O licarire de viata. Viata este o intamplare?

In urma cu ceva vreme, am avut o discutie foarte interesanta cu un baietel de 9 ani. Ma intreba cum a aparut viata pe pamant, cine a creat animalele, plantele, oamenii. Cine a luat hotararea ca noi sa traim pe planeta Pamant. Cine ne-a facut? De ce suntem atat de diversi, de ce culoare pielii noastrea e diferita? Si cea mai grea intrebare a fost: De ce ? De ce nastem? Nu cine ne-a facut, ci de ce ne-a facut.

Am continuat discutia cu baietelul, care este inca deschisa pentru ca, nici eu nu stiu DE CE?

Dar mi-am amintit de urmatoarea poveste. Care poate da un raspuns.

VECINII LUI ANDREW Crosse îl considerau pe acesta mai degrabă diavol decât fiinţă omenească. Ei nu puteau înţelege scânteile orbitoare ce se vedeau în timpul nopţii prin ferestrele laboratorului, atunci când vecinul lor mânuia rudi­mentara aparatură electrică. Nu numai că-şi căpătase un renume de temut ca “omul care pro- voacă fulgere şi tunete”, dar era acuzat şi de ateism, fiind considerat un profanator şi un Frankenstein care, pentru liniştea comunităţii, ar fi trebuit pus în lanţuri.

Andrew Crosse îşi vedea însă mai departe de trea­ba lui, numai că treaba aceasta era una foarte neobisnuită pentru prima jumătate a secolului al XlX-lea. Una din experienţele sale ieşite din comun a rămas până în zilele noastre o adevărată enigmă.

Moştenind o proprietate sărăcăcioasă şi o mulţi­me de datorii în Quantock Hills, Andrew Crosse ducea o viaţă monotonă şi plicticoasă, fiind nevoit să-şi câştige traiul de pe o zi pe alta, plătindu-şi datoriile moştenite şi petrecându-şi timpul liber făcând pe omul de ştiin­ţă amator. In ceea ce priveşte acest hobby, avea foarte puţine legături cu adevăraţii specialişti ai domeniului. Andrew Crosse îşi desfăşura activitatea sub spectrul unui dublu handicap: acela de a nu-şi înţelege propriile ex­perienţe şi de a nu deţine datele necesare despre realizările celorlalţi. Poate că tocmai această lipsă de cunoştinţe l-a condus spre experienţa care a făcut ca numele său să nu fie dat uitării.

Meşterind fără nici un ţel precis în dărăpănatul său laborator, într-o bună zi el s-a hotărât să facă nişte experienţe privind formarea şi dezvoltarea cristalelor artificiale prin intermediul unei expuneri prelungite la curenţi electrici de mică intensitate. în acest scop, el şi-a procurat o bucată mare de rocă poroasă (oxid de fer din Muntele Vezuviu) şi a ţinut-o sub efectul curentului electric produs de o baterie rudimentară. Prin cufun­darea acestui material pregătit de el într-o soluţie de acid clorhidric şi silicat de potasiu, Andrew Crosse spera să obţină unele cristale artificiale de siliciu. El a conectat firele de la baterie la bulgărele de oxid de fer, apoi a montat întreg echipamentul necesar acestui experiment pe o măsuţă alăturată, pentru a nu-i sta în cale atunci când revenea la obişnuita sa pasiune de a studia descărcările electrice – scânteile luminoase care îi alarmaseră atâta pe vecinii săi.

Să fi fost oare posibil ca în timpul acestei experienţe să se fi produs din întâmplare un fenomen care a transformat inerta materie anorganică în viaţă?

Intr-o scrisoare pe care a expediat-o pe adresa Societătii londoneze de electricitate, în acelaşi an 1837 Andrew Crosse descria astfel rezultatul experienţei sale: în cea de-a paisprezecea zi de la începerea expe­rimentului am observat cu ajutorul unei lupe câteva mici excrescenţe alburii ce se proiectau din partea de mijloc a rocii supuse tensiunii curentului electric. In cea de-a optsprezecea zi, acestea au luat forma unei “insecte perfecte”, stând în picioare şi sprijinindu-se pe câţiva peri care îi alcătuiau coada. Până în această clipă nu mi-am închipuit niciodată că aceste arătări constituiau altceva decât o formaţiune minerală în stare incipientă. In cea de-a douăzeci şi opta zi micile creaturi au î nceput să-şi mişte picioarele. Trebuie să recunosc că nu mică mi-a fost mirarea. După alte câteva zile, ele s-au desprins debulgărele de stâncă şi au început a se deplasa nestin­gherite.

In decurs de numai câteva săptămâni, aproximativ o sută de astfel de insecte şi-au făcut apariţia din aceeaşi rocă. Le-am examinat la microscop şi am constatat că cele mai mici aveau numai şase picioruşe; cele mai mari aveau opt. Se pare că insectele aparţineau genului acarus, deşi opiniile specialiştilor sunt împărţite: unii susţin că ele fac parte dintr-o specie cunoscută, alţii că nu.

Eu nu am îndrăznit să mă pronunţ asupra cauzei naşterii lor şi asta dintr-un motiv cât se poate de întemeiat – nu am putut să-mi formez o opinie proprie în legătură cu acest fenomen. Cea mai simplă explicaţie care îmi stătea la îndemână era aceea că minusculele ceaturi apăruseră din ouă depozitate de insecte aflate în atmosferă, ouă care apoi au fost clocite prin acţiunea curentului electric. Cu toate acestea nu-mi pot imagina că dintr-un astfel de ou pot ieşi filamente sau că aceste filamente se pot transforma în peri şi, mai mult, nu am reuşit să detectez la o examinare şi mai atentă rămăşiţele de coajă. Mi-am închipuit apoi, aşa cum au făcut şi alţii, că vietăţile ar fi putut să se nască din apă şi, în consecinţă, am examinat foarte atent mai multe vase umplute cu acest lichid: în nici unul din ele nu am descoperit vreo urmă de insectă, aşa cum nu am dat peste nimic în nici un alt cotlon al laboratorului”.

Uluitul om de stiintă amator era foarte conştient de faptul că mergea pe o sârmă foarte întinsă. El descria în scrisoarea sa un experiment ce nu concorda cu modelul ştiinţific acceptat; observaţiile sale riscau să fie luate drept ridicole, dacă nu chiar mai rău. Andrew Crosse trebuia să fie foarte prudent.

Pornind de la presupunerea că misterioasele insecte îşi au originea în chiar roca poroasă, el a renunţat definitiv la această idee şi şi-a continuat experienţele folosind borcane de sticlă pe care le-a umplut cu diferiţi acizi: nitrat de cupru, sulfat de cupru şi sulfat de zinc. Si de data aceasta, minusculii săi vizitatori si-au făcut apariţia în soluţiile astfel obţinute. El a descoperit, după cum nota în observaţiile sale, că aceşti acari apăreau mai întâi sub nivelul superior al lichidului, dar odată ieşiţi din mediul acid al genezei lor mureau foarte repede dacă erau împinşi înapoi în soluţie.

– Inşelătorii! au strigat detractorii .

Oamenii învăţaţi au denunţat în cor atât pe Andrew Crosse cât şi insectele sale drept o escrocherie şi nimic mai mult, acestea din urmă fiind, după opinia lor, nişte produse ale sporilor purtaţi de curentul de aer sau ale impurităţilor din fluidele folosite în experienţe.

Andrew Crosse anticipase aceste critici. El începuse deja o nouă serie de experienţe menite să stabilească dacă creaturile pe care le observase cu proprii săi ochi erau sau nu un simplu efect al întrebuinţării curentului electric. De data aceasta, Andrew Crosse a fiert borcanele pe care le întrebuinţa. Unele dintre aparatele folosite le-a introdus chiar în cuptor. El şi-a încărcat recipienţii cu oxigen produs artificial şi a supraîncins soluţiile de silicat. Andrew Crosse şi-a luat toate aceste măsuri de precauţie cu scopul de a asigura sterilizarea materialelor între­buinţate. Cu toate acestea, în cea de-a o sută patruzecea zi de la declanşarea curentului electric, în borcanele sale sigilate şi vidate şi-au făcut din nou apariţia, la fel ca înainte, misterioşii acari. Andrew Crosse a descoperit una din aceste creaturi la scurt timp după ce ea alunecase de pe bec şi căzuse înapoi în soluţia caustică, unde murise imediat. Vina era numai a lui pentru că uitase că o dată ce părăseau mediul acid insectele nu mai puteau rămâne în viaţă dacă reveneau în acest mediu. Mai mult decât atât, el nu se gândise să amenajeze nici un loc în care acestea să poată supravieţui.

Intr-o atmosferă puternic impregnată de clor ucigaş, el a reuşit, după cum afirma, să producă şi mai multe creaturi perfect dezvoltate, dar lipsite de viaţă. Acestea au continuat să plutească în lichidul ucigător timp de încă doi ani, până când, în cele din urmă, Andrew Crosse a hotărât să demonteze echipamentul.

Şi alţi specialişti au repetat această experienţă, obţinând rezultate identice. Totuşi exista un aspect stra­niu, demn de luat în considerare în legătură cu desco­peririle lor: atunci când întrebuinţau echipament sterilizat si conectau fluidele folosite la curentul electric, misterioasele “insecte” îsi făceau întotdeauna apariţia. Cu cât intensitatea curentului era mai mică, cu atât mai îndelungată era perioada necesară apariţiei aşa-numiţilor “acari”. Cu acelaşi prilej, ei au mai des­coperit că folosind soluţii identice, dar fără a mai aplica efectul curentului, nu mai apărea nici un acar. Mărind cantitatea de carbon în fluide, numărul de “insecte” creştea direct proporţional.

Desigur, suspectele realizări ale laboratorului lui Andrew Crosse au stârnit vâlvă în cercurile oamenilor de ştiinţă ai vremii. Singur şi anonim în faţa valului de calomnii, lui Andrew Crosse nu-i mai rămăsese decât să repete cu stăruinţă că spusese adevărul, cum, de altfel, şi-ar fi dat seama cu uşurinţă si unii dintre detractorii săi, dacă ar fi făcut aceste experienţe. Dar iată că, brusc, atacurile la care era supus au început să scadă în intensitate, pentru că pe scenă apăruse un campion pe care nimeni nu îndrăznea să-l conteste. Marele Michael Faraday a in­format Institutul Regal că şi el fusese martor al apariţiei micilor creaturi în timpul unora din experienţele sale.  Michael Faraday nu era încă sigur dacă acestea puteau fi considerate un produs al soluţiilor respective sau al acţiunii curentului electric.

Andrew Crosse nu a pretins niciodată că ar fi creat ceva nou si neobişnuit. El a încercat numai să aducă la cunostinţa contemporanilor săi ceea ce observase şi condiţiile în care s-au produs aceste fenomene, notând cu multă migală asemănarea frapantă dintre cristalele minerale lipsite de viată si asa-zisii “acari” si felul în care aceştia apăreau la început în soluţiile acide – ca nişte bobite minuscule de culoare albă. El scria: “Fiecare grăunte mineral începuse să crească în volum şi să se lungească pe verticală: aşa se întâmplă în cazul lui acarus. Apoi din el se dezvoltă nişte filamente albicioase. Până în acest moment este greu de observat vreo diferenţă între mineralul incipient şi animalul de mai târziu; dar, pe măsură ce fiecare dintre aceste filamente capătă un contur mai clar, ele se transformă, la nivelul mineralului, în prisme cu şase faţete, transparente, strălucitoare şi rigide; la nivel animalier, ele devin filamente moi şi unduitoare care, în cele din urmă, sunt înzestrate cu viată si mişcare“.

Andrew Crossea mai trăit mulţi ani după remar­cabila sa descoperire din 1837. A fost un om fericit, continuându-şi experienţele în laboratorul său din Quantock, căutând adevărul şi trăind după placul inimii, până când moartea l-a răpit la 6 iulie 1855, în aceeaşi cameră în care văzuse lumina zilei.

Deşi şi-a petrecut viaţa încercând să descopere nişte adevăruri ştiinţifice, singura contribuţie pentru care Andrew Crosse mai este încă amintit, este controversata problemă a “acarilor” săi – nedorită pe vremea aceea şi rămasă fără explicaţie până în ziua de azi.

http://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_Crosse

documentare si tehnoredactare Maddie Ancuta