Radio Catch22 London » Blog Archives

Author Archives: Maddie Ancuta

Top Secret

A opta mare enigma a Universului

Published by:

a opta minune a lumiiA opta mare enigma a Universului.
Toate aceste incursiuni în trecutul umanităţii constituie o fascinantă călătorie ontologică spre izvoarele primordiale, o călătorie iniţiatică la capătul căreia încep să se destrame ceţurile dense ce au învăluit, o vreme, timpii ignoraţi.
Admirăm – cum s-ar putea altfel – giganticele construcţii din Valea Regilor, Coloşii Memnon, marile temple din Teotihuacan, Monte Albân, Tuia şi Yucatân, dar trebuie să înserăm aceste realităţi în cadrul generic al civilizaţiilor terestre.
„Mările de nisip“ africane, nesfârşitele deserturi de loess ale Asiei aduc mărturii care ne invită la o mai profundă, mai neinhibată investigaţie a începuturilor. Asemenea mărturii modifică sensibil cronologiile acceptate până mai ieri. Ele dau o nouă rânduială nu numai reperelor în timp; ele modifică imaginea pe care ne-am format-o despre opera constructivă a vremurilor revolute şi spiritul diriguitor care a animat-o.
Sahara – depozitara vestigiilor a zece milenii de civilizaţie – ne-a păstrat o uimitoare operă care ar merita să fie incluşii printre „minunile” lumilor apuse: o construcţie subpământeană, care măsoară, în lungimi însumate, aproape cât inegalabilul „zid chinezesc
Această lucrare colosală o constituie foggarele, sistem de canale subterane de colectare a apelor freatice, care se aseamăna ca sistem de construcţie cu khattarele marocane, cu gamaturile afgane şi iraniene şi, într-o măsură, cu apeductele subterane proprii regiunilor aride ale Asiei. Ele însumează – considerând laolaltă atât sistemele de aprovizionare în funcţiune, cât şi reţelele „moarte” – dimensiuni impresionante: 10.000 kilometri, dintre care mai bine de o treime sunt exploatate azi în regiunile algeriene şi marocane ale Saharei. Asemenea lucrări realizate cu mijloace rudimentare au implicat folosirea, mulţi ani de-a rândul, a zeci de mii de oameni. Canalele, puţurile au fost săpate mai cu seamă de sclavi originari de prin ţinuturile Nigerului şi ale Senegalului, capturaţi în fulgerătoare expediţii de jaf întreprinse de „călăreţii indigo”, tuaregii. Foggarele constituie, dat fiind coordonatele vremurilor în care au fost realizate, un monument de inventivitate şi forţă ce poate egala, prin efortul încorporat, piramidele Egiptului antic.
Acest ingenios sistem de captare a apelor a fost încetăţenit în regiunile sahariene în împrejurări şi într-un timp care ne îndrumă până în veacul fabulosului Harun al-Raşid.
Cu Harun al-Raşid, sultanul cel înţelept dar iute la mânie, ne-am întâlnit încă din anii copilăriei, în lumea poveştilor ticluite de Şeherezada, în acele de neuitat „O mie şi una de nopţi“. Dar dacă Simbad marinarul, Ali Baba sau imprudentul Aladin nu sunt decât făpturi închipuite pentru a însufleţi pildele Şeherezadei, Harun al-Raşid nu este o ficţiune. El a trăit aievea şi a stăpânit Bagdadul şi Persia către sfârşitul veacului al optulea, cu mai puţină cumpănire, se pare, decât ni—l înfăţişează povestea.
Să zăbovim puţin în această epocă în care Persia cunoaşte mari frământări interne, provocate de aprige lupte religioase între „drept credincioşi” şi grupurile de schismatici care dădeau alte înţelesuri Coranului. In acele împrejurări tulburi, au părăsit ţara- sau au fost nevoiţi să plece – o seamă de oameni printre care se aflau şi boramiki, urmaşii unui clan de budişti iranieni. După multe peregrinări, ei au ajuns în Africa de nord; de aici, unii dintre boramiki, alăturându-se oştilor islamice care năvălesc în Nuliara, pătrund adânc în deşert, unde se vor statornici definitiv.Barmaka, urmaşii lor, formează o comunitate musulmană oarecum închisă, cantonată în special în oaza algeriană Touat. Sunt multe indicii care conduc la concluzia că boramikii sunt cei care au construit în Sahara primele foggare, după modelul kanatelor, apeductele subterane specifice reţelelor de irigaţie iraniene. Un element în plus: în ţinuturile Touatului se află o ramificată reţea de foggare, excelent întreţinute de iscusiţii cultivatori barmaka.
Astăzi, în Sahara funcţionează mai bine de o mie de foggare care înglobează, un sistem de canale subterane zidite ce însumează peste 3000 de kilometri. Cele mai vechi foggare au fost construite In Sahara algeriană, în raza oazelor Saoura, Gourara, Tidikelt, I ouat – patria tribului barmaka – şi în preajma multor altor localităţi înşirate de-a lungul celor 1200 de kilometri ce jalonează celebra „cale a palmierilor”, care începe în vecinătatea frontierei marocane şi se sfârşeşte la oaza In-Salah.

Enfandurile – canalele subpământene ale foggarelor, săpate la câţiva metri sub nisipurile şi argilele roşii – pot fi totuşi uşor identificate, datorită muşuroaielor ce apar la anumite distanţe de-a lungul traseului lor. Acoperite cu pietre plate şi mărăcinişuri, moviliţele ascund gurile unor puţuri verticale intermediare. Prin ele coboară din când în când cei care au în grijă buna funcţionare a foggarelor pentru a curăţa enfandurile de nisipul infiltrat Canalele subterane au înălţimea unui stat de om, permiţând deplasarea cu destulă uşurinţă între puţurile de aerisire.

Foggarele sahariene constituie lucrări impresionante prin insolitul lor şi, mai ales, prin extraordinarul efort ce l-au necesitat; în aceste construcţii de mare anvergură sunt încorporate milioane de ore-muncă, efortul a nenumărate generaţii de cultivatori. Ele vădesc, prin ingeniozitatea şi amploarea construcţiei, un deosebit simţ al organizării şi o cunoaştere temeinică a tehnicii de captare a apelor freatice. Constructorii de foggare şi-au săpat fântânile în punctele „mai înalte” ale pânzei freatice, îndrumând apoi apa prin canale uşor înclinate, într-o progresie bine chibzuită, pe un traseu rectiliniu prestabilit, până la bazinul de colectare din centrul oazei.
Colosala lucrare ne aduce în minte cuvintele savantului francez H. P. Eydoux: „Efortul saharianului are o esenţă eroică, paradoxală; el reprezintă un protest constant împotriva imposibilului, o sfidare faţă de dificultăţile generate de mediul potrivnic”.

Mai multe articole in Top secret

Legende romanesti

Hora Sanzienelor

Published by:

sanzieneNoaptea de Sanziene

In fiecare an, pe 24 iunie, romanii marcheaza sarbatoarea Sanzienelor. Noaptea ce precede aceasta zi se crede ca este magica – minunile sunt posibile, fortele benefice, dar si cele negative ajung la apogeu. In Moldova, crestinii ortodocsi se roaga la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. Ei spera ca vor scapa astfel de necazuri si de boli.

Hora Sanzienelor

Legendele spun ca Sanzienele sunt niste fete foarte frumoase, care traiesc prin paduri sau pe campii. Ele se prind in hora si “dau puteri” deosebite florilor si buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. In popor se crede ca in noaptea Sanzienelor zanele zboara prin aer sau umbla pe pamant. Ele canta si impart rod holdelor, femeilor casatorite, inmultesc pasarile si animalele, tamaduiesc bolnavii, apara semanaturile de grindina. Daca oamenii nu le sarbatoresc cum se cuvine, ele se supara, devenind surate bune cu inraitele Iele sau Rusalii. Sanzienele se razbuna pe femeile care nu tin sarbatoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici barbatii nu scapa usor. Pe cei care au jurat stramb vreodata, sau au facut alt rau, ii astepta pedepse ingrozitoare, despre Sanziene stiindu-se ca sunt mari iubitoare de dreptate.

Soarele iubirii

Sanzienele reprezinta si un prilej de intalnire a tinerilor ce doresc sa-si uneasca destinele, o sarbatoare iubirii, cinstita cum se cuvine, cu cantec si joc. In ajunul Sanzienelor, fetele si baietii care urmeaza a se casatori se aduna spre seara in sat. E veselie, voie buna si toata lumea e cu sufletul deschis. Se tin balciuri cu tiribombe si calusei. Flacaii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe camp flori de sanziene si impletesc cununi. Apoi arunca peste case coronitele. Daca se lovesc sau se agata de horn, vestesc o cununie apropiata. In zorii zilei flacaii se aduna in cete si strabat satele, cu flori de sanziene la palarii. Se alege “Dragaica”. Este propusa una dintr-un grup de sapte fete. Ea trebuie sa fie cea mai frumoasa, cea mai cuminte si cea mai buna dintre fetele satului. Va fi impodobita cu spice de grau. Celelalte tinere se imbraca in alb. Astfel format, alaiul Dragaicei porneste prin sat si pe ogoare. La rascruci fetele fac o hora si canta voioase. Adesea “Dragaicele” sunt confundate cu “Sanzienele”. Dupa unii specialisti, sarbatoarea Sanzienelor isi are originea intr-un cult geto-dacic stravechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci inlantuite intr-o hora care se invarteste ametitor.

Scaldate in roua

Ceremonialul cuprinde apoi intreg satul. Gospodarii primesc cate un spic de grau, pe care il asaza pe grinda, in sura. Ei spera ca pana la acea inaltime se li se adune granele. Batranii vorbesc ca in noaptea de Sanziene, ielele se aduna si danseaza in padure. Cine le vede ramane mut pentru totdeauna sau damblageste. Tot ei cred ca cine nu respecta Dragaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spala, coase sau matura in acea zi poate muri incat ori fulgerat. In popor se spune ca fetele care vor sa se marite repede trebuie sa se spele cu roua. Insa, pentru ca acest scaldat ritual sa aiba efectul scontat, se respecta anumite conditii: in zori, din locuri necalcate, babele strang roua Sanzienelor intr-o carpa alba, de panza noua, apoi o storc intr-o oala noua. In drum spre casa, ele nu vorbesc deloc si mai ales nu trebuie sa intalneasca pe nimeni. Daca toate acestea sunt implinite, cine se spala cu roua respectiva va fi sanatos si dragastos peste an. Femeile maritate pot face si ele acest ritual, ca sa fie iubite tot anul de sot si sa aiba copii frumosi si sanatosi.

 

Legenda spune ca Sanziana a fost o fata sarmana, ramasa orfana si de care nimeni nu avea grija. Oamenii rai de prin preajma ei o alungau de colo-colo, nelasandu-i, bietei fete, nici macar linistea.noaptea sanzienelor

Ea insa se ruga fierbinte lui Dumnezeu sa aiba mila si de ea si sa duca o viata mai buna. Pasarile si animalele padurii o indrageau si veneau in fiecare zi in prejma ei, unele dintre ele aducandu-i chiar si cate ceva de mancare: vrabiutele ii aduceau firimituri de paine, iar pasarile mai mari cate un fruct ce-l purtau cu grija in cioc.

Dar, nu dupa mult timp, Sanziana se imbolnavi si zacea sarmana pe un pat facut din crengi si iarba.

Tocmai pe atunci se intampla ca trecu pe drumul acela, de la marginea codrului, chiar Sfanta Vineri, ce umbla pe pamant imbracata ca o femeie simpla, pentru a le rasplati oamenilor cu inima buna si a-i pedepsi aspru pe cei rai.

Vazand-o pe biata fata ce viata grea duce si negasindu-i nici o vina, Sfanta Vineri se milostivi de ea si o prefacu intr-o floare gingasa si firava, dupa cum era si trupul ei tanar, o floare galben-aurie, dupa cum ii erau si cositele balaie.

Si fiindca a fost binecuvantata chiar de Sfanta Vineri, florile Sanzienei apara de rau. Fiecare floricica a Sanzienei are patru petale mici, asezate in forma de cruce si de aceea are putere impotriva relelor.

Iar oamenii, indragind mult aceste flori minunate, au si astazi obiceiul ca de 24 Iunie sa impleteasca coronite de sanziene, pe care le aseaza apoi la icoanele din biserici si la portile caselor.

 

sursa