Category Archives: Legende romanesti

O legendă (din latină legenda înseamnă „lucruri de citit”) ea este o povestire fantastică cu elemente istorice reale transmisă prin forma orală. Legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, atât cele posibile cât și cele complet ireale. Ele au servit de obicei pentru a explica geneza sau producerea unor fenomene sau evenimente.Legenda este o naratiune populara in proza sau in versuri in care realitatea si fictiunea se impletesc.In legenda se explica originea unor fiinte plante sau animale desfasurarea unor momente istorice sau faptele unor eroi.

Legende romanesti

Hercules in Valea Cernei

Published by:

legende romanesti

locuri fantastice RomaniaHercules in Valea Cernei
Dovezi ale legendei din Valea Cernei se gasesc pe o tabula votiva unui muzeu din Viena si intr-o scrisoare-manuscris trimisa de un mesanger imparatului Franz Iosef impreuna cu descrierea detaliata a zonei.

Nu degeaba romanii descoperind apele termale si asezarea din jurul lor i-au dat numele de apele sacre ale lui Hercules iar asezarea a luat denumirea mai tirziu prin decret al imparatului austriac de Herculesbad ( Baile lui Hercules) intrind definitiv in toponomia asezarilor europene de care toata lumea stie fiind un brand, un brand pe care noi toti din aceasta zona si nu numai il exploatam la maximum. Este un factor de reflexie si pentru regindirea managementului turistic in zona Hercules, în drumul său spre Caucaz, în căutarea lânei de aur, împreuna cu argonauţii săi ar fi trecut prin zonă urcând pe Dunăre în sus.
Pe vremea aceea Dunărea avea un alt curs faţă de cel de astăzi, prin Iugoslavia, curgând în Adriatica., Hercules şi argonauţii săi ar fi ajuns la cataracta de pe Dunăre – Cazanele Dunării. Aici s-ar fi oprit pentru a încerca trecerea corăbiei deasupra cataractei- Până la găsirea unei modalităţi de a trece corabia deasupra cataractei, Hercules ar fi plecat pe Cerna în sus şi ar fi ajuns la Herculane unde s-a întâlnit cu Corcoaia, o batrână care locuia în zona Platoului Coroninii Aceasta, väzându-l vlăguit, i-ar fi spus sa intre in apa unui izvor ce se afla in vale sa se mai indrazveneasca, apoi a mai spus ca si cei doi fi ai sai intrau in apa izvoarelor dupa ce terminau munca cimpului iar dupa baia in apa calda erau mai vigurosi si ca localnicii cind erau bolnavii sau aveau animale bolnave, ranite sau muscate de serpi veninosi faceau baie in aceste izvoare iar dupa ce ieseau afara si ei si animalele se vindecau complet.

Batrina i-a povestit lui Hercules despre un balaur care venea si se scalda aici in vale iar cind isi lua zborul de pe pamint scuturindusi aripile stropi de apa cadeau de sus din cer ca o perdea de ploaie formind o cascada in munte numita Cascada Vinturatoarea.Tot aici i-a aparut si tatal sau Zeus in cale spunind-i sa nu uite niciodata ca pericolul cel mai mare vine de sus din cer de la mama sa vitega Hera stiut fiind ca aceasta nu-l avea la inima datorita faptului ca Zeus avusese o legatura amoroasa cu o paminteaca din care se nascuse Hercules.
In locul in care a aparut Zeus a ramas o stinca enorma sub forma unui deget urias care are aratatorul indreptat in sus spre cer numindu-se Degetul lui Hercules.
Stanca se observa foarte bine dupa masa cind soarele bate puternic in ea din Strada Zavoiului.
Reluându-şi drumul, Hercules ajunse intr-un loc salbatic numit Piatra Puscata Tot acolo s-a întâlnit cu un localnic, acesta aflind ca este Hercules i-a cerut ajutorul pentru a omorî un balaur care îsi avea vizuina lângă Izvoarele Cernei si care le producea mari necazuri.Hercules i-a ascultat rugămintea şi a pornit în căutarea balaurului dar inainte se a parasi locul Hercules ca sa nu uite pe unde a venit a facut un semn cu coada maciucii in peretele de stinca Hercules ajunse în sat care era fortificat şi bine apărat. Din discuţia avută cu căpetenia satului, aceasta i-a povestit de necazul lor şi anume că de fiecare dată când ieşeau din sat şi se duceau la munca câmpului balaurul venea şi îi omora, distrugându-le şi recoltele.

Pentru ca să nu mai aibă probleme cu balaurul ei trebuiau să dea în mod regulat câte o copilă din sat pe care o legau de un stâlp, care se afla chiar pe buza unei prăpastii. Balaurul venea şi o lua, astfel sătenii aveau linişte un timp Era un adevarat ritual pentru ca oamenii nu stiau ce sa faca sa se bucure pentru ca scapau de necaz o vreme sau sa plinga dupa copila data de nevoie balaurului. Hercules se hotărăşte să omoare balaurul şi organizează o pânda folosind drept momeala o fata din sat.
În momentul când balaurul veni sa ia fata de pe stâlp, Hercules îi apăru în cale şi îi dădu o lovitură puternică cu măciuca, dar aceasta sare din solzii balaurului în munte, retezând jumătate din vârful acestuia. De aici vine numele de Muntele Retezat.
Apoi balaurul naucit de lovitura o lua pe Cerna in jos si intra in Cheile Corcoaiei locul fiind strimt balaurul ramase blocat dar Hercules ocoli muntele iesindu-i in cale. Se spune ca acolo in chei in locul ala strimt Hercules se propti atit de tare sa dea lovitura de gratie incit piciorul i-a intrat in stinca, urma acestuia o vedem si astazi .
Balaurul de durere si aproape pe moarte se zvircoli asa de tare incit reusi sa iasa din strimtoare si intra in locul unde isi avea vizuina.

In locul lui au ramas urmele luptei, muntele despicat in doua ,scobiturile rotunde din peretii de stinca si despicatura verticala prin care abia se intrevede un colt de cer undeva sus de tot, e lasata de maciuca . Hercules il urmari si ii aplica ultima lovitura omorindu-l, singele tisnindu-i cu putere, formind izvoarele – Izbucul Cernei iar ultima suflare iesindu-i intr-un virf de munte, in locul stiut astazi de Grota cu Aburi si in avenele si pesterile din jur. Legenda mai spune in continuare ca in timpul luptei cu balaurul, fata care fususe folosita ca momeala, speriata, a trecut riul Cerna in Cheile Tasnei ascuzinduse intr-o grota. dar din cauza luptei dintre balaur si Hercules si a zguduiturilor pamintului intrarea in grota a fost astupata de stincile masive pravalite de pe versanti .
Hercules i-a auzit tipetele disperate si sa apucat sa elibereze intrarea grotei insa un bloc enorm de piatra era chiar pe intare. Hercules a incercat cu forta lui recunoscuta sa-l dea la o parte dar nu reusi Atunci lua maciuca si-l sparse in doua dar si o parte din grota ,apoi lua bucatile de stinca si le arunca atit de departe ca una dintre ele ajunse in mijlocul riului Cerna in locul numit La Bobot. Apa a fost oprita de stinca , trecind peste ea formind casacada Bobot din Valea Cernei .

Locul in care a fost grota si spartura de maciuca , este stiut de oameni de Gaura Fetei si se poate vedea din poteca care trece pe deasupra.
Dupa lupta cu balaurul Hercules trecand pe linga izvoarele de apa miraculoasa in drumul lui spre Dunare unde il asteptau argonautii isi aduse aminte de vorbele batrinei Corcoaia . Se hotari sa intre în unul din izvoarele termale, apoi ieşind de acolo şi-a dat seama că într-adevăr batrâna a avut dreptate, forţele i-au revenit ca prin minune iar rănile din lupta cu balaurul i s-au vindecat pe loc.

 

material cules de  Daniela Dani  careia ii multumim pentru munca de cercetare pe  care o face

 

Legende romanesti

Hora Sanzienelor

Published by:

sanzieneNoaptea de Sanziene

In fiecare an, pe 24 iunie, romanii marcheaza sarbatoarea Sanzienelor. Noaptea ce precede aceasta zi se crede ca este magica – minunile sunt posibile, fortele benefice, dar si cele negative ajung la apogeu. In Moldova, crestinii ortodocsi se roaga la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. Ei spera ca vor scapa astfel de necazuri si de boli.

Hora Sanzienelor

Legendele spun ca Sanzienele sunt niste fete foarte frumoase, care traiesc prin paduri sau pe campii. Ele se prind in hora si “dau puteri” deosebite florilor si buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. In popor se crede ca in noaptea Sanzienelor zanele zboara prin aer sau umbla pe pamant. Ele canta si impart rod holdelor, femeilor casatorite, inmultesc pasarile si animalele, tamaduiesc bolnavii, apara semanaturile de grindina. Daca oamenii nu le sarbatoresc cum se cuvine, ele se supara, devenind surate bune cu inraitele Iele sau Rusalii. Sanzienele se razbuna pe femeile care nu tin sarbatoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici barbatii nu scapa usor. Pe cei care au jurat stramb vreodata, sau au facut alt rau, ii astepta pedepse ingrozitoare, despre Sanziene stiindu-se ca sunt mari iubitoare de dreptate.

Soarele iubirii

Sanzienele reprezinta si un prilej de intalnire a tinerilor ce doresc sa-si uneasca destinele, o sarbatoare iubirii, cinstita cum se cuvine, cu cantec si joc. In ajunul Sanzienelor, fetele si baietii care urmeaza a se casatori se aduna spre seara in sat. E veselie, voie buna si toata lumea e cu sufletul deschis. Se tin balciuri cu tiribombe si calusei. Flacaii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe camp flori de sanziene si impletesc cununi. Apoi arunca peste case coronitele. Daca se lovesc sau se agata de horn, vestesc o cununie apropiata. In zorii zilei flacaii se aduna in cete si strabat satele, cu flori de sanziene la palarii. Se alege “Dragaica”. Este propusa una dintr-un grup de sapte fete. Ea trebuie sa fie cea mai frumoasa, cea mai cuminte si cea mai buna dintre fetele satului. Va fi impodobita cu spice de grau. Celelalte tinere se imbraca in alb. Astfel format, alaiul Dragaicei porneste prin sat si pe ogoare. La rascruci fetele fac o hora si canta voioase. Adesea “Dragaicele” sunt confundate cu “Sanzienele”. Dupa unii specialisti, sarbatoarea Sanzienelor isi are originea intr-un cult geto-dacic stravechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci inlantuite intr-o hora care se invarteste ametitor.

Scaldate in roua

Ceremonialul cuprinde apoi intreg satul. Gospodarii primesc cate un spic de grau, pe care il asaza pe grinda, in sura. Ei spera ca pana la acea inaltime se li se adune granele. Batranii vorbesc ca in noaptea de Sanziene, ielele se aduna si danseaza in padure. Cine le vede ramane mut pentru totdeauna sau damblageste. Tot ei cred ca cine nu respecta Dragaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spala, coase sau matura in acea zi poate muri incat ori fulgerat. In popor se spune ca fetele care vor sa se marite repede trebuie sa se spele cu roua. Insa, pentru ca acest scaldat ritual sa aiba efectul scontat, se respecta anumite conditii: in zori, din locuri necalcate, babele strang roua Sanzienelor intr-o carpa alba, de panza noua, apoi o storc intr-o oala noua. In drum spre casa, ele nu vorbesc deloc si mai ales nu trebuie sa intalneasca pe nimeni. Daca toate acestea sunt implinite, cine se spala cu roua respectiva va fi sanatos si dragastos peste an. Femeile maritate pot face si ele acest ritual, ca sa fie iubite tot anul de sot si sa aiba copii frumosi si sanatosi.

 

Legenda spune ca Sanziana a fost o fata sarmana, ramasa orfana si de care nimeni nu avea grija. Oamenii rai de prin preajma ei o alungau de colo-colo, nelasandu-i, bietei fete, nici macar linistea.noaptea sanzienelor

Ea insa se ruga fierbinte lui Dumnezeu sa aiba mila si de ea si sa duca o viata mai buna. Pasarile si animalele padurii o indrageau si veneau in fiecare zi in prejma ei, unele dintre ele aducandu-i chiar si cate ceva de mancare: vrabiutele ii aduceau firimituri de paine, iar pasarile mai mari cate un fruct ce-l purtau cu grija in cioc.

Dar, nu dupa mult timp, Sanziana se imbolnavi si zacea sarmana pe un pat facut din crengi si iarba.

Tocmai pe atunci se intampla ca trecu pe drumul acela, de la marginea codrului, chiar Sfanta Vineri, ce umbla pe pamant imbracata ca o femeie simpla, pentru a le rasplati oamenilor cu inima buna si a-i pedepsi aspru pe cei rai.

Vazand-o pe biata fata ce viata grea duce si negasindu-i nici o vina, Sfanta Vineri se milostivi de ea si o prefacu intr-o floare gingasa si firava, dupa cum era si trupul ei tanar, o floare galben-aurie, dupa cum ii erau si cositele balaie.

Si fiindca a fost binecuvantata chiar de Sfanta Vineri, florile Sanzienei apara de rau. Fiecare floricica a Sanzienei are patru petale mici, asezate in forma de cruce si de aceea are putere impotriva relelor.

Iar oamenii, indragind mult aceste flori minunate, au si astazi obiceiul ca de 24 Iunie sa impleteasca coronite de sanziene, pe care le aseaza apoi la icoanele din biserici si la portile caselor.

 

sursa

Legende romanesti

LEGENDA MACILOR

Published by:

legende romanesti

Legenda macilorCică florile cele frumoase, roşii, pe cari le vedem noi presărate prin lanuri şi pe cîmpie, de le zicem maci, n-ar fi răsărit ele de la început, ci mai tîrziu încoace, din durerea sufletului de mamă.
Odată, de mult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfînta evanghelie.
Acu, într-o zi, neavînd biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mîncare, a scos un ştergar ales pe margine, de-I avusese dar de la maică-sa pe cînd se măritase şi dîndu-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brînză. Da bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o cîmpie şi dup-aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare.
I se strîngea inima femeii de grijă, cînd socotea că-i atîta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemîncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă ? îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.
Pornise băiatul cam cînd era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. ,
Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mîna straşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gînd.
Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cît cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi mai moartă decît vie, porni să afle de urma fecioru-său.
Merse ea mai întîi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe cîmpie. Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar’pădurea tăcea ca. Mormăitul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste cîmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sînge. Dar ea pas să simtă ceva, că în sufletul ei alta nu simţea, decît dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mîncat de fiarele sălbatice din pădure.
Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sîngele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sînge, răsărea o floare mare şi roşie, pînă ce se umplu cîmpia toată de asemenea flori. Taman cînd răcnea ea mai amar : „Ionică, Ionică ‘, numai ce auzi de dincolo de deal, un glas slab de copil, venit ca de la mare depărtare, care îngîna : „mamă, mamă“.
Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici clina repede a văii şi într-o clipită fu lingă copil, unde căzu grămadă.
După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar cînd să treacă peste cîmpie, ce să vezi ? Numai flori roşii, încotro cătai cu ochii.
De atunci se zice că ar fi macii pe pămînt.

tehnoredactare Maddie Ancuta

culeasa de Lia Hîrsu
Alb., Buc., 1925, 247.
Vezi Tip. Leg. 10706. Este atestat în Muntenia.