Lucrari titanice-Misterele lumii
UNESCO înştiinţa în 1972 despre descoperirile senzaţionale făcute de arheologul american Manşon Valentine şi scufundătorul Dimitri Rebikoff în imediata apropiere a ţărmurilor insulelor Bimini şi Andros, două insule din arhipelagul Bahamas.
Cei doi au putut să exploreze acolo locuinţe submarine cu ziduri având o lungime cuprinsă între şaptezeci şi două sute cincizeci de metri! Construcţiile, ale căror culmi ajung la vreo şase metri de suprafaţa apei, se întind pe vreo sută de kilometri pătraţi! Pietrele zidurile cântăresc fiecare în medie douăzeci şi cinci de tone!
Specialişti de la universitatea din Miami au evaluat vârsta acestor oraşe între şapte şi zece mii de ani. Asta înseamnă că aceste oraşe au văzut lumina zilei cu mult înainte de a fi construite piramidele de la Gizeh, cu mult înainte de epopeea sumeriană a lui Ghilgameş!
Cu ocazia lucrărilor de exploatare a aluviunilor aurifere, efectuate cu ajutorul unor pompe de mare presiune şi a dragoarelor, în nordul localităţii Fairbanks din Alaska şi în valea râului Yukon, s-au extras din sol mamuţi cu părul lung perfect congelaţi. Stomacul animalelor conţinea frunzele şi iarba pe care acestea le mâncaseră exact înaintea morţii. Puii erau culcaţi alături de părinţi, claie peste grămadă.
Părerea arheologului Frank C. Hibben, de la universitatea din New Mexico: „este absolut imposibil ca un număr atât de mare de animale să moară împreună de moarte naturală!”
Cercetătorii au descoperit că toate animalele au murit de la un minut la altul, înţepenite pe loc şi congelate simultan. Nici unul dintre animale nu prezenta nici cea mai mică urmă de început de descompunere. Lângă Fairbanks au fost găsite 1766 de maxilare dintr-o singură rasă de bizon preistoric.
Cine a putut să organizeze o astfel de vânătoare? Care a fost cauza schimbării bruşte de climat care a congelat ca să spunem aşa pe loc o turmă de mamuţi care păşteau în linişte?
Când am vizitat cele optzeci şi trei de grote stâncoase, din apropiere de Bombay, numite „temple” în ghidurile turistice, am înţeles foarte clar că aceste grote săpate în stâncă (e vorba în special de granit) cu ajutorul unor materiale explozive, etajân du-se unele peste altele, fiecare având o înălţime de cincisprezece metri, nu puteau să fi servit numai la ceremonii religioase. Nu e neapărat nevoie să te vâri sub pământ ca să te rogi zeilor, nici să ridici altare în grote adânci.
Aceste construcţii seamănă mai mult cu nişte adăposturi fortificate decât cu nişte temple.
Pe pereţii acestor „grote” sunt reprezentate scene din viaţa lui Shiva. Shiva înseamnă în sanscrită „credinciosul”. Simbol al distrugerii precum şi al mântuirii, Shiva formează împreună cu Brahma – Forţa care creează lumile – şi cu Vişnu (reprezentat în Vede ca cel care trece pe oriunde) trinitatea hinduşilor, Trimurti.
In trecere prin sălile mari, am admirat tavanele înalte susţinute de coloane de granit şi acoperite cu reliefuri splendide. Am aflat că vârsta acestor construcţii săpate în stâncă este foarte controversată, dar că diferiţi specialişti cred că au fost realizate cam cu o jumătate de mileniu î.e.n. de vechii reprezentanţi ai jainismului, o religie mai veche decât budismul şi care se mai practică şi acum.
Ce i-a putut împinge pe jaini să realizeze nişte lucrări atât de titanice?
Ca de obicei, la întrebările noastre nu pot răspunde decât miturile şi legendele. Şi, în acest caz legenda ne spune că nişte fii de zei învinşi de aşa numiţii Kuru, poporul cel mai vechi din vestul Indiei, s-au retras în aceste fortificaţii după înfrângere. Jain înseamnă învingător în sanscrită. Oare învinşii dintr-o bătălie au câştigat până la urmă războiul pentru că şi-au construit fortăreţe sigure? Eu sunt înclinat să cred că mitologia indiană insistă asupra faptului că grotele au fost săpate în stâncă pentru a-i adăposti pe cei în viaţă de puterile cereşti care îi ameninţau.
In cartea „Gând zeii erau încă numeroşi”, doctorul Bernhardt Jacobi face inventarul acestor fortificaţii preistorice indiene. El semnalează în special un grup de o sută cincizeci de grote aflate lângă Junnar, pe platoul Dekkan, un alt grup de douăzeci şi şapte de grote la Adjanta şi un altul de treizeci şi trei de grote la Ellora.
Faptul este de netăgăduit, în fiecare an se descoperă ici şi colo pe glob noi şi deseori gigantice complexe de locuinţe subterane. Se cuvine să subliniem că aceste construcţii nu sunt deloc identice cu reţelele subterane din Ecuador şi din Peru. Este vorba de cetăţi construite dc nenumărate mâini şi fără mijloace tehnice perfecţionate precum maşina de forat la temperatură înaltă. In multe locuri se află astfel de adăposturi „antiaeriene” construite de oamenii preocupaţi să se apere de mânia zeilor. Voi cita din memorie numai trei locuri:
Sari Auguscin, Columbia: sanctuare subterane legate prin galerii.
Cholula, Mexic, temple subterane legate prin galerii (să nu se confunde cu galeriile săpate de arheologi în acelaşi loc).
Derinkuyu, Anatolia: oraşe subterane cu case având mai multe etaje şi mari săli de reuniune (imaginile alaturate)
- Dacă nişte oameni, anume strămoşii noştri îndepărtaţi, au construit adăposturile subterane, cu siguranţă că nu au făcut-o din plăcere, pentru că acest soi de lucrări probabil că au necesitat multe osteneli şi multe griji – fără a mai pune la socoteală timpul de care ar fi avut nevoie pentru a duce la bun sfârşit nişte sarcini de o asemenea amploare. Aceste fortăreţe nu au fost săpate în stâncă şi în pământ nici pentru a-i apăra pe oameni de animalele sălbatice, nici dintr-un ideal religios. După cum e neverosimil ca aceste lucrări să fi fost concepute şi realizate pentru a servi drept refugiu în caz de agresiune străină. Era suficient ca invadatorii să blocheze intrările subterane pentru a-i înfometa pe refugiaţi şi a-i constrânge să se predea. Atunci?
- Singurul motiv care a putut să-i împingă pe strămoşii noştri să construiască astfel de fortăreţe subterane este teama de a nu fi ţinta unor agresiuni aeriene! Dar cine îi putea ataca pe oameni din aer? Zeii, natural! Aceiaşi zei care îi mai vizitaseră în timpurile vechi…
Provocarea Zeilor Erich von Daniken
mai multe articole in Top Secret
Acest stâlp (fig.38) este amintit prima dată într-un document din secolul al XlV-lea. Era considerat drept bornă de delimitare pentru un sat. In imediata apropiere a stâlpului există un sistem de galerii subterane şi se observă vestigiile unui apeduct roman. E ciudat faptul că apeductul nu este îndreptat în sensul obişnuit Eifel-Bonn sau Eifel-Koln, ci e orientat exact spre stâlpul misterios.
In templul cu fresce de la Tulum (Mexic ), arheologii, specialişti în civilizaţia maya (Redfield, Landa, Cogolludo, Roys) au descoperit ceea au numit zeii-albină! în literatura referitoare la mayaşi, noţiunea de societate de albine, de stup este total inexistentă şi totuşi, ici şi colo, se afirmă că numiţii „ah-muzencab” erau marile albine care le conduceau pe celelalte. Reliefurile reprezentând personaje denumite zei-albină nu prezintă nici cea mai mică asemănare cu insecta care poartă acest nume! (figura alaturata)
Legiunea venita din trecut. Istorii neelucidate