O sa va povestesc 3 lectii simple de viata, 3 exemple. Prin intermediul radioului radiocatch22 London si al paginii de FB a radioului am avut sansa si onoarea sa cunosc cativa oameni admirabili, care ca si mine, plecati din tara incearca sa exporte in Romania lucrurile bune din tarile de adoptie. In ciuda efortului depus cei care trebuie sa auda, sa inteleaga raman indiferenti si nepasatori.

Nu se vrea, pur si simplu nu se doreste. Nu exista NU POT, exista doar NU VREAU.

Imi amintesc ca in Romania am cunosut un profesor foarte implicat si entuziasmat in ceea ce priveste invatamantul, educatia, schimbul de experienta. Mi-a povestit cu tristete si dezamagire ca la intoarcerea dintr-un schimb de experienta de la un liceu similar al celui in care preda, plin de entuziasm a venit in tara si le povestea colegilor ce se poate face si ce solutii simple sunt la indemana. Raspunsul a fost ” De ce sa ne complicam?” A luat toate materialele aduse si le-a aruncat in cosul cu gunoi. Mai tarziu a plecat din invatamant.

La intoarcerea mea de la Conferinta din SUA legata sistemul scolar, invatamantul afterschool, solutii simple, Know How, am fost plina de entuziasm, am scris proiecte, am incercat sa implic cat mai multa lume. Ma priveau  si la un moment dat am fost intrebata: “De ce faci toatea astea? Ce ai de castigat de aici?”. Am ramas fara aer la intrebarea asta.

O viata mai buna pentru noi si copiii nostrii.

O viata traita demn fara umilinte.

O viata cu drepturi nu doar cu obligatii.

Sanse reale pentru copiii nostrii.

O batranete linistita, fara lacrimi pentru parintii nostrii.

Se pare ca nu este suficient pentru cei care au puterea deciziilor in Romania.

O scoala din Carshalton Surrey-London. Pe terenul pentru alergat ( este chiar un teren unde se face atletism care este al scolii respective) un grup de 20 de copii cu 3 instructori sunt la ora de atletism.

In scolile din UK programul scolar incepe in primary school dar si secondary school  8.30 – 9.00 am si se termina intre 3.15 -3.30.pm. Dupa terminarea programului sunt tot felul da activitati si programe afterschool pentru inca o ora sau o ora si jumatate.

La scoala respectiva era ora de atletism. Copiii sunt invatati diferite reguli, petrec timpul in aer liber, se distreaza alaturi de alti copii, diferite competitii etc.

Copiii alearga, fac ture in jurul terenului. Ultimul copil este insoti de un asistent  care alearga in ritmul lui. M-am oprit sa privesc scena. Toti copiii au terminat de alergat, mai putin ultimul pusti insotit de un asistent.

Gata! A termiant si el insostit de aplauze. Profesorul il felicita ca si toti ceilalti copii. Pustiul zambea si era mandru. Pustiul este un copil cu “special needs” adica copil cu nevoi speciale. Acest copil nu are probleme locomotorii, se duce la scoala si este integrat intr-o clasa cu copii normali, toti copiii stiu problema lui si sunt alaturi de el, pentru ca munca in echipa, spiritul de echipa aici functioneaza foarte bine.

Instantaneu gandul m-a dus la copiii din Romania cu nevoi speciale.

Copiii din fotografia alaturata sunt copii surzi care iau lectii de echilibru, mers cu bicicleta etc

Intr-o sala de gym am vazut o scena asemanatoare. De data asta un tanar aflat intr-un scaun cu rotile facea diferite exercitii la diferite aparate.

Am mai vazut scene asemanatoare cu copii la piscina. Copiii care veneau la piscina in carucioare cu rotile, exista o masinarie speciala care ii ajuta sa intre in apa iar acolo ei fac tot felul de exercitii, se bucura, rad.

Fiecare are dreptul la viata. Toti avem aceleasi drepturi. Doar pentru ca unii sunt “altfel” nu inseamna ca ei nu trebuie sa se bucure de ce ne bucuram noi. 

Acum sa ne mutam putin pe strada 🙂

3 profesori, un grup de 10 copii pe biciclete, cu casti pe cap, veste reflectorizante, iau primele lectii de mers cu bicicleta in trafic. Frumos nu? Si mai ales foarte important.

Un profesor langa grupul  de unde pleaca biciclistul, altul la mijlocul traseului si unul la sfarsitul traseului.

In permanenta copilului i se spune ce trebuie sa faca: de la verificarea starii bicicletei in momentul in care se urca pe ea, cum sa se asigura in trafic, ce trebuie sa faca atunci cand vrea sa travereseze sau sa opreasca. Chiar si felul in care isi lasa bicicleta este f important. Totul se termina in aplauze si mesaje de felicitare.

Mergand pe strada la un moment dat in fata mea un grup galagios de mamici. Toate impingand carucioare, planset de copil. A durat 1-2 secunde sa realizez ca mamicile erau gravide, copiii erau papusi, iar ele luau lectiile de a fi mamica. Pana la urma nici unul din noi nu s-a nascut cu lectiile invatata de a fi  parinte. Si a fi parinte se invata, nu doar lectii de respiratie si ce trebuie facut atunci cand esti in travaliu. Taticii de asemena invata ce inseamna sa fi tata si cat de importanta este implicarea in viata copilului.

Una din mamici, avea un bebelus cam plangacios 🙂 si am auzit–o spunand:” Nu stiu de ce plange. Am verificat tot. Dar continua sa planga“. Asa este si in viata ,nu? Unele aveau bebelusii in carut, altele in brate.

Totul se invata. Doar trebuie sa vrem sa invatam.

Nu mai cred ca in Romania nu sunt bani, nimeni nu crede asta. Doar vedem ce se intampla. Doar ca in Romania nu se doreste ca banii care sunt,  sa fie folositii pentru mersul normal si sanatos al unei societati moderne.

Unele lucruri se poate face si fara bani.

Sa fii om! Nu ai nevoie de bani pentru a fi om, pentru a fi bun, inimos, empatic. 

Maddie Ancuta