Jurnalul celor douazeci de vieti

Jurnalul celor douazeci de vieti

Ziua intai.

Motorul se auzea usor, prin fasaitul zgomotelor din jur. Cu ochii inchisi si capul sprijinit de geamul autobuzului, revedeam in minte orele, cazurile, experimentele, discutiile avute cu profesorii de specialitate. Ploaia, drumul lung si monoton ma faceau sa picotesc. In mana tineam strans, hartia cu adresa spitalului de psihiatrie unde trebuia sa ajung. Sfatul lui Freud adresat mai tanarului sau coleg Jung imi suna obsedant in minte: ” Nu incerca sa-i vindeci!”. Intreaga mea adolescenta am fost fascinat de teoriile freudiene, experimentele lui Skinner, de primele incercari ale lui Wundt sau de imaginile cu Little Albert, primul infam experiment al carui personaj principal a fost un bebelus de 9 luni, experiment condus de Watson.

Nimic nu ma fascina mai mult decat partea nevazuta a omului si anume gandurile sale, mintea sa. Ce anume distruge balanta fragila a echilibrului mental. Este simplu sa pui in ghips o mana rupta. O vezi, pacientul simte durerea, iti povesteste despre ea. Lucrurile se complica in cazul atacurilor de panica, fobiilor, depresiilor sau bolilor mentale grave. Unde incepe si unde se termina priceperea si intelegerea noastra in ceea ce priveste, adancimea sufletului sau gandurilor. Mintea umana este asemeni padurii fermecate. Poti intra in ea, te poti minuna de ea.. si poti ramane blocat pentru totdeauna in ea.

Dorinta mea de a intra intr-un spital de psihiatrie tocmai urma sa fie implinita. Recunosc ca entuziasmul efervescent ale tanarului student ambitios si determinat, era imprastiat in cele patru zari de emotiile firesti ale contactului cu pacientii prinsi in padurea magica a unei lumi inca necunoscute, desi intens cercetate.

Scrasnetul greoi al rotilor si vocea baritonala a soferului ma anuntau ca am ajuns la destinatie. Mi-am strans haina mai bine pentru a ma proteja de vantul ascutit care suiera amenintator. Ploaia era din ce in ce mai deasa si mai rece. Priveam luminile autobuzului care dispareau in ceata care ma invaluia. Pustiul din jur se strecura insinuos in mintea mea, incercand sa ma transforme in prizonierul ei. Ma simteam expus si vulnerabil. Strangand geanta din piele neagra in care aveam trusa medicala am pornit pe drumul serpuit care ducea spre Old Stone House. In zare, printre picaturile dese de ploaie se vedea silueta impunatoarea a cladirii victoriene, asezamantul spitalului de psihiatrie. Incepeam sa zaresc luminile cladirii. Sub pasii mei apasati, trosneau pietricele de pe micuta carare care ma calauzea spre impozanta usa a cladirii. Inainte de a intra in spital, m-am oprit sa priveasca cu atentie in jur. Aerul rece, cladirea masiva, potecuta acoperita cu pietricele albe. Copacii majestuosi se inclinau sub bataia vantului, florile incercau sa mai inveseleasca atmosfera oarecum sumbra. Singurule zgomote erau ale vantului care suiera ascutit amintindu-mi de stancile Brontiene unde Heathcliff si-a trait marea si devastatoare iubire. Cu drama nefericitei Katherine si a lunaticului Heathcliff in minte, am deschis usa cladirii, care imi permitea intr-o lume in care timpul s-a oprit. Holul lung era luminat puternic. Linistea era apasatoarea. Dintr-o data un tipat puternic a facut ca usa din dreapta mea sa se deschida brusc. Un barbat solid, s-a oprit intrebator la vederea mea.

– Buna seara! Pe cine cautati? Vizitele sunt interzise la ora asta.

– Buna seara! Numele meu este Jack Chancelor, junior doctor. Ar fi trebuit sa ajung aici in urma cu 4 ore. Din nefericire autobuzul a avut probleme, asa ca am pierdut toate legaturile.

-Buna seara domnule Chancelor si bine ati venit. O sa trimit pe cineva sa va conduca in aripa rezervata studentilor si medicilor. Imi cer scuze, dar trebuie sa ajung in camera 13, de unde vin tipetele.

Barbatul solid, a plecat spre camera de unde se auzeau urletele; din aceeasi camera au iesit doua asistente, care au plecat irmandu-l grabite pe barbatul solid

Am ramas nemiscat in mijlocul culoarului asteptand ca cineva sa ma conduca spre camera mea.

Tipetele s-au potolit. Linistea a repus stapanirea pe impozanta cladire Victoriana.

Prima mea noapte intr-un spital de boli mentale a inceput. Dorintele devin realitatea.

Una dintre asistente a venit spre mine, rugandu-ma sa o urmez.

Privirea mea iscoditoare cauta sa patrunda in spatele geamurilor. Privirile curioase din spatele lor ma priveau ca pe un obiect ciudat.

Un ceva.. care a patruns in „Padurea magica”.Intrebarea care ma obsedase tot drumul, isi facea loc din nou in mintea mea: ”Oare voi mai reusi sa ies de aici?” In prima mea lectie profesorul ne-a spus ”Cine intra pe usa spitalului de psihiatrie, nu mai iese niciodata”.

Oare era valabil si pentru medici sau doar pentru pacientii?

Pentru o secunda imaginea Infernului a lui Dante mi-a strafulgerat mintea ”Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate” Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi.

Oare cate sperante au fost lasate la usa?

”Nu incerca sa-i vindeci ”, spunea si Freud.

O usa s-a deschis in fata mea. Am ajuns.

05/04/2015