A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.
A fost odată trei fraţi olteni, dintre care unul era năzdrăvan. Într-o zi îşi ascuţiră coasele şi plecară pe o câmpie. După ce merseră şi iar merseră, dederă peste o livede de fân mare. Ei se opriră în loc şi o priviră; dar fratele cel mai mare zise:
– Ştiţi voi una, mă?
– Ştim, daca ne vei spune, răspunseră ceilalţi doi fraţi.
– Ai, mă, să ne-ncercăm coasele prin ăst fân verde.
– Bine zici tu, mă, răspunse cel d-al doilea frate, şi îndată începură amândoi să cosească la fân; dar n-apucară să sfârşească vorba bine şi zăriră pe zmeul Stan Ghindă barbaiop, călare p-o jumătate de iepure şchiop. Atunci lor, de frică, le căzură coasele din mână, dar Roman Năzdrăvan le zise:
– Nu vă temeţi, măre, lăsaţi pe mine, că-i viu eu de hac.
Zmeul din ce în ce s-apropia, iar când fu aproape de dânşii, învârti buzduganul de trei ori şi zise:
– Cine sunteţi voi, bre, dă mi-aţi turburat izvoarele şi mi-aţi încurcat livezile?
– Suntem nişte oameni săraci şi nemernici, măria-ta, să nu-ţi faci păcat cu noi.
– Ai, sculaţi-vă, că vă iert, zise zmeul cu şiretlic, dar fiindcă aţi început livedea, cosiţi-o toată şi diseară să veniţi acasă să vă plătesc.
Câtetrei fraţii se puseră pe cosit şi cosiră zi de vară până seara; dar când înnoptă, veni zmeul şi-i luă cu dânsul acasă, ca să le plătească. Ajungând acasă, zmeul fluieră de trei ori şi numaidecât sări buzduganul din cui şi puse o masă împărătească, cu douăsprezece feluri de bucate, pe care le otrăvise zmeul înadins, ca să omoare pe olteni, dar o pâine, o strachină cu apă, o lingură şi o ploscă cu vin nu putu sa le otrăvească.
Zmeul atunci chemă pe olteni la masă; dar Roman Năzdrăvan îi zice:
– Să trăieşti, măria-ta! noi suntem nişte oameni săraci, învăţaţi să mâncăm cum om putea şi să bem ce-om putea. Dă-ne pâinea aia de colo, strachina cu apă, lingura şi plosca şi ne va fi de ajuns.
Zmeul pricepu viclenia lui Roman Năzdrăvan şi tăcu; dar după ce se ridică masa, chemă pe vătaful de curte şi-i porunci să-i ducă într-un beci, cu gând ca să vie peste noapte, să le taie capetele.
Roman Năzdrăvan simţi şiretenia zmeului, dar se făcu că nu pricepe nimic şi, ca să înşele şi mai bine pe zmeu, luă plosca şi se duse în beci, împreună cu fraţii lui, iar după aceea scoase din traistă un fluier de prun şi începu să cânte:
Fluieraş frumuşel,
Mititel, gingăşel,
Dacă tu mă iubeşti,
Vin-acum să-mi slujeşti.
N-apucă să sfârşească cântecul şi d-odată veniră patru păsări măiestre şi puseră o masă cum se pune la domni şi la împăraţi. Roman Năzdrăvan chemă la masă pe slujnicele zmeului şi le dete de băut până se îmbătară şi adormiră; apoi le dezbrăcă de hainele lor şi se îmbrăcă el şi fraţii lui cu dânsele, iar pe slujnice le îmbrăcă cu zăbunele lor cele bărbăteşti şi se duseră să se culce. Dar abia ce începură să aţipească de somn şi zmeul veni cu paloşul să le taie capetele. Văzându-i însă îmbrăcaţi muiereşte, merse înainte şi tăie capetele slujnicelor, apoi se duse şi se culcă. Atunci, Roman Năzdrăvan sculă pe ceilalţi doi fraţi şi o apucară la sănătoasa.
Se duseră şi iar se mai duseră, cale lungă ca Dumnezeu să ne-ajungă, că cuvântul din poveste înainte mai lung şi mai frumos este. Este ce este, basmul d-aici înainte se găteşte, Dumnezeu în casă la noi soseşte. Se duseră trei zile şi trei nopţi şi dederă peste un palat mândru şi frumos şi se puseră câtetrei la poartă.
Împăratul îi văzu după geam şi trimise pe vătaful de curte să-i întrebe ce caută. Vătaful spuse împăratului cererea lor, iar el porunci să puie pe cei doi rândaşi la grajd, iar pe Roman Năzdrăvan să-l îmbrace bine şi să-l facă copil în casă.
Nu trecu mult timp şi împăratul făcu pe Roman Năzdrăvan mai mare peste toate slugile curţii împărăteşti. Fraţii lui, cum auziră aceasta, hotărâră să-l piardă.
Într-o zi, când împăratul voia să se ducă la plimbare, ei îi ieşiră înainte cu căciulile în mâni şi ziseră:
– Luminate-mpărate, să trăieşti, măria-ta, întru mulţi ani! Fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat că poate să-ţi aducă cloşca cu puii de aur a zmeului Tărtăcot, cu barba d-un cot şi cu limba de doi.
Împăratul chemă numaidecât pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:
– Fraţii tăi mi-a spus că te-ai lăudat să-mi aduci cloşca cu puii de aur a lui Tărtăcot cu barba d-un cot.
– E, e, măria-ta, cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun este Dumnezeu, o să-ţi aduc cloşca, măcar de-aş şti că-mi voi răpune viaţa.
– Să ştii, Romane, adăogă împăratul, că daca nu-mi vei aduce cloşca, unde-ţi stă picioarele o să-ţi stea capul.
N-apucă să plece împăratul, şi Roman Năzdrăvan se duse la zmeu, intră în palat şi, ajungând la odaia unde era cloşca închisă, se făcu pai de mătură şi intră înlăuntru pe gaura încuietoarei; apoi, făcându-se iarăşi om, zise cloştii:
– Fă, cloşcă, vino cu mine!
Cloşca începu să strige:
– Sari, luminate împărate, că mă ia Roman Năzdrăvan! Zmeul veni numaidecât cu paloşul în mână, dar Roman se făcu grăunte de mei şi se puse după uşă. Zmeul, văzând că nu este nimeni în casă, scoase biciul de la brâu şi trase cloştii o bătăiţă ţeapănă. Roman se făcu iar om şi zise:
– Fă, cloşcă, vii tu cu mine ori ba?
– Viu, răspunse cloşca.
Atunci Roman luă cloşca cu pui cu tot ş-o dete împăratului, zicându-i:
– Poftim, luminate-mpărate, m-am închinat cu slujba care mi-ai poruncit.
Împăratul luă cloşca şi dete lui Roman două căuşe de galbeni şi se duse, iar Roman se puse în scară şi începu să-i numere. Din întâmplare, fraţii lui tocmai atunci treceau cu hârdăul cu apă la grajd; văzând însă pe Roman numărând bani, zise unul către celălalt:
– Văzuşi, mă, ce de bani a câştigat afurisitul de Roman?
– Las’ pe mine, mă, că ţi-l voi aşeza eu pe dânsul.
A doua zi, când ieşi împăratul la plimbare, ei veniră iarăşi la scară cu căciulile în mâni şi ziseră:
– Luminate-mpărate, fratele nostru Roman s-a lăudat să-ţi aducă armăsarul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat.
Împăratul chemă pe Roman Năzdrăvan şi-i zise:
– Auzi, mă, Romane, ce zic fraţii tăi, că te-ai lăudat să-mi aduci calul lui Căpăţână-de-cal-ântr-un-picior-de-găină, înşelat şi înfrânat!
– Să trăieşti, măria-ta! Cine m-a pârât, nu m-a pârât să mă crească, ci să mă piardă; dar bun e Dumnezeu.
După aceea încălecă calul, se duse la zmeu şi, intrând în grajd, zise armăsarului:
– Mă, armăsare, vino cu mine!
Armăsarul, cum auzi acestea, strigă:
– Sări, stăpâne, că mă ia Roman Năzdrăvan!
Zmeul, cum auzi, se scoborî în grajd cu paloşul într-o mână şi cu biciul de foc într-alta şi zise calului:
– Unde este Roman Năzdrăvan, bre? Calul se uită împrejur şi nu văzu pe nimeni, căci Roman se făcuse pai şi intrase în iesle; atunci zmeul, văzându-se înşelat, se puse cu biciul pe cal şi îi muie binişor spinările, iar după aceea se duse la treaba lui.
Roman, văzându-se iarăşi numai cu calul, îi zise:
– Mă, armăsare, vino cu mine!
– Acuma viu, stăpâne, dar înainte de a pleca, sapă la picoarele mele cele dindărăt, c-o să dai peste un butoi cu aur topit şi altul cu argint; să iei două căuşe de argint şi să mă stropeşti de la mijloc până la coadă şi să-ncalici pe mine.
Roman Năzdrăvan făcu după zisa calului; încălecă pe dânsul şi se duse. Dar ce mândreţe, Doamne! Calul se făcuse jumătate de aur cu pietre nestimate, iar jumătate, de argint şi atât de frumos, încât la soare te puteai uita, dar la dânsul, ba.
Când ajunse Roman la împărăţie, împăratul tocmai se întorcea de la plimbare; îi dede calul şi luă patru căuşe de galbeni.
Fraţii lui însă văzu toate acestea şi ziseră unul către altul:
– Bre! ce dă bani a câştigat nelegiuitul!
– Lasă, mă, răspunse unul din doi, că ţi-l pui eu bine pe dânsul!
A doua zi, când împăratul se plimba prin grădină, fraţii lui Roman Năzdrăvan îi ieşiră înainte şi-i ziseră:
– Luminate-mpărate, să-ţi lungească Dumnezeu zilele; fratele nostru, Roman Năzdrăvan, s-a lăudat ca poate să-ţi aducă chiar pe zmeu, viu nevătămat.
– Dar asta este cu neputinţă, răspunse împăratul.
– Ştim prea bine, măria-ta, dar de, fratele nostru aşa s-a lăudat.
Împăratul chemă pe Roman şi-i zise:
– Aşa e, mă Romane, că te-ai lăudat să-mi aduci pe zmeu viu nevătămat?
– E, luminate-mpărate, cine m-a pârât la măria-ta, nu m-a pârât să mă crească, ci m-a pârât să mă piardă; dar fie, mă leg să-ţi aduc pe zmeu; numai să-mi dai un car cu şase bivoli, să-mi dai şase dulgheri, şase tâmplari şi şase fierari, şi treaba e făcută.
Împăratul porunci să-i dea tot ce va cere. Roman se sui în car şi apucă calea către zmeu. Se duse zi de vară până seara; iar când fu aproape de palatul zmeului, se făcu moş bătrân cu barba şi sprâncenele până la pământ. Zmeul, cum îl zări, se dete jos, îi ieşi în cale şi-i zise:
– Ce cauţi, moşule?
– Ce să caut, luminate-mpărate, am prins pe hoţul de Roman Năzdrăvan şi am venit la măria-ta să-mi dai ăl plop de colo, să fac un butoi ca să-l bag într-însul.
– Bucuros, moşicule!
Atunci Roman tăie plopul şi numai cât clipeşti din ochi făcu un butoi gros, legat cu cercuri de fier; dar când veni vremea să-l înfundeze, zise zmeului:
– Luminate-mpărate, ştii că Roman Năzdrăvan e mare voinic, el poate să spargă butoiul şi să scape, şi atunci ne prăpădeşte pe toţi; fă bine de intră măria-ta în butoi şi, după ce l-oi înfunda, pune-ţi toată puterea să vedem, poţi să-l spargi?
Zmeul se supuse şi intră în butoi, iar dulgherii, tâmplarii şi fierarii înfundară butoiul şi, după ce îl legară cu lanţuri groase de fier, înjugară bivolii şi plecară; iar pe la apusul soarelui ajunseră la împărăţie şi deteră pe zmeu în mâna împăratului, viu nevătămat.
Împăratul porunci să desfunde butoiul, să vază daca se află zmeul într-însul; iar zmeul răspunse din butoi:
– Luminate-mpărate, daca vrei să trăieşti, zi oamenilor tăi să nu mă scoată din butoi, că de voi scăpa, nu se alege praf de tine şi de palatul tău.
Atunci împăratul porunci să aducă lemne şi, făcând focul, arse pe zmeu trei zile şi trei nopţi; iar Roman luă oasele zmeului şi le dete împăratului, carele, de bucurie, făcu pe Roman boier din doisprezece şi-i dete pe fie-sa de soţie. Roman căzu la pământ şi sărută poala împăratului, iar după aceea zise:
– Ştii una, luminate-mpărate; fraţii mei s-au lăudat că poţi să-i legi pe vârful unei şire de paie aprinsă şi că ei nu vor arde.
Împăratul porunci să-i lege şi, dându-le foc, arseră de se făcură cenuşă. Iar Roman trăi şi împărăţi şi împărăţeşte şi până în ziua de astăzi. Încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa.
