Nu sunt o victimă Povestea lui Dean

Am inceput in urma cu 2 zile calatoria spre o viata noua.  Viata pe care ne o dorim.

Fiecare dintre noi in momentele de sinceritate si intimitate cu sine insusi are nemultumiri, probleme, semne de intrebare. Desi ne punem dorinte ne intrebam ce este in neregula cu noi,  de ce nu reusim sa ni le implinim.

In urma discutiilor avute am tras si concluzia.  Cel mai aprig sabotor al nostru suntem noi insine.

Nu putem acuza pe cei din jur de esecurile, greutatea, lipsa unei relatii stabile.

Vorbeam despre energii, vibratii pozitive sau negative si de felul in care cuvintele rostite actioneaza asupra noastra.

Un alt cuvant negativ este “indoiala“. Ne indoim de noi sau de cei din jurul nostruu.

Azi va prezint o poveste exemplu. Si vom merge impreuna mai departe in calatoria spre noi insine.

“Călătoria mea a început la cea de-a treizeci şi doua aniversare, în iunie 2002. Soţul şi familia îmi pregătiseră o petrecere sur­priză. Era o ocazie de a fi fericiţi împreună. Pînă cînd m-am văzut pe o înregistrare video cu petrecerea, pe care o făcuse unul dintre prieteni. Am fost atît de dezgustată să văd cît de imens şi de dezlînat îmi arăta corpul, încît am izbucnit în plîns şi am vrut să fug din cameră, pentru a mă ascunde. Am ştiut atunci că trebuia cu siguranţă să fac o schimbare radicală.

In acea vreme, aveam mărimea 16 şi cîntăream 90 de kilo­grame, la o înălţime de 1,55 m. La un moment dat, ajunsesem să am mărimea 20 şi să cîntăresc 105 kilograme. Astăzi, am slăbit 50 de kilograme şi port mărimea 6. Deşi mai am de slăbit puţin, pielea îmi este acum fermă şi muşchii au tonus. Insă drumul pînă aici s-a dovedit a fi foarte agitat din punct de vedere emoţional.

După acea zi de naştere fatidică, am cumpărat cartea cu regimul Atkins şi am început s-o citesc. Era ca şi cum doctorul Atkins mă descria pe mine, aşa că am început programul chiar a doua zi. Am crezut că regimul alimentar era soluţia, deoarece exerciţiile mi se păreau dificile; aveam fibromialgie, o durere cronică incurabilă care, după fiecare criză, mă lăsa slăbită, obosită şi cu o durere continuă din cap pînă-n picioare.

Totuşi, am cumpărat cîteva casete cu exerciţii yoga şi Pilates şi am început să lucrez în faţa televizorului, timp în care cei doi fii mai mari erau la şcoală. Cu toate că ar fi trebuit s-o iau încet, am slăbit cinci kilograme în două săptămîni.

Din nefericire, sănătatea mi s-a degradat. La început, am avut probleme tipic feminine – sîngerări masive la ciclu, crampe, dureri – şi a devenit clar că trebuia să fac histeroctomie. Am stabilit o dată pentru operaţie, însă, cu două zile înainte, com­pania de asigurări de sănătate mi-a respins cererea. Trebuia să mă operez pînă în august, însă n-am reuşit să rezolv problema, încă sîngeram şi eram secătuită din punct de vedere emoţional atît de mult, încît, într-o zi, am cedat şi am izbucnit în hohote de plîns necontrolate. Pur şi simplu am căzut în genunchi şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea puterea de care aveam nevoie pentru a slăbi şi a mă simţi bine cu mine însămi. Eram atît de sătulă să mă simt rău!

Inainte de a continua, vreau să menţionez clar că nu mă simt o victimă. De fapt, provin dintr-o familie de femei puternice. Bunica şi mama sînt idolii mei. Ele m-au învăţat să „visez mult şi să-mi depăşesc idealurile”. Mi-am amintit de exemplul oferit de ele pe toată perioada suferinţei mele. Nu m-am gîndit nici o secundă să renunţ. După cum obişnuia să spună bunica, „prin perseverenţă, pînă şi melcul a ajuns la Arca lui Noe”.

Adevărata mea problemă nu este de fapt obezitatea. Incă din copilărie obişnuiam să mă denigrez şi să mă pedepsesc pentru lucruri pe care nu le puteam controla. Mă tratam cu mîncare, în loc să-mi ridic stima de sine. Copil fiind, mă învinuiam de divorţul părinţilor mei, crezînd că, într-un fel anume, îi dezamă­gisem. Cînd aveam doar şase ani, am fost de faţă cînd sora mea geamănă a murit într-un accident îngrozitor. Din acel moment, am crezut că merit toată suferinţa pe care urma să o îndur, inclusiv faptul că am fost abuzată sexual de la şapte la nouă ani.

intr-o zi, am atins limita suportabilităţii. Am plîns pentru copilăria mea traumatizantă. Pentru sarcinile şi naşterile dificile. Pentru faptul că am fost diagnosticată cu fibromialgie şi pentru toate suferinţele pe care le implică această boală îngrozitoare, inclusiv sindromul de depresie profundă. Şi pentru pierderile mele recente, pentru moartea bunicii mele. Apoi, am decis să nu mai plîng niciodată pînă adorm şi să-mi schimb atitudinea chiar în acel moment. Ştiam că trebuie să mă accept aşa cum sînt, cu toate defectele pe care le aveam.

M-am luptat cu compania de asigurări şi am cîştigat. Am revenit la noul meu stil de viaţă, bazat pe puţini carbohidraţi, fară zahăr şi cu ore de exerciţii cîte şase zile pe săptămînă. De fiecare dată cînd simţeam că nu mai pot, mă gîndeam la copiii şi la soţul meu. Ca să-i pot ajuta pe ei, trebuia mai întîi să mă ajut pe mine. Cea mai clară dovadă de iubire pe care le-o puteam oferi era să mă fac bine.

Datele stabilite pentru operaţia mea s-au amînat din nou. însă acest lucru mi-a purtat noroc, pentru că, în tot acest timp, doctorii mi-au descoperit o boală la vezica biliară. în sfirşit, în decembrie 2002, am făcut şi histeroctomia şi mi-am operat şi vezica.

Pe măsură ce mă recuperam încet, m-am reîntors la yoga şi la Pilates. Pînă în ianuarie, slăbisem 20 de kilograme şi îmi redu­sesem talia cu 28 cm. într-o duminică, mă grăbeam pe hol, cînd m-am împiedicat şi am căzut cu faţa în jos. Vă puteţi imagina ce surpriză am avut cînd mi-am dat seama că îmi alunecaseră chiloţii pînă la glezne. N-a fost un moment prea elegant, dar m-am bucurat teribil!

Atunci, am răspuns la provocarea lui Bob şi a lui Oprah şi am semnat „Contract încheiat cu mine”. Obiectivul meu era să dau jos restul de greutate în exces în următoarele 12 săptămîni. Acum sînt foarte fericită că am făcut atunci acel angajament oficial cu mine însămi. M-a ajutat să trec ultimul mare obstacol.

La începutul lunii februarie, în urma unui control datorat unor dureri abdominale intense, am fost internată în spital. Trebuia să îmi scot vezica biliară, dar, cînd m-am trezit în sala de reanimare, mi s-a spus că îmi fusese scos şi apendicele şi mi se făcuse o biopsie la ficat. Am simţit atunci cele mai cumplite dureri din viaţa mea.

Aveam complicaţii foarte grave şi am fost transferată cu salvarea la un spital din San Francisco, la o distanţă de cîteva sute de kilometri de casă. Mama i-a luat spre îngrijire pe cei trei băieţi, timp în care am trecut prin cinci operaţii majore într-o perioadă de nouă săptămîni. Atunci am fost foarte aproape de moarte şi tot atunci m-am decis că nu puteam să renunţ.

Am luat hotărîrea că nu voi lăsa să stea nimic în calea procesului de slăbire. Nu doream să mor grasă! De fiecare dată cînd mă gîndeam că nu mai pot continua, mă uitam la o fotografie cu cei trei băieţi dragi pe care îi am şi reuşeam într-un fel să trec peste dificultăţi.

Am avut parte de o recuperare lentă şi lungă. Din fericire, în spital nu m-am mai îngrăşat. Am reuşit să mă reîntorc la regim şi la yoga, deşi Pilates era prea obositor pentru condiţia mea. Cu toate că nu mă voi vindeca niciodată de fibromialgie, nu mai sufăr de simptome psihologice. Am o energie nemaiîntîlnită. Mi-am descoperit o forţă interioară pe care nu am ştiut niciodată c-o am. în loc să mă urăsc, acum mă tratez ca pe cel mai bun prieten al meu. Am devenit om: soţie, amantă, mamă, fiică şi prietenă mult mai bună. Am devenit o prezenţă mai agreată, rîd şi mă relaxez mai mult.

La început, ţinta mea era să ajung la mărimea 10 şi să am aceeaşi stare de sănătate pe care o avusesem înainte de a mă mărita. Spre marea mea surpriză, de-a lungul călătoriei mele plină de obstacole, dar minunată, am descoperit în acelaşi timp că pot să ajung la o formă mai bună ca atunci cînd aveam 20 şi ceva de ani. Astăzi, sînt mai echilibrată, mai puternică, mai răbdătoare, mai plină de compasiune, mult mai fericită şi chiar mai slabă (mărimea 6) decît am fost vreodată în viaţa mea!

Prin responsabilitate (nu îmi doresc doar sănătate, ci muncesc din greu pentru asta în fiecare zi) mă simt ca şi cum mi s-ar fi oferit o a doua şansă şi nu am de gînd să pierd nici o secundă. Mă simt bine cu mine însămi şi pentru prima dată în ultimii 34 de ani am încetat să simt că supravieţuiesc de pe o zi pe alta; de fapt, am început să trăiesc cu adevărat.

Acum am încredere în mine. Nu îmi mai este frică să încerc lucruri noi sau să-mi asum riscuri. Mă pot uita în oglindă şi, în loc să plîng în faţa imaginii mele, mă gîndesc la tot efortul pe care l-am depus şi la progresul pe care l-am făcut. Mai sînt zile cînd boala mă secătuieşte fizic şi psihic, dar nu mai trebuie să tîrîi după mine 60 şi ceva de kilograme în plus, iar asta mă ajută, rărind şi scurtînd zilele proaste din viaţa mea.

Mi-am dat seama că, la fel ca oricine altcineva, şi eu am dreptul la fericire. Ceea ce contează cel mai mult pentru mine este probabil faptul că mi-am recîştigat sănătatea. Nu am apelat la chirurgia plastică, nu urmez vreo dietă specială şi n-am luat vreo pastilă magică. Fac exerciţii şi iau mese sănătoase zilnic, tot aşa cum respir, fac duş sau mă spăl pe dinţi. îmi pun toată încrederea în propria persoană şi nu mă uit niciodată în urmă.Iîn concluzie, cred că aş putea spune că viaţa mi-a devenit o adevărată sărbătoare. Pentru mine, a găsi (mai bine zis, a alege) o sănătate mai bună înseamnă să-mi amintesc cine sînt şi să trăiesc din toate puterile mele.

incă ceva: dacă eu am putut face asta, atunci oricine va putea! Vă rog din suflet, credeţi în dumneavoastră înşivă. Cred că Maya Angelou a spus acest lucru cel mai bine: „Pot fi schimbată de ceea ce mi se întîmplă, însă refuz să mă reduc doar la asta”.

Nu-mi fac iluzii că schimbarea caracterului sau renunţarea la ideile pe care le-aţi susţinut ani de zile reprezintă o sarcină uşoară, dar ştiu de asemenea că acest lucru este realizabil, dacă preluaţi controlul asupra propriei vieţi (control pe care, de altfel, l-aţi avut tot timpul, dar pe care probabil aţi ales să nu vi-1 exercitaţi). Nu este nici o ruşine să recunoaşteţi că, în trecut, aţi acţionat în moduri de care nu sînteţi mîndru. Ceea ce contează este ceea ce vreţi să îndreptaţi, acum şi în viitor, în acest moment, vă aflaţi la bariera dintre cel care eraţi şi cel care s-a schimbat; pe care îl veţi alege ?

Asumarea responsabilităţii poate însemna pur şi simplu că recunoaşteţi faptul că aţi fost leneş şi aţi ales de fiecare dată calea cea mai uşoară; de acum înainte, nu veţi lăsa o stare de spirit proastă să stea în calea efortului dumneavoastră. Sau ar putea însemna că trebuie să luaţi nişte decizii dificile. Dacă, de exemplu, aveţi o relaţie agitată sau demoralizantă, care vă afectează capacitatea de a avea grijă de dumneavoastră, atunci trebuie să vă întrebaţi ce aţi putea face ca să vă îmbunătăţiţi sau chiar să puneţi capăt acestei relaţii. Dacă aţi îngropat sub greutatea excesivă durerea provocată de ceva groaznic ce vi s-a întîmplat cu ani în urmă, este necesar să decideţi modul în care veţi reuşi să lăsaţi în urmă trecutul. Poate că va trebui să apelaţi la ajutor de specialitate, ca să scăpaţi de această durere. Indiferent de modul în care alegeţi să rezolvaţi această pro­blemă, obiectivul dumneavoastră va trebui să fie ajungerea la un moment dat cînd veţi înceta să daţi vina pe trecut pentru necazurile din prezent. Eliberaţi-vă de ceea ce vă pune piedici şi veţi reuşi să progresaţi.

Vă cer în mod imperios să preluaţi controlul asupra pro­priei vieţi, să acceptaţi că aţi greşit sau că nu aţi dus o viaţă eficientă. Va fi foarte greu cînd veţi ajunge la această răscrucede drumuri, insa stiu ca oricine este hotarat sa-si schimbe corpul pentru a o lua pe calea cea buna isi poate realiza visul.

Asumati-va responsabilitatea trecutului si a viitorului si veti reusi“