Category Archives: Povesti Copii

S-a intamplat odata ca un croitor sa plece in lume. Si-ntr-o buna zi s-a nimerit sa ajunga intr-o padure intinsa. Nimeni sa nu spuna ca un biet croitor nu poate sa ajunga departe si la mare cinste, ca mare gre­seala ar face!… Si cum nu cunostea drumurile prin pa­dure, la un moment dat s-a ratacit. Peste putin timp s-a lasat noaptea si, de voie de nevoie, a trebuit sa-si caute un culcus in singuratatea aceea. Si era o bezna ca nu vedeai la doi pasi site apucau fiorii.

Acu , nu-i vorba, i-ar fi fost placut sa doarma pe muschiul moale, dar teama de fiarele salbatice nu-i dadea pace. Intr-un sfirsit, se hotari sa petreaca noaptea intr-un copac. Cauta el, pe dibuite, un copac inalt si, catarindu-se pana in virf, ii multumi Domnului ca avea cu el fierul de calcat. Ca de nu l-ar fi avut, vintul, care sufla naprasnic printre cren­gile copacilor, l-ar fi dus cu el cine stie unde. Dupa ce stata vreo citeva ore bune pe culcusul acela de frunzare, cu inima cit un purice si abia tinindu-se sa nu cada, numai ce zari licarind o luminita ce parea ca vine de foarte aproape. Si socotind ca acolo trebuie sa fie o ase­zare omeneasca si ca s-ar simti mult mai bine intr-un ungher cit de mic decat pe crengile unui copac, se dadu jos cu bagare de seama si-o lua pe urmele razei aceleia de lumina. Si calauza asta luminoasa il duse la o cascioara impletita din trestie si papura. Isi facu el inima si batu cu curaj la usa, si usa odata se dadu de perete. Si-n lumina care veni dinauntru, croitorul nostru vazu un omulet batrin si incaruntit, care purta un gheroc din petice de toate culorile.

— Cine esti si ce cauti pe-aici?!… se facu auzit glasul hirsiit al mosneagului.
— sunt un biet croitor pe care l-a prins noaptea in salbaticimea asta, si te-as ruga din suflet sa ma adapos­testi pana dimineata in coliba, mneatale primitoare.
— Vezi-ti mai bine de drumul tau, raspunse batrinul, morocanos, ca nu vreau sa am de-a face cu ai de hoina­resc fara nici un capatii!… Cauta-ti culcus in alta parte!

Nici nu-si termina bine vorbele, ca si vru sa-i trin-teasca usa in nas. Dar croitorul il apuca de pulpana gherocului si incepu a-l ruga atit de staruitor, ca mos­neagul, care nu era chiar atit de hain la inima pe cit voia sa para, se invoi, in cele din urma, si-l lasa in coliba. Apoi ii dadu sa manince si-i facu intr-un coltisor un culcus cum nu se mai poate de bun. Si fiindca era trudit tare si abia-si simtea oasele, croitorasul adormi somn fara vise, pana dimineata. Si poate ca nu s-ar fi sculat nici atunci, de n-ar fi sarit din somn, speriat de-o larma infioratoare. Prin peretii sub­tiri ai cascioarei razbateau tot soiul de strigate si de mugete puternice, ca te prindea groaza, nu alta… Apu­cat de-un curaj neasteptat, croitorasul sari din asternut si, imbracindu-se in graba, dadu buzna afara. Si ce credeti ca-i fu dat sa vada? Un coscogea taur, negru cum ii smoala, si-o mindrete de cerb inclestati intr-o lupta apriga!… Si cu atita furie se repezeau unul asupra celui­lalt, ca pamintul se cutremura si duduia de tropotul lor si vazduhul rasuna de racnetele lor turbate. Se batura ei asa care pe care, multa vreme, si croitorasul nu putu sa-si dea seama care din ei doi o sa iasa invingator. Dar, in cele din urma, cerbul fu mai ager si-l strapunse pe taur cu coarnele. Cu un muget ingrozitor, taurul se prabusi la pamint, dar cerbul nu-l slabi citusi de putin, ci-i mai dadu citeva lovituri, pana ce-l vazu dindu-si sufletul.

Croitorasul inca nu-si revenise din uimire si statea locului, parca incremenit, cand, deodata, il vazu pe cerb venind inspre el in salturi mari… Si mai inainte de-a putea fugi, cerbul se repezi la croitoras si aproape ca-l lua in furculita cu coarnele lui mari. Si-apoi, pun-te pe fuga!… Si goni cerbul peste bolovani si ponoare, si trecu vai, si dealuri, si paduri, si cimpii, parca mincind pamintul… Ca sa nu cada cumva, croitorasul se incles­tase cu amindoua miinile de capetele coarnelor, dar de gindit, la nimic nu se mai gindea… Se lasase in voia sortii. Si tot timpul i se parea ca zboara… intr-un sfirsit, cerbul se opri in fata unui perete de stinca si, incetisor, il lasa pe croitoras pe-o movilita. Si multa vreme ii trebui croitorasului pana sa-si vina in fire, ca era mai mult mort decat viu din pricina hur­ducaturilor si-a groazei prin care trecuse. Dupa ce-l vazu ca si-a revenit oarecum, cerbul isi repezi coarnele intr-o usa care se afla in stinca, si-o izbi atit de puternic, ca odata sari usa in laturi. Si ce sa vezi, limbi groase de flacari izbucnira dinauntru, urmate de valuri-valuri de aburi desi, care-l invaluira pe cerb, ascunzindu-l privi­rilor!… Acu , croitorasul nu stia ce sa faca si incotro sa se indrepte, ca sa iasa din acea pustietate si sa ajunga iar intre oameni. Si-n timp ce statea el asa, cu inima indoita, si nu era in stare sa ia vreo hotarire, numai ce auzi un glas care venea parca din stinca.

Si-i striga glasul acela: — Hai, intra fara teama, ca n-o sa patesti nimic! La inceput, croitorasul sovai, dar mai apoi, minat parca de o putere ascunsa, de un indemn launtric, se supuse acelui glas imbietor. Pasi pragul usii de fier si curind ajunse intr-o sala larga, ca abia ii puteai da de capat. Acoperisul si peretii, si dusumelele salii asteia erau din bucati patrate de marmura care, de slefuite ce erau, scinteiau de-ti luau ochii. Si pe fiecare patrat se aflau sapate niste semne necunoscute. Croitorasul cata cu de-amanuntul la toate, mut de uimire, si tocmai se pregatea sa iasa afara, cand auzi din nou glasul acela. Si-i spuse glasul:

— De vei pasi pe piatra ce se afla in mijlocul salii, sa stii ca vei avea parte de o mare fericire! Cum lepadase frica si-si simtea batindu-i in piept o inima viteaza, croitorasul dadu urmare poruncii. Sub picioarele lui lespedea incepu parca sa se desprinda de celelalte si apoi cobori incet in adincime. cand lespedea se opri, croitorasul isi arunca privirea de jur imprejur si se vazu intr-o sala la fel de lunga si de spatioasa ca si cea de sus. Numai ca aici erau mai multe la care sa-ti ramina ochii si inima… In pereti erau sapate nenumarate firide si-n firidele astea stateau niste carafe de sticla stravezie, pline c-un fel de licoare colorata, ori c-un fum albastrui… Pe pardoseala salii se inaltau, una in fata alteia, doua sipete mari de clestar, si sipetele astea indata ii stirnira curiozitatea. Si-n timp ce se indrepta spre unul din ele, numai ce zari inauntru o cladire frumoasa, care semana c-un castel, inconjurata de tot felul de acareturi, de grajduri si hambare si de o multime de alte lucruri care-ti incintau ochii.

Totul era nespus de mic si lucrat intr-un chip atragator si cu foarte multa grija, de parca ar fi iesit din mina iscusita a unui mare mester, care sculptase fiecare lucrusor cu cea mai mare exactitate. De nu s-ar fi auzit inca o data glasul acela, croitorasul ar mai fi zabovit inca multa vreme sa priveasca aceste minunatii nemaivazute. Vezi insa ca glasul ii porunci sa se intoarca si sa-si indrepte privirile spre celalalt sipet de clestar. Acu , nici nu va pot spune cit de nemar­ginita ii fu mirarea cand vazu inauntru o fata dc-o rara frumusete… Si cum sedea ea cu gura usor intredeschisa, parea ca doarme. Si era toata infasurata in parul ei lung si auriu, ca-ntr-o mantie de pret… Ochii ii erau inchisi, dar culoarea vie si insufletita a fetei si o panglica pe care rasuflarea o facea sa freamate nu lasau nici o indo­iala asupra faptului ca traieste. Croitorasul cata la fata cea frumoasa, cu inima batindu-i de uimire si incintare… Si numai ce deschise ea ochii. Si cand il vazu pe flacau, tresari si dadu un tipat de spaima si de bucurie. — O, Doamne, striga fata, se apropie ceasul izbavirii mele!… Hai repede, repede, ajuta-ma sa scap din tem­nita asta!… Daca tragi zavorul raclei asteia de clestar, atunci sunt scapata! Croitorul o asculta fara sovaire, si de indata ce nu se mai afla sub lacata, fata cea frumoasa ridica usurel ca­pacul de clestar si se salta din racla. Apoi fugi intr-un ungher al salii si se infasura intr-o mantie larga. Dar nu statu mult acolo si, asezindu-se pe-o lespede, il indemna pe flacau sa se apropie de ea. Si dupa ce flacaul ii veni in preajma, fata il saruta prieteneste si-i spuse:

Izbavitorul meu cel mult dorit, Cerul te-a indrep­tat spre mine ca sa pui capat suferintelor pe care le in­dur de atita amar de vreme. Si din ziua cand ele or lua sfirsit, or incepe sa curga zilele fericirii tale. Cerul mi te-a harazit ca sot si-ti vei petrece viata alaturi de mine, care te-oi iubi pana la moarte. Si vei fi incarcat de toate bunurile pamintesti, si-o netulburata bucurie iti va umple inima. Da acum asaza-te langa mine, ca a venit timpul sa asculti povestea vietii mele. Sint fiica unui conte cu stare, si am avut nenorocul sa ramin orfana la o virsta tare frageda. Si cand au inchis ochii parintii mei, ultima lor dorinta a fost sa fiu data in grija fratelui meu mai mare, care m-a si crescut, dealtfel. Ne iubeam mult si atit de bine ne po­triveam la gusturi si-n felul de-a gindi, ca am luat ho-tarirea sa nu ne casatorim niciodata, ci sa raminem im­preuna pana la sfirsitul vietii. Din casa noastra nu lip­seau niciodata musafirii, si megiesii si prietenii ne cal­cau adesea pragul. Si fata de toti eram la fel de ospi­talieri. Si se intimpla ca intr-o seara sa vina calare un strain si sa bata la poarta castelului. Si sub motiv ca-i e fugarul obosit si nu mai poate ajunge pana la satul vecin, ne ruga sa-l adapostim peste noapte. Om esti, nu poti lasa pe-un drumet in ulita, fara adapost, si i-am indeplinit rugamintea cu toata cuviinta cuvenita. Acu , omul era istet la minte si priceput la povesti… Si-n timpul cinei ne tinu de urit cu tot felul de povestiri, in chipul cel mai placut cu putinta. Si atit de mult ii placu fratelui meu, ca nu se indura sa-l lase sa plece, si-l ruga sa mai ramina la noi citeva zile. Si dupa citeva clipe de sovaiala, oaspetele incuviinta. Am stat noi la masa pana seara tirziu si intr-un sfirsit a venit vremea sa ne ducem la culcare. Fratele meu l-a condus pe strain in camera lui, iar eu m-am grabit sa ajung la iatacul meu, ca eram obosita grozav si ardeam de dorinta de a-mi odihni cit mai curind ma­dularele pe pernele cele moi. Abia atipisem si deodata am fost trezita de dulceata unui cintec armonios si plin de farmec. Si cum nu ma dumeream de unde poate sa vina, am dat s-o strig pe slujnica mea de credinta, care dormea in incaperea vecina. Dar, spre mirarea mea, mi-am dat seama ca-mi este peste putinta s-o fac.

O greutate, de parca ar fi fost o lespede, ma apasa cu putere pe piept si-o forta necunoscuta ma robea ei cu totul, ca nu mai eram in stare sa scot nici cel mai mic sunet, necum sa vorbesc. Si chiar in acelasi timp am des­lusit la lumina opaitului chipul strainului. Pasamite, se strecurase inauntru, trecind prin cele doua usi care erau strasnic zavorite… Strainul nu intirzie sa se apropie de mine si-mi spuse ca, prin vrajile diavolesti care-i stateau in putinta, a facut sa rasune pana la mine in incapere acea muzica dulce. Si ca ea avusese darul de a ma trezi. Si mai adauga el ca patrunsese prin toate broastele si zavoarele in iatac, arzind de dorinta de a-mi oferi inima si mina lui…

Si atit de mare era dezgustul pe care-l simteam fata de vrajile lui, ca mi s-a pecetluit gura si nu i-am putut da nici un raspuns. Un timp el ramase nemiscat, de parca ar fi fost o stana de piatra, si parca astepta de la mine un raspuns care sa-i fie pe plac. Da cum eu nu-mi des-clestam gura si taceam chitic, incepu sa strige la mine, furios, ca o sa se razbune cumplit si c-o sa gaseasca. destule mijloace ca sa-mi infringa trufia. Si dupa ce facu spume la gura de furie, se facu nevazut. Am pe­trecut o noapte plina de zbucium si abia spre dimi­neata am pus capul jos si-am atipit. cand m-am trezit, am dat fuga la fratele meu ca sa-i aduc la cunostinta cele intimplate, dar nu l-am mai aflat in camera lui.

L-am intrebat atunci pe slujitorul lui unde e, si acesta mi-a spus ca plecase in zori la vinatoare, impreuna cu oaspetele strain. Si odata mi-a trecut un fior prin inima si ceva imi spunea c-o sa se intimple o nenorocire. M-am imbracat repede si-am poruncit sa mi se insaueze calul pe care calaream de obicei. Apoi, insotita doar de-un slujitor, am pornit in galop inspre padure. Si, ca un fa­cut, calul slujitorului se poticni de o buturuga si-si rupse un picior. Omul nu mai putu sa ma urmeze si mi-am continuat drumul singura, gonind fara conte­nire. Si dupa o rariste de fagi, numai ce-l zarii pe oas­petele cel strain venind inspre mine si ducind dupa el o mindrete de cerb. Il intrebai unde l-a lasat pe fratele meu si cum de-a izbutit sa prinda vietatea asta din ochii careia siruiau lacrimile… Da in loc sa-mi raspunda omeneste, strainul incepu a ride in hohote, de haui padurea. Atunci m-a apucat si pe mine furia si, scotind un pistol ce-l aveam la mine, l-am indreptat spre fiara de om si am tras in el. Dar, ca un facut, dupa ce se izbi de pieptul lui, glontul sari inapoi si intra in capul fugarului meu… M-am prabusit la pamint si-n ast timp strainul prinse sa murmure citeva cuvinte care ma facura sa nu mai stiu de mine, si ramasei in nesimtire, de parca eram moarta. cand mi-am revenit, ma aflam in cavoul asta subpamintean, zavorita in sicriul de clestar.

Vrajitorul imi mai aparu o data si-mi spuse ca pe fratele meu l-a prefacut intr-un cerb si ca palatul si toate celelalte care-mi apartineau le facuse de-o schioapa si le inchisese in celalalt sipet de clestar. Iar pe slujitorii mei ii trans­formase intr-un soi de fum si-i virise in niste carafe de sticla. Si mai adause el ca de-as vrea sa ma supun, in sfirsit, vointei lui, usor i-ar fi sa le aduca pe toate la starea dinainte, ca pentru asta ar trebui numai ca sa deschida sipetul de clestar si carafele… Dar si de data asta i-am lasat fara raspuns… Daca vazu ca ma inversunam in hotarirea mea, odata se facu nevazut si ma lasa in inchisoarea asta, cuprinsa de-un somn adinc. Vezi insa ca cugetul meu era treaz, cu toate ca dormeam, si printre imaginile care mi se perindau prin minte, imi aparu si chipul mingiietor al unui tinar care venea sa ma scape de sub vraja… Si azi, cand mi-a fost dat sa deschid ochii, dupa atita vreme, l-am vazut aievea pe cel din vis. Si acela erai tu!… Si mi-am vazut visul implinit. Acu , ajuta-ma sa indepli­nesc mai departe ceea ce am intrezarit in visarile mele…

Si primul lucru pe care trebuie sa-l facem, e sa asezam sipetul de clestar in care e inchis castelul pe acea lespede lata ce e in mijlocul salii. Indata ce-l asezara, lespedea se ridica impreuna cu fata cea frumoasa si tinarul croitoras, si trecu catre incaperea de sus, printr-o deschizatura ce se casca in tavan. Iar de aici, usor le fu ca sa poata ajunge afara. Fata nu intirzie nici o clipa sa deschida capacul sipetului, si era uimitor sa privesti cum se mareau si se tot mareau castelul, grajdurile, hambarele si toate celelalte acare­turi, revenindu-si cu repeziciune la marimea lor de mai inainte. Dupa asta, cei doi tineri se intoarsera in pestera sub-paminteana si, tot cu ajutorul acelei lespezi, scoasera la lumina zilei carafele umplute cu fum. Si cum des­chise fata carafele, fumul cel albastriu iesi afara si se prefacu in oameni. Si oamenii nu erau altii decat sluji- torii si curtenii contesei. Dar nici nu pot sa va spun cit de mare fu bucuria fetei cand din padure isi facu aparitia frate-sau, avind iarasi infatisare omeneasca. Pasamite el fusese cerbul care-i venise de hac vrajitorului intruchi­pat in acel taur salbatic… Si chiar in aceeasi zi, fata cea frumoasa isi tinu fagaduiala si se cununa cu fericitul croitoras, care nu-si mai incapea in piele de bucurie ca daduse peste un aseme­nea noroc.

De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.

Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si purta in picioare niste ciubotele nou-noute…

Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.
— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar ciubotele.
— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor…

Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!
— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i dirdiiau bietului Iepure dintii de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult… Si apoi e noapte si frig… Mai ai si bani la dumneata… Bani am si eu … si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina de tilhari… Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea intr-un buzunaras la piept.
— Si ce-i de facut atunci? intreba el.
— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?… Pentru vreme de noapte, pentru adapost… E pe aproape hanul Ursului… Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!… Hei, si dumneata. mai esti si descult… Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre hanul lui niscaiva calatori.
— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame… Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca schimb un galben, ramin toata iarna descult.
— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!… Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii… Pentru plata am eu bani destui… Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine… Si intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse:
— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut…
— Am niste placintele…
— As manca si eu din ele!
— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .
— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adeva­rat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul incepu sa in­ghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.
— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine, Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: “Frate, frate, dar brinza-i cu bani” . . . Ati mancat si baut nu­mai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse Iepurelui:
— Plateste, dumneata, cumetre!
— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?
— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un prieten negustor…
— Cum? … Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos Martin isi iesi din fire.
— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru …
— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca.
— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc, ramin descult…
— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit sa-mi faceti paguba… Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in care avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse musta­tile, se culca si adormi fara grija.

Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani… Si de-afara vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe infundate… Cum de se lasase pa­calit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna. Vor fi viscole si zapezi- mari… va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult … Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul. Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa drea.ga? Parca vedea cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul statuse o clipa pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete tot intr-o fuga. “Mi-am facut singur dreptate”, se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult in padure si-n noapte.

Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin, ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul, prinse a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dea­luri, hat in zare. Ogarul gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu gind sa-l prinda si sa-l descalte