Suntem calatori prin viata noastra si in vietile celorlalti, trecem grabiti unii pe langa ceilalti scufundati in propriile ganduri. Cateodata ni se intampla ca din goana pasilor nostri sa ne oprim pentru a rade unui copil care alearga dupa fluturi, a admira o femeie care “ne taie respiratia” la vederea ei, a sterge lacrimile de pe chipul adolescentului indragostit sau pur si simplu ne odihnim pe o banca, motaind in soare ascultand monotonia vorbelor vecinului de banca care ne povesteste despre cainele lui, erorile acceptate ale vietii.

De-a lungul timpului am cunoscut oameni care si-au pus amprenta asupra vietii mele, au ramas pentru totdeauna dragi sufletului meu.

Acest interviu mi l-am imaginat ca avand loc intr-o incapere inalta, plina cu mobila de mahon, inconjurati de multe carti, cu parchetul scartaind sub greutatea pasilor, inconjurati de intelepciunea freudiana, privindu-mi interlocutorul in ochi, avand curiozitatea copilului care, cu pasi mici dar siguri, este hotarat sa descopere lumea si mai ales sa o inteleaga o data cu trecerea timpului.

Azi va invit sa discutam ca intre prieteni si sa-l cunoastem pe medicul psihiatru Claudiu Carmaciu.

M.A. Ma intereseaza omul din spatele medicului dar ma intereseaza si medicul care ia decizii.

Cu acordul dumneavoastra as vrea sa facem o calatorie in timp.

Sa ne intoarcem in momentul in care ati decis sa deveniti medic.

Ce anume sau cine anume v-a determinat sa luati decizia de a deveni medic? Cand s-a intamplat asta? De ce medic psihiatru?

Claudiu Carmaciu: Draga Maddie, daca discutam ca intre prieteni nu e nevoie sa ne adresam cu “dumneavoastra”, nu-i asa? Multumesc mult pt oportunitatea de a raspunde la intrebarile tale, voi incerca sa fiu sincer si clar, hai sa vedem daca voi reusi!

 M-am nascut intr-o familie de medici, tata a ajuns profesor universitar de fiziologie la Facultatea Carol Davila din Bucuresti si membru al Academiei de Stiinte Medicale iar mama medic reumatolog la Centrul Metodologic de Reumatologie. Am urmat deci o cale bine batatorita…desi psihiatria ca specialitate medicala a fost o decizie strategica luata abia dupa sosirea mea in Anglia si nu implinirea unui vis din copilarie sau studentie. Nici nu mi-am pus pe vremea adolescentei problema sa aleg alta meserie decat cea de medic, intrebarea asta mi-am pus-o mult mai tarziu, vazand cum sub ochii mei medicii de pretutindeni au pierdut multe din avantajele profesiei, de altfel foarte nobile, pe care au imbratisat-o initial cu tot sufletul. Recunosc ca nu exista padure fara uscaturi, ca exista uneori cazuri de malpraxis strigatoare la cer si ca aroganta unor medici e total reprobabila, dar nu consider justificata scaderea constanta a respectului fata de medici, nu mi se pare echivalenta vizitarea unui doctor cu mersul la aprozar, unde in primul caz “cumperi sanatate” si in al doilea, cumperi trei legaturi de ceapa si una de usturoi… Nu e justificat nici nivelul mare de stress la care e supus medicul in ziua de azi, printr-o cultura a blamarii exagerata si o birocratie inutila cuplata cu o corectitudine politica care miroase mai degraba a ipocrizie. Medicii de azi au tendinta sa practice o medicina defensiva si mult timp este irosit pt justificarea actiunilor medicale in loc sa fie folosit in interesul pacientilor si cel mai trist e ca am auzit din ce in ce mai multi medici in ultima vreme sfatuindu-si copiii sa aleaga orice alta meserie, numai doctori sa nu se faca. A propos de corectitudinea politica, in Anglia nu mai e la moda sa folosim cuvantul “pacient”, managerii deja folosesc de cativa ani incoace termenul de “utilizator de servicii medicale”…astept acum cu infrigurare schimbarea denumirii spitalelor si policlinicilor in aprozare ale utilizatorilor de servicii medicale! Glumesc, bineinteles…

M.A: De ce anume va este teama atunci cand aveti un pacient nou? Sau ce simtiti cand aveti un nou pacient?

Claudiu Carmaciu: Prima parte a intrebarii presupune ca trebuie neaparat sa-mi fie teama de ceva inainte de a vedea un pacient nou si nu cred ca teama e un sentiment benefic intr-o relatie profesionala intre medicul psihiatru si pacientul sau. Iata ca ma incapatanez sa folosesc termenul de pacient, hahaha! De aceea cred, cu respect, ca a doua parte a intrebarii e mai potrivita si ca sa nu mai aman raspunsul, inainte de a vedea un nou pacient simt o combinatie de curiozitate cu dorinta de a ajuta, de a avea un efect pozitiv. Dar teama apare si ea din pacate cateodata, de exemplu am consultat acum o luna de zile in Chelmsford un barbat suferind de schizofrenie care avea langa pat doua cutite vanatoresti si o lama de sabie…noroc ca am avut si doi politisti langa mine! Poate ca mai exista si o altfel de teama, teama de a nu dezamagi, sau mai bine zis, dorinta de a ma ridica la nivelul asteptarilor pacientului. Bineinteles ca ar fi o exagerare sa spun ca psihiatria este practicata intotdeauna intr-o atmosfera destinsa. Interviul psihiatric, dar si momentele premergatoare interviului, nu reprezinta o plimbare prin parc, ca sa parafrazez o expresie englezeasca…

M.A: Ati avut vreodata indoieli asupra diagnosticului pus?  Sa lucrezi cu mintea omului este foarte greu si responsabilitatea este mai mare decat in celelalte specializari.

Medicii sunt si ei oameni, cu probleme, indoieli, suferinte din dragoste, angoase. Sunt oameni si tot ce este uman nu le este strain.

Medicul in general vede partea cea mai rea si bolnava dintr-un om.

In cazul medicului psihiatru personal cred ca este mult mai dificil. Si nu ma refer la siguranta personala,ci la faptul ca un tratament prost poate distruge iremediabil un om.

Oameni care sunt deja “cazuti si facuti bucati pot fi iremediabil distrusi.

Cum faceti fata acestei responsabilitati? Ce va determina sa mergeti mai departe? Cum puneti bariera intre cele doua vieti ale dvs: viata de familie, alaturi de prieteni si cei care vin cu venele taiate, drogati, abuzati emotional, violati psihic si fizic?

Claudiu Carmaciu: Aici sunt de fapt mai multe intrebari foarte interesante, impletite si cu parerile tale personale draga Maddie. Bineinteles ca m-am indoit uneori asupra anumitor diagnostice; o problema majora a psihiatriei e ca nu poti masura, de exemplu, nivelul depresiei la un depresiv asa cum masori glicemia la un bolnav diabetic. Nu poti nici sa vezi, uitandu-te la o tomografie computerizata a creierului, daca pacientul sufera de schizofrenie sau nu, asa cum un chirurg ortoped vede clar fractura unui os. Bineinteles ca nu plec la servici cu prejudecata ca voi fi mintit, dar am avut situatii in care pacientii mi-au recunoscut mai tarziu ca, fie mi-au descris simptome care nu le aveau, fie au tinut ascunse de mine simptome care de fapt ii chinuiau…Nu e deloc usor sa pui un diagnostic psihiatric corect in anumite situatii, unele cazuri sunt bineinteles mai grele ca altele, iar diagnosticul depinde enorm de mult de cooperarea si sinceritatea pacientului, dar in general un psihiatru competent va pune un diagnostic corect si nu am intalnit niciodata situatia, in ultimii 20 de ani de cand practic psihiatria in Anglia, in care un psihiatru sa fi “distrus iremediabil un om”, ca sa folosesc cuvintele tale, prin a-l diagnostica gresit. Am auzit insa de chirurgi care au inlaturat din greseala rinichiul sanatos si l-au lasat pe pacient cu rinichiul bolnav…Da, psihiatrii se pot imbolnavi psihic chiar ei si nu am uitat ca am avut un soc urias cand, acum cativa ani, contracandidatul meu pt un post de director, un psihiatru cu experienta, s-a spanzurat la scurt timp dupa succesul sau la interviu. Daca un pacient nu e de acord cu diagnosticul sau tratamentul psihiatrului sau, are bineinteles dreptul sa vada alt psihiatru din aceeasi unitate spitaliceasca sau poate consulta oricand un psihiatru privat, complet independent. Imi amintesc de o pacienta varstnica care a fost foarte dezamagita cand i-am confirmat diagnosticul pus de psihiatrul ei. Era convinsa ca elicopterele politiei o urmareau din cer si telefona zilnic la politie ca sa se planga de zgomotul elicopterelor, de asemenea era convinsa ca mama ei inca traieste, desi a fost prezenta la funeraliile ei si colinda prin caminele de batrani sa-si regaseasca mama…foarte trist caz, din pacate ca multe altele din psihiatria de pretutindeni. Ca o mica paranteza, cred ca e important sa explic ca legislatia sanatatii mentale din Anglia face imposibile abuzurile care se petreceau in fostul bloc comunist, unde adversarii politici erau diagnosticati fals si apoi internati, practic anihilati, in unitati psihiatrice…

M.A: Cum puteti defini “normalitatea”. Cine defineste normalitatea? Cine sau ce anume imi garanteaza ca “normalitatea” pe care medicul psihiatru o “vizualizeaza” este  normalitatea mea? Medicul este om asa ca poate gresi oricand. Nu va este teama ca la un moment dat puteti gresi? Ati trait vreodata sentimentul ca este posibil sa gresiti?

Claudiu Carmaciu: O intrebare mai apropiata filozofiei decat psihiatriei…m-ai pus serios pe ganduri draga Maddie. Ce e normalitatea si cine o defineste? Banuiesc ca daca apare un martian si coboara din farfuria lui zburatoare si ma vede purtand cravata la costum, ma va crede anormal psihic, neintelegand rostul acelei bucati de stofa atarnate la gatul meu, hahaha…Acum, ca sa dau totusi un raspuns mai serios, exista doua manuale foarte importante, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders folosit indeobste de colegii americani si International Classifications of Diseases, folosit mai mult in Europa, inclusiv in Anglia si echipe de psihiatrii eminenti si-au concentrate eforturile in ultimele decenii, editie dupa editie, sa gaseasca criteriile dupa care sa diagnosticheze o varietate intreaga de tulburari psihice. Acum rog cititorii sa nu se repeada sa citeasca tot felul de descrieri ale tulburarilor psihice si sa se autodiagnosticheze, fiindca risca sa ajunga la concluzii eronate. De exemplu, una e sa fii putin cam suspicios, iar alta e sa fii suferind cu o psihoza paranoida, una e sa fii putin anxios si alta e sa suferi de atacuri severe de panica. Cu totii am avut clipe cand am fost tristi, dar asta nu inseamna ca am avut o boala depresiva severa si trebuia sa primim tratament electro-convulsivant…Iar la intrebarea directa daca am gresit vreodata diagnosticul vreunui pacient, nu pot sa spun decat ca “errare humanum est”…bineinteles ca oricine poate gresi, dar important e sa fim sinceri cu noi insine si cu pacientii nostri si sa corectam greselile cat mai rapid.

M.A: Sa discutam ipotetic. In cazul unei fete de 15 ani care incearca sa se sinucida pentru ca ani la rand a fost violata de tatal ei, profesor, preot (sunt mii de cazuri reale) si ajunge la medic cu sufletul, mintea si trupul  facut bucati. Fata este declarata iresponsabila pentru ca isi face singura rau, societatea o acuza, medicul cu bune intentii incepe sa-i prescrie un tratament ca sa o aduca la linia de plutire. Intreaga ei fiinta va fi greu de vindecat. Ea este victima dar ea primeste toate socurile. Posibil ca ea sa nu-si revina niciodata.

In multe cazuri “violatorul” scapa. Povara este purtata doar de victima. Atacatorul care evident este vinovatul pentru inteaga situatie scapa, dar el este cel care are nevoie de ajutor.

Parinti abuzivi care fac din copiii lor sanatosi pacientii ai medicului psihiatru. Victimele.. sunt acuzate. Cum analizati asta? ca medic dar si ca om.

Ati avut astfel de cazuri?  Ce ati facut, ce ar trebui societatea sa faca?

Claudiu Carmaciu: Este foarte trist ce se intampla cu multe victime ale abuzului sexual in copilarie. Intr-adevar e ironic ca vinovatii isi continua adeseori viata nestingheriti, dar asta, bineinteles, doar daca nu sunt reclamati, prinsi de politie, judecati si trimisi dupa gratii. Indiferent ce se intampla cu vinovatii, multe dintre victime sufera psihologic in continuare peste ani si ani, ele dezvolta adeseori o tulburare de personalitate tip “borderline”, cu instabilitate emotionala, impulsivitate, se auto-mutileaza, fac tentative suicidare si uneori, din pacate, reusesc sa-si ia viata. Am avut un numar mare de astfel de pacienti in practica mea de stat si in cea privata, abuzul sexual si alte traume in copilarie sunt din pacate des intalnite in practica psihiatrica si o combinatie de medicatie si psihoterapie ajuta astfel de victime sa supravietuiasca, dar sunt de acord cu tine, societatea infiereaza astfel de pacienti, care sunt vazuti ca simpli manipulanti si e nevoie de multa experienta psihiatrica si mai ales de compasiune si bun simt pt a-i putea intelege si a-i ajuta. Va dura foarte mult timp, cred eu, pana cand stigmatizarea bolnavilor psihici in general, dar si a pacientilor “borderline”, va fi inlocuita de o atitudine empatica si matura a societatii in care traim…

M.A: Pacientii sunt mai multi barbati sau femei, ati avut  si pacienti copii?

Claudiu Carmaciu: Unele afectiuni psihiatrice, de exemplu schizofrenia, afecteaza numeric barbatii si femeile in mod egal, altele, de exemplu anorexia nervoasa, e foarte rar intalnita la barbati iar un exemplu de tulburare mai des intalnita la barbati decat la femei e tulburarea de personalitate de tip antisocial. Am un coleg psihiatru la Spitalul Priory care spune cu nonsalanta, ca toti barbatii sunt psihopati, uitand ca e si el barbat, hahaha…Nu am numarat niciodata pacientii care i-am vazut in ultimii 20 de ani, dar banuiesc ca am vazut un numar aproximativ egal de barbati si femei. Eu sunt psihiatru pentru adulti, dar am avut si stagiu in psihiatria copilului si adolescentului cu multi ani in urma, in Romford, iar pacientii mei actuali se situeaza intre limitele de varsta de la 17 la 70 de ani.

 Este posibil ca un om care este doar usor depresiv sa fie internat si acolo el sa aiba cadere dramatica printre oameni cu adevarat dereglati psihic? Ca atunci cand un adolescent rebel si usor scapat de sub atentia parintilor, fura o masina fiind sub influenta alcoolului,ajunge intr-o scoala de corectie sau la inchisoare, dar fondul sufletesc nu este rau ci doar o intamplare nefericita, teribilism l-a adus in fata justitiei. In mijlocul adevaratilor “raufactori” fiind corupt cu adevarat iesind din inchisoare in cea mai rea varianta a sa. Este o alta realitatea.

In cazul dvs. este posibil ca un om doar depresiv sa iasa din sectia spitalului de psihiatrie mai rau decat a intrat?

Interesanta intrebare…de multe ori saloanele de psihiatrie din Anglia in care am lucrat peste ani erau departe de a fi un loc ideal pt a te reface dintr-un episod de depresie. Tin minte cum mi s-a plans intr-o zi un pacient fiindca in mijlocul noptii colegul lui de camera, total confuz, a confundat patul celalalt cu toaleta…Dar am vazut totusi o imbunatatire a confortului pacientilor peste ani, vechile azile psihiatrice au fost inlocuite treptat cu unitati moderne si in loc de 20 de pacienti inghesuiti intr-un dormitor comun, acum sunt dormitoare cu unul sau maximum doua paturi in majoritatea spitalelor psihiatrice, din cate am vazut. Eu sunt impotriva amestecului de pacienti galagiosi, hiperactivi sau agresivi cu pacienti linistiti, deprimati sau anxiosi, eu as aplauda de fapt si initiativa de a avea saloane separate pt femei si barbati…dar in afara de tine draga Maddie, nu ma intreaba nimeni ce parere am eu.

  M.A: Ati avut pacienti pe care nu i-ati mai putut ajuta? Daca da, cum v-ati simtit atunci?

Am pierdut cativa pacienti, e inevitabil cred eu, intr-o astfel de profesie…unii au reusit sa-si ia viata chiar pe salon, altii in afara spitalului…Nu e usor deloc pentru un psihiatru sa primeasca astfel de veste, urmata bineinteles de intrebari care mi le-am pus singur, de genul “oare putea fi evitat cumva dezastrul, oare puteam face mai mult?” Iar dupa mustrarile de constiinta au urmat anchete mai mult sau mai putin complicate si rapoartele aferente. Deci…nu m-am simtit prea bine, dar nici de psihiatrie nu m-am lasat, asa cum nu se lasa nici chirurgii de operatii dupa esecuri tragice.

  Ne puteti povesti un caz care v-a marcat?

Claudiu Carmaciu: Inainte de a ma pensiona din sistemul psihiatric de stat englez am avut parte de cea mai dificila pacienta care am avut-o vreodata. Daca v-as descrie simptomele care au ridicat-o la acest rang, nu numai ca as soca pe tine si pe cititori, dar as calca o regula foarte stricta, aceea de a pastra confidentialitate intre pacient si medicul curant…deci, din pacate, intrebarea asta va ramane fara raspuns! Sorry!

M.A: Daca as avea o bagheta magica si v-as spune ca va pot indeplini 3 dorinte care ar fi acelea: ca om dar si ca medic psihiatru.

Ca om, cele trei dorinte ar fi ca primul, al doilea si al treilea copil al meu sa aiba vieti foarte fericite. Simplu de raspuns…Ca medic psihiatru, mai greu de raspuns, dar prima dorinta ar fi sa imi dai un instrument infailibil de diagnosticare a bolii psihice, apoi, a doua dorinta, sa-mi dai tratamente infailibile pt bolile psihice grave si in final, mai agita odata bagheta magica draga Maddie si asigura resursele necesare pt ca toti pacientii psihiatrici de pe glob sa beneficieze de primele doua dorinte de mai sus.

Daca ne-am intoarce in timp in momentul in care ati decis sa deveniti medic psihiatru si v-as intreba ce ati dori sa faceti in viata profesional ce raspuns mi-ati da?

Sa fiu sincer, multe lucruri le-as face altfel daca am putea da timpul inapoi, dar poate si mai multe lucruri le-as repeta, cu zambetul pe buze, ori de cate ori am da timpul inapoi. Din pacate, specializarea in psihiatrie e greu de facut cu zambetul pe buze…fiindca in jurul tau sunt de obicei lacrimi, e o meserie mai dificila decat pare, o meserie care te consuma, uneori fara sa-ti dai seama…dar e atat de profund umana, incat satisfactiile spirituale pot fi imense.

M.A: Imi amintesc ca anestezistul meu din Romania la un an de zile dupa ce am fost operata am aflat ca s-a sinucis. Intr-o dimineata s-a aruncat in fata trenului.

Cine-i reparara pe medici? Au ei puterea sa recunoasca ca sunt pe punctul de a claca?

Claudiu Carmaciu: Doctorii sunt deseori foarte grijulii in a-si trata pacientii, dar deficitari in a se ingriji pe ei insisi. Nu sunt eu cel care a spus aceasta primul…chiar din biblie vine proverbul “physician, heal thyself!”, nu-i asa? Unii medici isi dau seama ca au nevoie de ajutor chiar ei si il primesc, altii nu-l cer, desi isi dau seama ca sunt pe punctul de a claca, probabil din mandrie, altii poate aluneca prea departe in depresie ca sa-si dea seama ca decizia de a se sinucide e irationala, in orice caz, din fericire, marea majoritate a medicilor nu sunt in situatia extrema pe care o descrii tu, sau pe care am descris-o eu mai sus, cand va povesteam de psihiatrul care s-a sinucis dupa ce a primit slujba de director pt care ma inscrisesem in competitie si eu…

 Dar vreau sa termin pe o nota pozitiva totusi, multumesc frumos Maddie pt interviu, iar raspunsul sincer la ultima ta intrebare e ca pe doctori ii repara…tot doctorii! Daca un psihiatru isi fractureaza un picior, il vede colegul lui ortopedul, iar daca un psihiatru o ia razna, il vede colegul lui psihiatrul…desi o gluma favorita a mea e ca psihiatrii se trateaza singuri, in oglinda!

Si eu va multumesc!

Maddie Ancuta