Radio Catch22 London » Top Secret

Category Archives: Top Secret

Top Secret

Borobodur una din minunile lumii

Published by:

templu

Borobodur una din minunile lumii. Reprezentare a celor trei sfere cosmice

Templul piramidal Borobodur din insula Java, înalt de 42 metri, a fost construit în jurul unei coline care i a constituit „miezul“; axul masiv îi asigură stabilitate şi o rezistenţă perfectă. Este structurat în şase terase suprapuse de forma unui pătrat, primul având latura de 123 metri. Platformele descresc progresiv, lăsând la fiecare etaj un spaţiu deschis. Ultima terasă dreptunghiu­lară susţine patru platforme circulare, al căror diametru se micşorează pe măsură ce se apropie de cer. La ultimul nivel se înalţă stupă, sanctuarul monumental cu un diametru de 15 metri. Patru largi scări de piatră, rânduite pe diagonala platformelor pătrate, conduc spre treptele superioare, destinate marilor ceremonii rituale. Geometria variabilă a teraselor nu este un artificiu arhitec­tonic şi nici expresia unei rezolvări estetice; în aceste insolite îmbinări structurale se încifrează anumite idei: platformele pătrate simbolizează simţurile, iar terasele circulare, spiritul, sufletul ce accede spre absolut.

Edificiul ce se profilează, masiv şi graţios totodată, pe siniliul cerului este împodobit cu un brâu de 1300 panouri de piatră migălos sculptată, însumând o lungime de 5 kilometri. Frizele ilustrează scene din viaţa lui Buddha şi a discipolilor săi, porniţi pe calea desăvârşirii morale şi spirituale. în desfăşurarea epică a fiecărei scene plastice se includ mii de elemente figurative ce aduc o multitudine de informaţii din sfera civilizaţiei javaneze în răstimpul celui de al optulea şi al nouălea veac al erei noastre; aflăm, astfel, interesante detalii despre pescuit şi cultura câmpului, despre formele construcţiilor laice şi religioase, despre navele, armele şi uneltele proprii acelor locuri şi acelui timp.

Complicata structură arhitectonică, geometria insolită a teraselor circulare, frontoanele decorate cu plăci sculptate, forma marelui templu ce încununează impresionantul monument, totul este sub­ordonat gândirii religioase, totul şi fiecare element în parte al ansamblului are un înţeles şi un mesaj simbolic.

Borobodurul este o oglindă spirituală care evocă procesul de purificare a sufletului ce străbate, după desprinderea lui din închisoarea trupului pământean, cele trei sfere cosmice: lumea simţurilor şi a pasiunilor, lumea formelor materiale şi lumea-lipsită de forme, absolutul. Stupă, templul de sub cer, reprezintă sfârşitul drumului, pătrunderea în absolut. Această piramidă terasată –   ultimă şi rafinată expresie a formei iniţiale, din epoca megalitică-  simbolizează totodată, prin cele zece terase, lungul parcurs al iniţierii şi al desăvârşirii spiritelor ce râvnesc să atingă puritatea şi sacralitatea eternului Buddha.

Concepţia celor trei sfere cosmice – o altă faţă, extrem-orientală, a cercurilor suprapuse ale hyperboreenilor – aparţine doctrinei buddiste Mahayana, dar – afirmă indianistul Wirjoso Parto – ea se interferează cu alte idei-simbol ale vechilor credinţe indoneziene. Această bijuterie de piatră, „cel mai remarcabil monument de artă buddhistă a secolului 8“, abstractizează astfel, încărcându-l de simboluri şi sensuri mistice, rolul eternului lăcaş în care este venerată de 12 secole amintirea înţelepţilor regi ai dinastiei javaneze Sailendra

 

Indo06-Pura-Borobodur1

Borobodur

BorobudurHaut

Borobodur

templu

Borobodur

Borobodur

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta

Top Secret

Strania moarte a lui Napoleon Bonaparte

Published by:

Strania moarte a lui Napoleon Bonaparte. Minciuna politica?

NAPOLEON: NĂSCUT ÎN Corsica în 1769, decedat pe insula Sfânta Elena în 1821.

Cel puţin asa afirmă cărţile de istorie si enciclopediile. Dar o fi oare adevărat? Să fi murit el oare într-adevăr pe insula Sfânta Elena? Şi atunci de ce oare guvernul britanic a dat publicităţii un raport contradictoriu în legătură cu “moartea” sa, raport care ulterior a fost considerat fals în cea mai mare parte? Şi dacă NAPOLEON nu a murit aşa cum s-a spus, ce s-a întâmplat totuşi cu el şi cum anume s-au petrecut lucrurile? E o poveste foarte, foarte lungă şi totul pornit de la însuşi Napoleon, el fiind cel care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi găsi patru sosii şi asta s-a în­tâmplat încă cu mulţi ani înainte ca imperiul să înceapă să se prăbuşească. Dintre aceste dubluri, găsite cu atâta dificultate de către agenţii împăratului pe tot cuprinsul Europei, unul a murit otrăvit la scurtă vreme după Waterloo, iar un altul a fost grav rănit într-un accident de echitaţie, rămânând cu un handicap care nu îi mai permitea să apară în postura lui Napoleon. Rămăseseră numai doi, iar unul dintre aceştia era Frnacois Eugene Robeaud, născut în 1771 în satul Haleycourt din Meusa. Acesta se asemăna atât de mult cu Napoleon, la chip”şi la ţinută, încât camarazii de arme il porecliseră “împăratul.” Inevitabil, a fost doar o chestiune de rutină ca această asemănare izbitoare să fie adusă la cunostinta marelui om de stat si astfel soldatul Robeaud s-a trezit la scurtă vreme trăind ca un nabab în rândul persoanelor din anturajul lui Napoleon. După cele “100 de zile”, în timp ce Napoleon mai aştepta încă la Rochefort, învingătorii deciseseră soar­ta acestuia. Britanicii doreau să se asigure asupra unui singur lucru: de data aceasta, Napoleon trebuia exilat într-un loc din care evadarea să fie imposibilă. Cele “100 de zile” şi Elba nu trebuiau să se mai repete. Aşa că a fost trimis pe insula scăldată de soare numită “Sfânta Elena” şi, în conformitate cu rapoartele guvernului britanic, a murit de cancer după şase ani de în- chisoare, timp în care se presupune că nu a fost lăsat fără supraveghere nici măcar o clipă. Pe când Vulturul era legat în lanţuri de stâncile de pe coasta Africii, sosia sa, Franqois Robeaud s-a întors la Baleycourt pentru a-şi relua viaţa de fermier. Ministrul Poliţiei franceze l-a desărcinat pe agentul care avusese misiunea de a urmări fiecare mişcare a lui Robeaud. La urma urmei, cazul fusese închis, iar pasărea se afla în colivie. Anchetatorul Ledru a revenit la munca mai puţin dramatică de urmărire a evazioniştilor fiscali.  Napoleonîşi pierduse libertatea, dar mai avea încă mulţi prieteni, iar cel mai important lucru era că aceşti prieteni aveau o mulţime de bani. Pentru a descuia uşa care îl ţinea prizonier pe Sfânta Elena, el avea nevoie de o cheie de aur. O cheie fasonată cu multă grijă, căci pentru ceea ce punea el la cale nu trebuia să se scurgă nicio informaţie. Nu putea face decât o singură tentativă şi aceasta nu trebuia să dea greş. Să analizăm însă acum o serie de întâmplări, în apa­renţă fără legătură între ele în derularea lor crono­logică. In 1818 generalul Gourgard a părăsit postul de comandant al închisorii de pe Insula Sfânta Elena, fiind înlocuit de generalul Bertrand. Gourgard s-a îndreptat fără grabă spre Paris, unde a dus apoi un trai liniştit care nu a atras atentia nimănui. Contactele sale se rezumau în principal la foşti camarazi de pe câmpurile de bătălie, vechi prieteni, printre care se aflau unele persoane foarte avute si influente, care deţineau uriaşe fonduri si nutreau o simpatie profundă faţă de Napoleon. La circa 60 de zile după sosirea lui Gourgard la Paris, o trăsură elegantă dădea târcoale satului Baleycourt, iar ocupanţii ei se interesau insistent de un anume Franqois Robeaud. Vecinii au călăuzit trăsura spre modesta fermă unde locuia Robeaud, împreună cu sora lui. Nimeni nu-şi amintea cum arătau ocupanţii vehiculului, dar unii trecători au declarat ulterior că văzuseră trăsura trasă la marginea drumului, la numai o aruncătură de băţ de poteca ce ducea spre casa lui Robeaud. Oricum, se făcuse deja întuneric, iar cei care zăriseră vehiculul îşi văzuseră de treburile lor; experienţa îi învăţase că atâta timp cât nu eşti curios, nu poţi intra în bucluc. După incidentul cu trăsura, Robeaud şi sora lui îşi văzură în continuare, timp de o lună, de muncile lor obişnuite. Caleaşca? Fusese doar un doctor care dorise să cumpere de la Robeaud nişte iepuri pe care să-i dăruiască unui prieten. Nimic deosebit. Intr-o dimineaţă din toamna lui 1818, un vecin ce se afla în drum spre munca sa a observat că uşa casei lui Robeaud era întredeschisă. Ploua si vântul arunca ploaia în casă. Ciudat, gândi vecinul, ciudat că Robeaud se afla încă în pat la ora aceasta – şi încă cu uşa deschisă. Bărbatul se duse să închidă usa si aruncă o privire în încăpere. In vatră nu ardea nici un foc – un alt lucru cât se poate de ciudat. Să se fi întâmplat oare ceva  Francois şi cu sora acestuia? îi strigă, dar nu primi nici un răspuns.

Nici Francois Robeaud şi nici sora lui nu au mai fost le atunci văzuţi în Baleycourt. Plecaseră fără să anunţe pe nimeni, în toiul nopţii, luându-şi cu ei numai câteva lucruri. Or fi părăsit ei satul de bună voie?

Sora a fost văzută la Paris la doi ani după aceea de către doi negustori din Baleycourt pe care s-a făcut că nu-i cunoaşte. Cei doi au informat autoritătile si astfel inspectorul Ledru fu din nou însărcinat să dea de urma alunecosului Frangois Robeaud. De data aceasta Ro­beaud n-a mai putut fi găsit, în schimb Ledru a lo­calizat-o pe sora lui, care ducea un trai foarte tihnit în Tours. Un doctor îi explicase că se îndrăgostise de ea şi că îi plătea toate cheltuielile necesare întreţinerii, înţelegeţi,n’est-ce-pas? Domnul Ledru înţelesese, până la un punct, bineînţeles, dar dincolo de acel punct rămăsese cu multe semne de întrebare. Această “prie­tenie” dintre doctor şi ţărăncuţa simplă din Baleycourt nu era imposibilă (la urma urmei gusturile nu se discută), dar dacă totuşi era reală trebuia să fi fost una din cele mai platonice prietenii cunoscute vreodată, deoarece după cum stabiliră Ledru şi oamenii săi, sora lui Robeaud nu-1 văzuse în viaţa ei pe bogatul doctor ce pretindea că se îndrăgostise atât de mult de ea. De fapt, relaţia dintre cei doi era numai de natură financiară si încă de la distanţă – prin curier. Ajuns în culmea disperării, nemaiputând suporta uzura săptămânilor de spionare fără nici un rezultat, micul inspector amăgit se hotărî în cele din urmă să abordeze cazul în mod direct. –    Unde se află fratele tău Franqois? Domnişoara Robeaud îi răspunse rânjind: –   A plecat într-o călătorie. S-a hotărât să se facă ma­rinar şi a pornit într-un lung voiaj pe mare. Pe ce vapor? Nu ştia. Când anume a plecat? Cu destulă vreme în urmă. Când a spus că se întoarce? Nu avea nici cea mai mică idee. Ştiţi, Franqois nu e deloc vorbăreţ în astfel de situaţii. In cele din urmă, bietul domn Ledru se lăsă păgubaş. Casa familiei Robeaud din Baleycourt fusese zăvorâtă şi părăsită. Generalul Gourgard se pensionase si ducea un trai liniştit. Sora lui Robeaud o ducea foarte bine la Tours pe cheltuiala altcuiva. Dublura lui Napoleon nu era de găsit nicăieri, dar ce mai conta – guvernul s-a interesat discret la generalul Bertrand, aflat pe Insula Sfânta Elena, fiind informat că faimosul prizonier se afla încă acolo. Bineînţeles. Unde altundeva ar fi putut să fie? Pentru a evada de pe Sfânta Elena, Napoleon avea nevoie de trei lucruri: o navă, câţiva prieteni şi ceva bani. Dacă le avea pe ultimele două, procurarea primului era o bagatelă. Robeaud a dispărut din Baleycourtul său natal la începutul toamnei lui 1818. La vremea aceea Napoleon încetase să constituie mai mult decât un interes de rutină pentru britanicii care altădată tremurau de frică la auzul numelui său, iar generalul Bertrand, care cu siguranţă nu se număra printre cei care îl urau pe Napoleon, primise însărcinarea de a se ocupa personal de prizonier. în chiar acel an, soţia generalului Bertrand îi scrisese unei prie­tene: “Succesul e de partea noastră! Napoleon nu se mai află pe insulă!” Adevărat sau fals? In ultimele zile ale anului 1818 sosea în oraşul Verona din Italia un străin îmbrăcat foarte îngrijit. Pretindea că este un negustor venit din nordul Franţei. Acum când soţia sa murise, iar copiii se aşezaseră fiecare la casele lor, se hotărâse să-şi îndeplinească dorinţa de o viată de a se stabili definitiv în Italia, unde îşi propusese să deschidă o mică prăvălie sau să-şi cumpere una dacă găsea un preţ bun. Prăvălia pe care şi-a deschis-o avea înscris pe firma de la intrare cuvântul “Optică”, dar, ca majoritatea aces­tui gen de afaceri din acele zile, se ocupa şi de diamante. Străinul, care pretindea că se numeşte Revard, mani­festa un foarte mic interes faţă de optică şi de diamante, preferând să-l lase pe asociatul său, un oarecare domn Petrucci, să se ocupe de treburile firmei. Revard semăna foarte mult cu Napoleon, după cum remarcase multă lume, ceea ce-i făcu pe cunoscuţi să-i spună “împăratul” – bineînţeles, în glumă. Petrucci îl cicălea deseori pentru că oferea gratuit unele mărfuri perechilor de tineri săraci care hu-şi permiteau să cumpere ceea ce-şi doreau. De fiecare dată, Revard nu făcea decât să râdă, apoi compensa sumele respective din punga sa veşnic doldora de bani. In după-amiaza zilei de 23 august 1823, după declaraţiile ulterioare ale lui Petrucci si ale altor martori, în faţa prăvăliei lui Revard a tras o trăsură, iar birjarul a intrat în grabă în clădire. Acesta i-a înmânat lui Revard o scrisoare care l-a făcut pe destinatar să devină foarte agitat. întorcându-se către Petrucci, el i-a spus: –      Aflu din această scrisoare că trebuie să plec ime­diat pentru rezolvarea unor probleme foarte importante. Las prăvălia pe mâinile tale. îngrijeşte-te, te rog, de birjar şi de cai. Eu trebuie să mă retrag în camera mea. La vreo două ore după aceasta, el a venit acasă la Petrucci, înmânându-i acestuia o scrisoare groasă, scrisă pe pergament şi sigilată în mai multe locuri cu ceară roşie. –    Trebuie să plec într-o lungă călătorie; trăim vre­muri grele, i-a spus el partenerului său de afaceri. Dacă nu mă întorc în trei luni, du această scrisoare regelui Franţei. El te va răsplăti pentru acest serviciu.

Apoi Revard se urcă în trăsura care îl aştepta, iar aceasta porni huruind pe strada pietruită. Douăsprezece nopţi mai târziu, la 4 septembrie 1823, în ferestrele castelului Schonbrunn din Austria, unde fiul lui Napoleon era grav bolnav de scarlatină, ardeau toate luminile. Cu puţin înainte de ora 11, unul dintre paznici auzi un foşnet ciudat în iedera care învelea zidul înalt de piatră al parcului. O umbră se lăsă de pe zid şi porni în fugă în direcţia castelului. Paznicul trase un foc, iar silueta se prăbuşi cu capul înainte. Murise. Cadavrul fu dus în coliba unuia dintre grădinari şi fură chemate autorităţile. Acestea aruncară o privire şi porunciră să fie închisă clădirea şi să fie pusă sub pază. A doua zi, dimineaţa, două înalte oficia­lităţi austriece, care îl cunoscuseră pe Napoleon, veniră să vadă rămăşiţele pământeşti ale misteriosului străin, ce fusese împuşcat mortal în parcul castelului Schon­brunn. La câteva ore după aceasta, se prezentară la faţa locului si câţiva funcţionari ai ambasadei franceze care revendicară cadavrul. Ei însă nu-l obţinură, întrucât, la insistenţele soţiei lui Napoleon, cadavrul fu dus la castel şi înhumat într-un mormânt fără inscripţie, pe ace­eaşi linie cu mormintele care ulterior aveau să adăpostească rămăşiţele pământeşti ale soţiei şi fiului său. Revard nu s-a mai întors niciodată la prăvălia sa din Verona. Inainte ca Petrucci să poată duce scrisoarea la Paris, aşa cum fusese instruit, la Verona sosiră patru oficialităţi franceze care au desfiinţat prăvălia miste­riosului domn Revard si i-au oferit domnului Petrucci suma de 100.000 coroane de aur pentru scrisoare şi pentru discreţia sa. Petrucci a păstrat tăcerea în legătură cu acest subiect încă 30 de ani, după care, sub jurământ, a mărturisit totul autorităţilor veroneze. După afirmaţiile sale, Petrucci era convins că ciudatul său asociat fusese însuşi Napoleon Bonaparte. In această vreme, pe însorita Insulă Sfânta Elena, moartea veni la prizonierul înregistrat sub numele de Napoleon. Persoane care îl cunoscuseră pe împărat şi care îl vizitaseră în ultimele zile ale vieţii acestuia, au afirmat că exilul îşi lăsase o serioasă amprentă asupra lui. “împăratul” părea că nu-şi mai poate aminti multe din evenimentele care ar fi trebuit să-i fie foarte cunoscute. îşi pierduse bunele maniere şi uneori devenea de-a dreptul grosolan. Doctorii care îl îngrijeau arătau prea puţin respect distinsului lor pacient, dacă acesta era într-adevăr Napoleon. Un alt aspect neo­bişnuit s-a adăugat acestui caz în momentul citirii testamentului, pe care prizonierul îl scrisese cu un an înaintea morţii. Scrisul de mână indica numeroase si remarcabile deosebiri faţă de cel al lui Napoleon, iar autorităţile franceze de notorietate, care au examinat documentul, au fost de părere că “Napoleon” suferise transformări profunde, “datorate, cu siguranţă, stării de detentie”. In arhivele primăriei din Baleycourt se află înscris şi numele lui Frangois Eugene Robeaud: “Născut în satul său, decedat pe Insula Sfânta Elena…” Data pretinsei morţi a lui Robeaud de pe Insula Sfânta Elena fusese trecută sub tăcere, probabil din motive înte­meiate, pentru că, ţinând cont de probele existente, nu ar fi imposibil ca el să fi murit acolo la 5 mai 1821 sub numele de Napoleon Bonaparte, cu care semăna atât de mult. Un alt capitol amăgitor s-a adăugat împrejurărilor morţii lui Napoleono dată cu dezvăluirile oficiale făcute de autorităţile britanice în primăvara anului 1956. După clasarea cazului împăratului, în 1821, prin menţionarea faptului că moartea survenise în urma unui cancer la stomac, britanicii au mai aşteptat încă 125 de ani pen­tru a anunţa că păstraseră o secţiune din intestinul lui Napoleon, iar aceasta era vădit perforată. Destul de ciudat, rana din intestin semăna mult cu una ce ar fi putut fi provocată de o baionetă…sau un glonte. Aceasta să fi fost oare rana care a provocat moartea lui Napoleon, aşa cum britanicii susţineau acum? Nu cumva ea fusese produsă de focul de armă ce fusese tras în parcul castelului Schonbrunn? Răspunsurile la aceste întrebări ar clarifica, în fine, unul din cele mai mari mistere ale istoriei – adevărul despre moartea lui Napoleon Bonaparte.

mai multe articole in Top Secret

Mistere politice gasim in toata istoria omenirii. De la inceputuri si pana acum.

http://en.wikipedia.org/wiki/Napoleon

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta

Top Secret

O licarire de viata. Viata este o intamplare?

Published by:

O licarire de viata. Viata este o intamplare?

In urma cu ceva vreme, am avut o discutie foarte interesanta cu un baietel de 9 ani. Ma intreba cum a aparut viata pe pamant, cine a creat animalele, plantele, oamenii. Cine a luat hotararea ca noi sa traim pe planeta Pamant. Cine ne-a facut? De ce suntem atat de diversi, de ce culoare pielii noastrea e diferita? Si cea mai grea intrebare a fost: De ce ? De ce nastem? Nu cine ne-a facut, ci de ce ne-a facut.

Am continuat discutia cu baietelul, care este inca deschisa pentru ca, nici eu nu stiu DE CE?

Dar mi-am amintit de urmatoarea poveste. Care poate da un raspuns.

VECINII LUI ANDREW Crosse îl considerau pe acesta mai degrabă diavol decât fiinţă omenească. Ei nu puteau înţelege scânteile orbitoare ce se vedeau în timpul nopţii prin ferestrele laboratorului, atunci când vecinul lor mânuia rudi­mentara aparatură electrică. Nu numai că-şi căpătase un renume de temut ca “omul care pro- voacă fulgere şi tunete”, dar era acuzat şi de ateism, fiind considerat un profanator şi un Frankenstein care, pentru liniştea comunităţii, ar fi trebuit pus în lanţuri.

Andrew Crosse îşi vedea însă mai departe de trea­ba lui, numai că treaba aceasta era una foarte neobisnuită pentru prima jumătate a secolului al XlX-lea. Una din experienţele sale ieşite din comun a rămas până în zilele noastre o adevărată enigmă.

Moştenind o proprietate sărăcăcioasă şi o mulţi­me de datorii în Quantock Hills, Andrew Crosse ducea o viaţă monotonă şi plicticoasă, fiind nevoit să-şi câştige traiul de pe o zi pe alta, plătindu-şi datoriile moştenite şi petrecându-şi timpul liber făcând pe omul de ştiin­ţă amator. In ceea ce priveşte acest hobby, avea foarte puţine legături cu adevăraţii specialişti ai domeniului. Andrew Crosse îşi desfăşura activitatea sub spectrul unui dublu handicap: acela de a nu-şi înţelege propriile ex­perienţe şi de a nu deţine datele necesare despre realizările celorlalţi. Poate că tocmai această lipsă de cunoştinţe l-a condus spre experienţa care a făcut ca numele său să nu fie dat uitării.

Meşterind fără nici un ţel precis în dărăpănatul său laborator, într-o bună zi el s-a hotărât să facă nişte experienţe privind formarea şi dezvoltarea cristalelor artificiale prin intermediul unei expuneri prelungite la curenţi electrici de mică intensitate. în acest scop, el şi-a procurat o bucată mare de rocă poroasă (oxid de fer din Muntele Vezuviu) şi a ţinut-o sub efectul curentului electric produs de o baterie rudimentară. Prin cufun­darea acestui material pregătit de el într-o soluţie de acid clorhidric şi silicat de potasiu, Andrew Crosse spera să obţină unele cristale artificiale de siliciu. El a conectat firele de la baterie la bulgărele de oxid de fer, apoi a montat întreg echipamentul necesar acestui experiment pe o măsuţă alăturată, pentru a nu-i sta în cale atunci când revenea la obişnuita sa pasiune de a studia descărcările electrice – scânteile luminoase care îi alarmaseră atâta pe vecinii săi.

Să fi fost oare posibil ca în timpul acestei experienţe să se fi produs din întâmplare un fenomen care a transformat inerta materie anorganică în viaţă?

Intr-o scrisoare pe care a expediat-o pe adresa Societătii londoneze de electricitate, în acelaşi an 1837 Andrew Crosse descria astfel rezultatul experienţei sale: în cea de-a paisprezecea zi de la începerea expe­rimentului am observat cu ajutorul unei lupe câteva mici excrescenţe alburii ce se proiectau din partea de mijloc a rocii supuse tensiunii curentului electric. In cea de-a optsprezecea zi, acestea au luat forma unei “insecte perfecte”, stând în picioare şi sprijinindu-se pe câţiva peri care îi alcătuiau coada. Până în această clipă nu mi-am închipuit niciodată că aceste arătări constituiau altceva decât o formaţiune minerală în stare incipientă. In cea de-a douăzeci şi opta zi micile creaturi au î nceput să-şi mişte picioarele. Trebuie să recunosc că nu mică mi-a fost mirarea. După alte câteva zile, ele s-au desprins debulgărele de stâncă şi au început a se deplasa nestin­gherite.

In decurs de numai câteva săptămâni, aproximativ o sută de astfel de insecte şi-au făcut apariţia din aceeaşi rocă. Le-am examinat la microscop şi am constatat că cele mai mici aveau numai şase picioruşe; cele mai mari aveau opt. Se pare că insectele aparţineau genului acarus, deşi opiniile specialiştilor sunt împărţite: unii susţin că ele fac parte dintr-o specie cunoscută, alţii că nu.

Eu nu am îndrăznit să mă pronunţ asupra cauzei naşterii lor şi asta dintr-un motiv cât se poate de întemeiat – nu am putut să-mi formez o opinie proprie în legătură cu acest fenomen. Cea mai simplă explicaţie care îmi stătea la îndemână era aceea că minusculele ceaturi apăruseră din ouă depozitate de insecte aflate în atmosferă, ouă care apoi au fost clocite prin acţiunea curentului electric. Cu toate acestea nu-mi pot imagina că dintr-un astfel de ou pot ieşi filamente sau că aceste filamente se pot transforma în peri şi, mai mult, nu am reuşit să detectez la o examinare şi mai atentă rămăşiţele de coajă. Mi-am închipuit apoi, aşa cum au făcut şi alţii, că vietăţile ar fi putut să se nască din apă şi, în consecinţă, am examinat foarte atent mai multe vase umplute cu acest lichid: în nici unul din ele nu am descoperit vreo urmă de insectă, aşa cum nu am dat peste nimic în nici un alt cotlon al laboratorului”.

Uluitul om de stiintă amator era foarte conştient de faptul că mergea pe o sârmă foarte întinsă. El descria în scrisoarea sa un experiment ce nu concorda cu modelul ştiinţific acceptat; observaţiile sale riscau să fie luate drept ridicole, dacă nu chiar mai rău. Andrew Crosse trebuia să fie foarte prudent.

Pornind de la presupunerea că misterioasele insecte îşi au originea în chiar roca poroasă, el a renunţat definitiv la această idee şi şi-a continuat experienţele folosind borcane de sticlă pe care le-a umplut cu diferiţi acizi: nitrat de cupru, sulfat de cupru şi sulfat de zinc. Si de data aceasta, minusculii săi vizitatori si-au făcut apariţia în soluţiile astfel obţinute. El a descoperit, după cum nota în observaţiile sale, că aceşti acari apăreau mai întâi sub nivelul superior al lichidului, dar odată ieşiţi din mediul acid al genezei lor mureau foarte repede dacă erau împinşi înapoi în soluţie.

– Inşelătorii! au strigat detractorii .

Oamenii învăţaţi au denunţat în cor atât pe Andrew Crosse cât şi insectele sale drept o escrocherie şi nimic mai mult, acestea din urmă fiind, după opinia lor, nişte produse ale sporilor purtaţi de curentul de aer sau ale impurităţilor din fluidele folosite în experienţe.

Andrew Crosse anticipase aceste critici. El începuse deja o nouă serie de experienţe menite să stabilească dacă creaturile pe care le observase cu proprii săi ochi erau sau nu un simplu efect al întrebuinţării curentului electric. De data aceasta, Andrew Crosse a fiert borcanele pe care le întrebuinţa. Unele dintre aparatele folosite le-a introdus chiar în cuptor. El şi-a încărcat recipienţii cu oxigen produs artificial şi a supraîncins soluţiile de silicat. Andrew Crosse şi-a luat toate aceste măsuri de precauţie cu scopul de a asigura sterilizarea materialelor între­buinţate. Cu toate acestea, în cea de-a o sută patruzecea zi de la declanşarea curentului electric, în borcanele sale sigilate şi vidate şi-au făcut din nou apariţia, la fel ca înainte, misterioşii acari. Andrew Crosse a descoperit una din aceste creaturi la scurt timp după ce ea alunecase de pe bec şi căzuse înapoi în soluţia caustică, unde murise imediat. Vina era numai a lui pentru că uitase că o dată ce părăseau mediul acid insectele nu mai puteau rămâne în viaţă dacă reveneau în acest mediu. Mai mult decât atât, el nu se gândise să amenajeze nici un loc în care acestea să poată supravieţui.

Intr-o atmosferă puternic impregnată de clor ucigaş, el a reuşit, după cum afirma, să producă şi mai multe creaturi perfect dezvoltate, dar lipsite de viaţă. Acestea au continuat să plutească în lichidul ucigător timp de încă doi ani, până când, în cele din urmă, Andrew Crosse a hotărât să demonteze echipamentul.

Şi alţi specialişti au repetat această experienţă, obţinând rezultate identice. Totuşi exista un aspect stra­niu, demn de luat în considerare în legătură cu desco­peririle lor: atunci când întrebuinţau echipament sterilizat si conectau fluidele folosite la curentul electric, misterioasele “insecte” îsi făceau întotdeauna apariţia. Cu cât intensitatea curentului era mai mică, cu atât mai îndelungată era perioada necesară apariţiei aşa-numiţilor “acari”. Cu acelaşi prilej, ei au mai des­coperit că folosind soluţii identice, dar fără a mai aplica efectul curentului, nu mai apărea nici un acar. Mărind cantitatea de carbon în fluide, numărul de “insecte” creştea direct proporţional.

Desigur, suspectele realizări ale laboratorului lui Andrew Crosse au stârnit vâlvă în cercurile oamenilor de ştiinţă ai vremii. Singur şi anonim în faţa valului de calomnii, lui Andrew Crosse nu-i mai rămăsese decât să repete cu stăruinţă că spusese adevărul, cum, de altfel, şi-ar fi dat seama cu uşurinţă si unii dintre detractorii săi, dacă ar fi făcut aceste experienţe. Dar iată că, brusc, atacurile la care era supus au început să scadă în intensitate, pentru că pe scenă apăruse un campion pe care nimeni nu îndrăznea să-l conteste. Marele Michael Faraday a in­format Institutul Regal că şi el fusese martor al apariţiei micilor creaturi în timpul unora din experienţele sale.  Michael Faraday nu era încă sigur dacă acestea puteau fi considerate un produs al soluţiilor respective sau al acţiunii curentului electric.

Andrew Crosse nu a pretins niciodată că ar fi creat ceva nou si neobişnuit. El a încercat numai să aducă la cunostinţa contemporanilor săi ceea ce observase şi condiţiile în care s-au produs aceste fenomene, notând cu multă migală asemănarea frapantă dintre cristalele minerale lipsite de viată si asa-zisii “acari” si felul în care aceştia apăreau la început în soluţiile acide – ca nişte bobite minuscule de culoare albă. El scria: “Fiecare grăunte mineral începuse să crească în volum şi să se lungească pe verticală: aşa se întâmplă în cazul lui acarus. Apoi din el se dezvoltă nişte filamente albicioase. Până în acest moment este greu de observat vreo diferenţă între mineralul incipient şi animalul de mai târziu; dar, pe măsură ce fiecare dintre aceste filamente capătă un contur mai clar, ele se transformă, la nivelul mineralului, în prisme cu şase faţete, transparente, strălucitoare şi rigide; la nivel animalier, ele devin filamente moi şi unduitoare care, în cele din urmă, sunt înzestrate cu viată si mişcare“.

Andrew Crossea mai trăit mulţi ani după remar­cabila sa descoperire din 1837. A fost un om fericit, continuându-şi experienţele în laboratorul său din Quantock, căutând adevărul şi trăind după placul inimii, până când moartea l-a răpit la 6 iulie 1855, în aceeaşi cameră în care văzuse lumina zilei.

Deşi şi-a petrecut viaţa încercând să descopere nişte adevăruri ştiinţifice, singura contribuţie pentru care Andrew Crosse mai este încă amintit, este controversata problemă a “acarilor” săi – nedorită pe vremea aceea şi rămasă fără explicaţie până în ziua de azi.

http://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_Crosse

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta