Misterioasa Doamnă din Elche

Misterioasa „Doamnă din Elche“

In câmpurile funerare şi în alte perimetre arheologice din Andaluzia, Granada şi Marcia, au fost descoperite o seamă de obiecte ce provin din orizonturile regatelor tartesiene. Bronzuri desăvârşit turnate, cratere metalice pentru libaţii şi ritualuri re­ligioase, ceramică fină, în parte de origine miceniană, precum şi sculpturi realizate din piatră albă şi cretă roşie (să fi fost acea „piatră roşie“ evocată în Timaios?). Printre sculpturi, câteva înfăţişează femei înveşmântate în robe drapate cu falduri somp­tuoase, amintind frescele din Knossos şi Thera. Pe multe vase se află incizate elemente decorative care sugerează înrudiri cu motivele geometrice cretane, vădind în această privinţă asimilarea, în forme noi, tartesiene, a influenţelor arealului cultural al Mediteranei. Se decelează, totodată, şi influenţe ale vetrelor culturale autohtone ce s-au exercitat în spaţiul iberic de către populaţiile aborigene: iberii şi iberocelţii. Cât de intens s-au afirmat aceste determinante, cât de rafinat s-a săvârşit sinteza multiplelor şi originalelor influenţe, ne oferă prilejul de a medita o sculptură descoperită în Câmpurile de la Elche, un loc însingurat aflat la distanţă de 12 kilometri de ţărmul mării, nu departe de Alicante.

Statueta, cunoscută azi sub numele de Doamna din Elche impresionează nu numai prin puritatea trăsăturilor şi armonia întruchipării ei, ci şi prin expresia sa aparte, ce ascunde parca un surâs, o întrebare: „ştiţi voi de unde vin, ştiţi voi cine sunt?”, Unii istorici o înscriu ca pe una dintre cele mai reprezentative figuri feminine din orizonturile vechimii: Venus din Wilendoil, Venus din Laspugne, Venus Danubiana… Doamna din Elche, Venus Iberica, cum mai este numită de criticii de artă, are un plus de farmec, o strălucită grandoare. Ea are întipărită pe chipul senin – odinioară fardat cu ocru roşietic, asemenea zeiţelot helladice – o lumină umană şi în acelaşi timp o superbă detaşare de contingent, proprie divinităţii. O asemenea realizare confirma cu elocvenţă opinia exprimată de reputaţi cercetători – printre care Conception Blanca de Torrecillo, Jose Malaguer şi profesorul Antonio Blanco -, părere potrivit căreia Tartesos constituia în urmă cu 2500…3000 de ani un activ focar de civilizaţie. O civilizaţie care a topit, la foc înalt, în creuzetul devenirii ei, preţioasele „grăunţe de aur“ ale inteligenţei stirpelor iberice şi celtice, esenţele unor culturi avansate.

Consună această concluzie cu frumuseţea şi măsura cumpănită a desăvârşitei opere sculpturale, sinteză a unor varii culturi; în această viziune ne poartă gândul la pertinentele reflecţii ale lui Jacques Gemet referitoare la alte spaţii planetare: „Amintirea artei sculpturale greceşti ce se păstrează în faldurile, atitudinile şi chipurile unor statui din China şi Japonia este una dintre cele mai frumoase dovezi ale unităţii lumii noastre“.

Venus Iberica, regină pământeană sau zeiţă, nemurită în piatră albă de sculptorii măiestri ai regelui Arganthonios, ori poate ai lui Geron şi Pheron, vădeşte forţa de creaţie, capacitatea de a zămisli frumosul ale oamenilor din spaţiile tartesiene care au făurit cel mai vechi stat al Apusului european. Ea susţine, implicit, opiniile unor istorici, ca Richard Hennig sau Ivar Lissner, care afirmă că în anii impetuoşi ai apogeului său, Tartesos a reprezentat un pol al civilizaţiei atlanto-europene, „cea mai înaltă cultură din Occidentul antic“.

Poate fi admirata la Muzeul National de Arheologie din Madrid Spania.

mai multe articole in Top Secret