L. Krinov, are loc explozia bombei atomice americane de la Hiroshima (august 1945), explozie care s-a produs la aproximativ 550 metri deasupra solului. Kazanţev se numără printre oamenii de ştiinţă sovietici care vizitează Hiroshima scurtă vreme după ieşirea Japoniei din război. Este impresionat de puterea devastatoare a exploziei, precum şi de unele aspecte ale peisajului care-i amintea, intr-o anume măsură, de fotografiile din regiunea Tunguska Pietroasă pe care le studiase în amănunţime.
Dar asta nu era tot: la câteva sute de metri de centrul exploziei de la Hiroshima se afla un grup de copaci, desfrunziţi şi jupuiţi de coajă, dar rămaşi în picioare, ca aceia din regiunea Tunguska (păduricea de „stâlpi de telegraf*), care nu fuseseră dezrădăcinaţi
– probabil din pricină că deasupra lor direcţia suflului fusese aproape verticală. Şi apoi, mai erau norul negru, de asemenea ploaia neagră – chiar dacă, în ceea ce priveşte norul, nu existau mărturii că în regiunea Tunguska ar fi avut înfăţişarea unei uriaşe ciuperci.
Explozia unei bombe nucleare în 1908? Ideea părea de-a dreptul fantastică, dar, cum arătam, Kazanţev era înzestrat cu multă fantezie, pe deasupra, era fascinat de ideea existenţei unor făpturi inteligente pe alte planete – scrisese şi o povestire în care era vorba de marţieni... Aşadar: o navă spaţială, venită din Marte, alesese acea regiune izolată din Siberia ca loc de aterizare, dar, înainte de contactul cu solul, cosmonauţii pierduseră controlul asupra navei care explodase în aer. Aceasta era tema povestirii ştiinţifico-fantastice pe care Kazanţev o publică, în 1946, într-una dintre revistele sovietice specializate în acest gen de literatură.
Fireşte că o povestire ştiinţifico-fantastică nu e decât o… povestire, dar Aleksandr Kazanţev se bucura de mare prestigiu nu numai ca literat ci şi ca om de ştiinţă, iar în povestirea lui nu făcea decât să prezinte într-o formă literară o ipoteză în care credea. De altfel, în următorii ani el îşi dezvoltă ideea, iar printre oamenii de ştiinţă sovietici găsi şi sprijinitori care începură să studieze ipoteza sa – între alţii pe Felix Y. Zigel, profesor la Institutul de aviaţie din Moscova şi specialist în aerodinamică, care remarca: „… la ora actuală, ipoteza lui Kazanţev este singura ipoteză realistă, în măsura în care explică absenţa unui crater meteoritic şi explozia unui obiect cosmic în aer“. întocmai ca în Uniunea Sovietică, ipoteza lui Kazanţev a găsit şi în numeroase alte ţări atât adversari mai mult sau mai puţin înverşunaţi, cât şî partizani entuziaşti.
în cadrul acestei dispute, care căpătase un caracter internaţional, se conturau două orientări principale: una către ipoteza „meteoritică” a lui Kulik(cu amendamentul că, dintr-o pricină ce nu poate fi determinată, explozia nu s-a produs la contactul cu solul, ci la oarecare distanţă în aer) şi ipoteza „nucleară” a lui Kazanţev; aceasta din urmă a primit şi ea un amendament, dacă putem spune astfel, în sensul că marea explozie ar fi fost într-adevăr de natură nucleară, dar că nu era obligatoriu să fie provocată de o astronavă venită din alte lumi. în esenţă, aceasta era tema disputei: explozia din 1908 a fost sau nu de natură nucleară? Şi dacă da, cum de a fost posibilă?

Explozivii clasici de natură chimică – de pildă trinitrotoluenul (TNT) – detonează dintr-o dată într-o unică şi masivă expansiune de energie, apoi unda de şoc, după ce izbeşte straturile, dispare imediat. Dimpotrivă, explozia nucleară se produce printr-un lanţ de reacţii cu efecte mult mai grave: mai întâi strălucirea şi căldura intensă a unei unde termice, izbucnind cu viteza luminii la o temperatură de 300000 grade C; apoi prima undă de şoc care nimiceşte totul pe o rază de 1,5 – 2 km; în sfârşit, unda secundară de şoc, provocată de reflectarea primei unde de către sol şi de nori sau de mase dense de aer situate deasupra ţintei – efect secundar care poate fi de şase până la opt ori mai puternic decât cel produs de prima undă; la aceste distrugeri se adaugă incendiile provocate de unda termică.
Din mărturiile culese de Kulik în primele sale expediţii reiese că atunci, în 1908, deasupra regiunii Tunguska apăruse „o strălucire orbitoare” care era „mai puternică decât soaţele” şi un val de aer fierbinte se năpustise ca un uragan asupra ariei afectate – adică tocmai ce vor declara, cu aproape patru decenii mai târziu, supravieţuitorii de la Hiroshima. Efectele asupra animalelor vădeau şi ele curioase coincidenţe; Ilia Potapovici, ghidul tungus al lui Kulik, îl informase pe acesta (în 1927) că explozia s-a produs în zona unde o rudă de a sa, Yasili Ilici, obişnuia să ducă la păscut cireada lui de 1500 reni. „în aceeaşi regiune”, povestise ghidul, „ruda mea avea câteva colibe-magazii unde păstra haine, alimente şi harnaşamente pentru reni. A izbucnit focul şi a distrus pădurea, renii şi magaziile. Mai târziu, când oamenii au căutat cireada, n-au mai găsit decât scheletele de reni carbonizate. Din magazii nu mai rămăsese nimic, totul arsese sau se topise”.
In favoarea ipotezei Kazanţev par să pledeze şi rezultatele cercetărilor întreprinse de cele două expediţii din 1959 şi 1960, conduse de geofizicianul A. V. Zolotov, care arăta că în pădurea din regiunea Tunguska „se poate observa o alternare a zonelor arse cu altele nearse si de asemenea o alternare intre crengi arse si crengi nearse in varful aceluiasi copac aproape complet ars”.

tehnoredactare Maddie Ancuta – sursa Enigmele Terrei- Horia Matei